DECIZIA nr. 68 din 29 ianuarie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 399 din 22 mai 2019



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1 al Tribunalului Suceava - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.109 D/2017.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se arată că încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o vocație, și nu o obligație a inculpatului; pentru acest motiv, nu se pune problema încălcării prevederilor constituționale invocate în susținerea excepției, prin faptul că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea retractării consimțământului exprimat cu prilejul încheierii unui astfel de acord. Se mai susține că, atunci când a dorit ca în privința anumitor instituții să fie incident principiul disponibilității, legiuitorul a exprimat aceasta în mod expres, aspect ce nu este reglementat și cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției. Se arată că, de altfel, caracterul neretractabil al acordului de recunoaștere a vinovăției este dat de natura instrumentului procesual penal supus analizei. Se mai susține că, în măsura în care optează pentru încheierea unui astfel de acord, inculpatul beneficiază de toate garanțiile necesare apărării drepturilor și intereselor sale procesuale. Se arată, de asemenea, că nu se poate pune problema caracterului retractabil al consimțământului exprimat în momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, pentru aspecte ulterioare încheierii sale.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 27 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1, Tribunalul Suceava - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Gabor într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri referitoare la încheierea de către autorul excepției a unui acord de recunoaștere a vinovăției, într-un dosar referitor la stabilirea vinovăției acestuia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și la art. 297 din Codul penal.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul arată că a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției fără să cunoască toate consecințele juridice ale acestuia și sub presiunea psihologică dată de prezența sa în fața organelor de urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, dar că, ulterior încheierii acordului, a aflat că fapta săvârșită nu constituie infracțiune, conform soluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, pronunțate pe baza Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016. Se susține că textul criticat nu prevede, în mod expres, posibilitatea inculpatului de a reveni în privința recunoașterii vinovăției sale sau asupra declarațiilor date cu prilejul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, aspect ce a dus, în practică, la pronunțarea unor soluții greșite și neconstituționale, conform cărora inculpatul nu poate modifica declarația dată conform art. 478 și următoarele din Codul de procedură penală. Se arată că, pornind de la aceste soluții, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a fost pronunțată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 20 martie 2017, prin care s-a stabilit că retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. Se susține că soluția anterior menționată a fost pronunțată, cu toate că, în materie civilă, există cel puțin două ipoteze în care este posibilă retractarea punctului de vedere inițial al inculpatului, respectiv consimțământul la divorț și contestarea recunoașterii paternității asupra unui copil. Se susține că imposibilitatea retragerii declarației exprese prin care inculpatul își recunoaște vinovăția, în condițiile în care faptele recunoscute au fost dezincriminate, iar acordul a fost încheiat pentru o infracțiune inexistentă, este de natură a încălca dreptul la apărare al inculpatului. Se arată, de asemenea, că imposibilitatea modificării declarației referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției presupune o limitare a dreptului inculpatului de a-și schimba propria opinie cu privire la cauza dedusă judecății, aspect ce semnifică o limitare nejustificată a libertății de exprimare a inculpatului. Se susține că, pentru aceste motive, textul criticat încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 24 și art. 30.6. Tribunalul Suceava - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se susține, în acest sens, că dispozițiile art. 480 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanții pentru încheierea, în condiții de legalitate, a unui acord de recunoaștere a vinovăției, acestea prevăzând, la alin. (2), că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, precum și că, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Se face totodată trimitere la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, dar și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 5 din 20 martie 2017.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Se susține că autorul excepției de neconstituționalitate solicită modificarea dispozițiilor legale criticate, aspect ce excedează competenței Curții Constituționale. Sunt invocate deciziile nr. 99 din 13 februarie 2007 și nr. 470 din 17 mai 2007, despre care se afirmă că sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. În subsidiar, sunt invocate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 483 din 30 iunie 2016, paragrafele 15 și 16, și cele ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 5 din 20 martie 2017 și se susține că prevederile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la apărare și libertatea de exprimare a autorului excepției.9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din 17 noiembrie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, prin care se arată că acordul de recunoaștere a vinovăției constituie „un element de justiție negociată“, inculpatul având dreptul de a opta pentru a încheia sau a nu încheia acest acord, precum și de a stabili împreună cu procurorul condițiile încheierii lui, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei. Se face totodată trimitere la expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și se susține că instituția analizată a fost reglementată pentru asigurarea soluționării cauzelor într-un termen optim și previzibil. Se conchide că textul criticat nu încalcă dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde: [...] g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală [...]