DECIZIE nr. 169 din 2 noiembrie 1999referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 151 din 12 aprilie 2000



    Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorPaula C. Pantea - procurorMaria Bratu - magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, excepţie ridicată de Horatiu Moldoveanu în Dosarul nr. 915/1999 al Tribunalului Braşov.La apelul nominal răspund avocat George Echim, pentru Horatiu Moldoveanu, şi avocat Livia Vatafu, pentru Maro Antal.Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorului excepţiei solicita admiterea acesteia, arătând ca prin deciziile nr. 73/1995 şi nr. 485/1997 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, ceea ce nu poate duce la concluzia ca, în mod implicit, Curtea s-a pronunţat şi asupra dispoziţiilor alineatului ultim al acestui articol. Prin dispoziţiile art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 se aduce atingere exerciţiului tuturor atributelor dreptului de proprietate, care este garantat de Constituţie prin art. 41 alin. (1) teza întâi. De asemenea, se precizează ca excepţia de neconstituţionalitate este motivată atât în raport cu art. 41 alin. (1), cat şi în raport cu alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". În continuare se mai arata ca prin Decizia nr. 485/1997 a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 numai cu privire la modul de dobândire, la conţinutul şi la limitele dobândirii dreptului de proprietate, fără nici o referire la limitarea exercitării acestui drept.Avocatul reprezentant al părţii Maro Antal solicita respingerea excepţiei, cu susţinerea ca prin Decizia nr. 485/1997 Curtea Constituţională a statuat ca textul art. 9 este constituţional. De asemenea, apreciază ca prin aceasta decizie Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra întregului articol, astfel ca o soluţie contrară nu s-ar justifica. Considerente economice, morale şi sociale au determinat stabilirea conţinutului şi, mai ales, a limitelor dreptului de proprietate astfel dobândit.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând ca prin deciziile nr. 73/1995 şi nr. 485/1997 Curtea Constituţională a statuat ca dispoziţiile art. 9 sunt constituţionale. Asa fiind, nici un motiv nu justifica modificarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Interdicţia de înstrăinare prevăzută la alineatul ultim al art. 9 este un caz de inalienabilitate legală, care nu contravine garantarii dreptului de proprietate. Acest text nu are ca scop limitarea exercitării dreptului de proprietate, astfel de interdicţii de înstrăinare nefiind singulare; de exemplu şi art. 32 din Legea nr. 18/1991 prevede o asemenea interdicţie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Tribunalul Braşov a sesizat Curtea Constituţională, prin Încheierea din 5 mai 1999, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, excepţie ridicată de Horatiu Moldoveanu.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut ca dispoziţiile art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 sunt neconstituţionale, deoarece aduc atingere exerciţiului dreptului de proprietate garantat prin dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie. În ceea ce priveşte dispoziţiile tezei a doua a art. 41 alin. (1) din Constituţie, acestea ar fi aplicabile numai în cazurile prevăzute la art. 9 alin. 1 din lege, iar nu şi în cele prevăzute la alineatul ultim al acestui articol.Tribunalul Braşov, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alineatului ultim al art. 9 din Legea nr. 112/1995 este intemeiata, textul atacat fiind neconstitutional, deoarece limitează liberul exerciţiu al atributelor dreptului de proprietate, şi anume prerogativa dispoziţiei, ceea ce reprezintă încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 2 decembrie 1997, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, instanţa judecatoresca arata ca "Efectul principal al hotărârilor pronunţate în materia excepţiilor de neconstituţionalitate îl constituie puterea de lucru judecat, ceea ce înseamnă ca nici una din părţile din proces nu mai poate pune în discuţie dreptul consfintit printr-o astfel de hotărâre, după rămânerea ei definitivă. Aceasta priveşte numai părţile în cauza în care Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate, neputând fi opusă în alte cauze în care Curtea Constituţională n-a fost sesizată spre a se pronunţa asupra neconstitutionalitatii unei prevederi legale. Efectul principal deci nu consta în desfiinţarea actului normativ supus controlului judecătoresc al constituţionalităţii, ci numai în înlăturarea aplicării lui în speta dedusă judecaţii. Ca atare, declararea neconstitutionalitatii se limitează numai la pricina judecata şi prin urmare autoritatea de lucru judecat fiind relativă priveşte numai părţile aflate în proces, legea pastrandu-şi valabilitatea şi valoarea pentru toate celelalte procese, cazuri, întrucât nu poate fi considerată abrogată". În final instanţa judecătorească mai arata ca, de altfel, prin Decizia nr. 485/1997 a Curţii Constituţionale nu s-a procedat la controlul constituţionalităţii şi a alineatului ultim al art. 9, ci numai a celui dintâi alineat al acestui articol.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995, în raport cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, este neîntemeiată, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 73/1995 şi prin Decizia nr. 485/1997, stabilind ca prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 sunt constituţionale. Prin aceste decizii Curtea s-a pronunţat deci şi asupra alineatului ultim al art. 9 din Legea nr. 112/1995. Art. 41 alin. (1) din Constituţie prevede că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Se precizează, de asemenea, ca interdicţia de înstrăinare prevăzută la alineatul ultim al art. 9 din Legea nr. 112/1995 este un caz de inalienabilitate legală care nu contravine principiului garantarii dreptului de proprietate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată.Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, potrivit cărora "Apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării".Potrivit alin. 1 al art. 9 din Legea nr. 112/1995, "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca prevederile art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie, conform cărora "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate"; în ceea ce priveşte dispoziţiile tezei a doua a art. 41 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege", acestea ar fi aplicabile numai în cazurile prevăzute la art. 9 alin. 1 din lege, iar nu şi în cele prevăzute la alineatul ultim al acestui articol.I. Examinând aceste sustineri şi procedând la verificarea propriei jurisprudente, Curtea retine ca prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, în cadrul controlului de constituţionalitate anterior promulgării legii, realizat conform art. 144 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit ca prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), precum şi cu cele ale art. 135 alin. (6) din legea fundamentală. Spre a se ajunge la aceasta concluzie, la pct. 4 din considerentele menţionatei decizii s-a arătat, în esenta, ca necesitatea reglementării prin Legea nr. 112/1995 a cumpărării de către chiriaşi a locuinţelor nerestituite în natura "nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decât exproprierea".De asemenea, în cadrul controlului de constituţionalitate posterior promulgării legii, realizat potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 485 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8 aprilie 1998, ca prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu sunt infrante nici prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private (reţinându-se în acest sens aplicabilitatea în cauza a considerentelor cuprinse în Decizia nr. 73/1995) şi nici prevederile art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, "deoarece prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 se acordă posibilitatea tuturor chiriaşilor titulari ai unor contracte de închiriere a apartamentelor în care locuiesc de a opta între a cumpara aceste apartamente, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, sau de a rămâne în continuare chiriaşi".Asa fiind, Curtea Constituţională observa ca dispoziţiile alineatului ultim al art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu au mai făcut, în sine, obiectul controlului de neconstituţionalitate prin raportare, astfel cum solicita autorul excepţiei soluţionate prin prezenta decizie, la prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din legea fundamentală, conform cărora "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate".De aceea Curtea va proceda la examinarea pe fond a excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum aceasta a fost formulată în prezenta cauza.Sub acest aspect Curtea Constituţională constata ca interdicţia stabilită prin art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995, de a nu se instraina timp de 10 ani de la data cumpărării locuintele cumpărate de chiriaşi în condiţiile alin. 1 al textului menţionat, nu infrange prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie. Într-adevăr, prevederile tezei întâi din textul constituţional menţionat nu pot fi disociate de prevederile imediat următoare ale tezei a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Asa fiind, intră în puterea Parlamentului, ca "unica autoritate legiuitoare a tarii" [conform art. 58 alin. (1) din Constituţie], dreptul de a decide instituirea unei asemenea interdicţii temporare de înstrăinare, interdicţie care, de altfel, era cunoscută de autorul excepţiei încă din momentul în care acesta a optat pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinţei deţinute până în acel moment în calitate de chiriaş.În consecinţa, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995, în raport cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie, este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.II. În ceea ce priveşte consideratiile instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii, cu privire la gradul de opozabilitate a efectelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea, potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală, a excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceste consideratii sunt lipsite nu numai de relevanta în cadrul prezentei cauze, dar şi de temeinicie.Într-adevăr, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, în cadrul soluţionării excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, trebuie conturata în lumina prevederilor art. 23 alin. (3) teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997. Conform alin. (3) "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", iar alin. (6) al art. 23 dispune: "Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanţa o respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională".Rezultă de aici ca instanţa judecătorească în faţa căreia se ridica o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau la o ordonanţa (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege ori ordonanţa), a carei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale inclusiv în cazul în care acea decizie fusese pronunţată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie.În consecinţa, deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.Dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, îşi au reazemul constituţional în mai multe dispoziţii constituţionale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă ca ele se aplică şi deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie. b) Potrivit art. 16 alin. (1), "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În lumina acestor doua texte constituţionale trebuie observat ca, în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia ca una şi aceeaşi dispoziţie legală a carei neconstituţionalitate, prin ipoteza, a fost declarata printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale - sa nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepţia a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice alta împrejurare în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti. Este însă evident ca asemenea consecinţe ar fi contrare:- egalităţii cetăţenilor "în faţa legii şi a autorităţilor publice" [art. 16 alin. (1) din Constituţie], fiindca ar insemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarata neconstitutionala prin decizia Curţii Constituţionale sa nu se aplice faţă de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunţarea acelei decizii a Curţii Constituţionale), dar să se aplice faţă de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autorităţile publice să aplice legea diferit faţă de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părţi în procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate;- asigurării "respectării Constituţiei" şi a "supremaţiei" acesteia (art. 51 din legea fundamentală).De altminteri, Curtea Constituţională retine ca, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia ca deciziile Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstractie de imposibilitatea ca o prevedere legală a carei neconstituţionalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie - să se mai aplice încă.În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativitatii erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, mai trebuie adăugat ca, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate. Desigur, aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încalcă autoritatea lucrului judecat. Dar într-un alt proces excepţia poate fi reiterata, dându-se astfel posibilitatea reanalizarii de către Curtea Constituţională a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocarii unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.Ca o consecinţa a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativa a carei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), incetandu-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituţie. Fără indoiala ca în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu înseamnă ca, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, potrivit art. 51 din aceasta.Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implica existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situaţia în care nu este respectata o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţa emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuza sa pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituţie, de către o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "România este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului român.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 25 alin. (1) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, excepţie ridicată de Horatiu Moldoveanu în Dosarul nr. 915/1999 al Tribunalului Braşov.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 noiembrie 1999.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Maria Bratu---------