“.13. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 24 referitor la dreptul la apărare și art. 30 cu privire la libertatea de exprimare.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă un element de justiție negociată, introdus în cuprinsul Codului de procedură penală în scopul asigurării celerității procesului penal. În reglementarea acestei instituții procesual penale legiuitorul a acordat, în anumite condiții, expres prevăzute pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, prioritate în aplicare principiului oportunității, cu consecința degrevării instanțelor judecătorești de soluționarea anumitor cauze penale.15. Conform art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției constă în recunoașterea de către inculpat a săvârșirii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală, limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, iar, potrivit art. 483-485 din Codul de procedură penală, ulterior încheierii sale, acordul de recunoaștere a vinovăției este supus controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, instanță care poate să admită sau să respingă acordul de recunoaștere a vinovăției.16. Spre deosebire de procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, în care inculpatul poate solicita instanței schimbarea încadrării juridice, acesta recunoscând doar fapta, în materialitatea ei, nu și încadrarea acesteia, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, inculpatul trebuie să accepte încadrarea juridică stabilită de organele de urmărire penală.17. În aceste condiții, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate invocă problema dreptului inculpatului de a reveni asupra declarației exprese, date în momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.18. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, a stabilit că retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. În motivarea deciziei anterior menționate s-a reținut că instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală nepresupunând și verificarea condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanței în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voință al celor doi implicați și la aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia. S-a arătat astfel că funcția de judecată a instanței este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluțiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală. În plus, s-a arătat că asigurarea asistenței juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, asigură premisele unei manifestări de voință realizate în deplină cunoștință de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimțământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului și, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susținerea unei eventuale retrageri a consimțământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului. S-a arătat că rolul instanței nu este acela de a relua în fața sa procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, să deceleze elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimțământului (existența unui viciu de consimțământ la momentul încheierii acordului), obligația ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii și de a da posibilitatea instanței să analizeze plenar dacă manifestarea de voință a fost sau nu afectată de eroare, dol, violență, leziune.19. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că a admite caracterul retractabil al consimțământului înseamnă ineficiența procedurii recunoașterii vinovăției, legal prevăzută, și, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunității scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiția negociată, derogatorie de la dreptul comun. S-a arătat, în această ultimă privință, că, deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul neprevăzând soluția de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaște faptele sau își retractează consimțământul.20. În ceea ce privește considerentul doctrinar al principiului disponibilității, despre care se susține că s-ar aplica în procedura analizării de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției, atunci când inculpatul ascultat declară că nu își mai menține consimțământul sau îl retractează, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege, respectarea principiului legalității (art. 2 din Codul de procedură penală) verificându-se în raport cu toate normele ce reglementează un act. De asemenea, s-a arătat că autoritatea judecătorească este ținută să își desfășoare activitatea cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituție, de Codul de procedură penală, de alte legi speciale ce cuprind dispoziții procedural penale. Prin aceeași decizie s-a reținut că, spre deosebire de procesul civil în care singura funcție care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activități investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2-12 din Codul de procedură penală. Ca atare, cu referire la poziția doctrinară care, în considerarea principiului disponibilității, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, cu ocazia ascultării sale de către instanță, să își retracteze consimțământul valabil exprimat la urmărirea penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că un asemenea drept nu este de esența respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaștere a vinovăției este rezultatul negocierii și consensului dintre procuror și inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziții în afara celor convenite și consfințite prin acord, în situația contrară nemaifiind respectată condiția desfășurării judecății în procedură necontradictorie.21. În ceea ce privește caracterul irevocabil al consimțământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, s-a statuat, totodată, că acesta se desprinde și din rațiunea instituirii procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii, introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), reluată în noul Cod de procedură penală [art. 374 alin. (4) din actul normativ arătat], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilității recunoașterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opțiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activitățile ce vor urma.22. Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, dat fiind caracterul irevocabil al recunoașterii vinovăției, realizată în condițiile unui consimțământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală se va interpreta în sensul că soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală.23. Prin raportare la argumentele formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, Curtea reține că, într-adevăr, acordul de recunoaștere a vinovăției, ca aplicare a principiului oportunității, a fost reglementat în cuprinsul Codului de procedură penală în vederea accelerării procesului de soluționare a cauzelor și a degrevării instanțelor de anumite dosare care, din anumite motive apreciate de legiuitor ca fiind întemeiate, nu necesită parcurgerea procedurii penale obișnuite. Prin esența sa, acordul de recunoaștere a vinovăției presupune asumarea de către inculpat a încadrării juridice a faptelor sale realizate de către organele de urmărire penală și acceptarea unei pedepse negociate cu acestea din urmă. Pentru asigurarea atingerii acestei finalități a instituției analizate, legiuitorul a prevăzut, la art. 483 din Codul de procedură penală, un control al instanței căreia i-ar fi revenit competența să soluționeze fondul cauzei asupra acordului de recunoaștere a vinovăției, control care însă este restrâns la verificarea îndeplinirii aspectelor de fond și de formă, reglementate la art. 482 și art. 483 din Codul de procedură penală. Așa fiind, prin natura și finalitatea sa, acordul de recunoaștere a vinovăției exclude retractarea, în fața instanței judecătorești, a consimțământului exprimat de inculpat în momentul încheierii acordului, cu excepția situației în care se probează faptul că acesta a fost obținut cu încălcarea principiului loialității, fiind afectat de un viciu de consimțământ.24. Mai mult, pentru asigurarea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției în condiții de legalitate, cu înțelegerea de către inculpat a semnificației acestuia și a efectelor încheierii lui, legiuitorul a prevăzut, la art. 480 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, ca excepție de la caracterul facultativ al asistenței juridice, faptul că, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie, acesta fiind un alt argument în sprijinul inutilității reglementării caracterului retractabil al acestui acord.25. Așa fiind, acordul de recunoaștere a vinovăției asigură toate garanțiile procesuale specifice dreptului la apărare al inculpatului, motiv pentru care nu poate fi reținută pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 24 din Constituție. Referitor la acestea din urmă, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că dreptul la apărare are în vedere asistența juridică facultativă, respectiv dreptul persoanei de a beneficia de serviciile unui avocat ales sau numit din oficiu. S-a statuat, totodată, că excepțiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor și că, în cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege (a se vedea Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006).26. Cu privire la celelalte argumente invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, respectiv încheierea de către autorul excepției a acordului de recunoaștere a vinovăției în condiții de presiune psihologică, dată de prezența sa în fața organelor de urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, coroborată cu necunoașterea efectelor juridice ale încheierii acestuia și, respectiv, dezincriminarea faptei săvârșite ulterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, Curtea constată că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, ci elemente de fapt și, respectiv, probleme de aplicare a legii penale. Curtea reține, în acest sens, că necunoașterea legii procesual penale de către destinatarii ei nu determină neconstituționalitatea acesteia. În ceea ce privește ipoteza intrării în vigoare a unei legi penale de dezincriminare ulterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și până la soluționarea definitivă a cauzei, aceasta presupune atribuția exclusivă a instanței competente să verifice acordul de recunoaștere a vinovăției de a face aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, în situația anterior referită, instanța va aplica dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de procedură penală, întrucât este incidentă o cauză care lipsește de obiect acțiunea penală, respectiv una dintre situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, articol care prevede, la alin. (1) lit. b), ipoteza în care fapta nu este prevăzută de legea penală.27. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 30 referitoare la libertatea de exprimare, se arată că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât reglementează libertatea exprimării gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public.28. Pentru aceste motive, dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală referitoare la caracterul de stat de drept, democratic și social al statului român.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1 al Tribunalului Suceava - Secția penală și constată că dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 29 ianuarie 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    ----