DECIZIA nr. 70 din 29 ianuarie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 352 din 7 mai 2019
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Judecătoria Timișoara - Secția penală, din oficiu, și de Traian Bogdan Lastoviețchi în Dosarul nr. 32.001/325/2017 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.111D/2018.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se arată că legiuitorul are atribuția exclusivă de a stabili pedeapsa aplicabilă și modalitatea în care ea poate fi individualizată, în ipoteza reglementată prin textul criticat, iar faptul că acesta prevede executarea pedepsei rezultante nu este de natură a încălca independența judecătorului, întrucât acesta din urmă, în limitele generale stabilite de legiuitor, are posibilitatea de a proceda la individualizarea sancțiunilor penale în cauzele respective. Se arată că, de altfel, posibilitatea revocării este incidentă și în cazul dispunerii altor forme de individualizare a pedepselor, spre exemplu, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 32.001/325/2017, Judecătoria Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Judecătoria Timișoara – Secția penală, din oficiu, și de inculpatul Traian Bogdan Lastoviețchi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției acestuia din urmă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută la art. 336 alin. (1) din Codul penal.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat este neconstituțional, întrucât, în ipoteza juridică reglementată, îl obligă pe judecător să revoce amânarea aplicării pedepsei și, după stabilirea noii pedepse, conform regulilor specifice concursului de infracțiuni, să dispună executarea acesteia din urmă. Se arată că, în aceste condiții, judecătorului îi este limitată posibilitatea de a individualiza pedeapsa, respectiv posibilitatea de a opta pentru renunțarea la aplicarea pedepsei sau pentru amânarea aplicării pedepsei, indiferent de gravitatea celei de-a doua fapte, de împrejurările în care aceasta a fost săvârșită și de circumstanțele personale ale inculpatului. Se susține că această limitare poate conduce la soluții inechitabile față de anumiți inculpați, contravenind finalității legii penale. Se arată că singura individualizare pe care judecătorul o poate face, în condițiile analizate, constă în stabilirea pedepsei cu închisoarea pentru infracțiunea săvârșită în termenul de încercare, între limitele speciale, urmată de eventuale reduceri ale acestor limite în cazul în care ar exista circumstanțe atenuante legale sau judiciare. Se arată că faptele de natură penală sunt săvârșite de persoane cu caractere diferite, cu grad de educație diferit, cu inteligență diferită, cu constituții fizice diferite, în circumstanțe de fapt diferite, aspecte care sporesc sau reduc pericolul concret al faptelor săvârșite. Se susține că, pentru aceste motive, o persoană față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și care săvârșește o infracțiune mai puțin gravă în termenul de încercare este neîndreptățită în raport cu o alta care comite o singură infracțiune și care poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei. De asemenea se arată că, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Prin raportare la soluția anterior menționată se susține că textul criticat face imposibilă menținerea amânării pedepsei stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, în cazul în care pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea săvârșită pe parcursul termenului de supraveghere este amenda, cu consecința obligării instanței la revocarea amânării aplicării pedepsei și la dispunerea executării pedepsei stabilite anterior. Se arată că această soluție juridică creează discriminare între persoanele în privința cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât, în cazul celor din urmă, executarea pedepsei aplicate anterior se dispune doar dacă pentru infracțiunea săvârșită pe parcursul termenului de supraveghere s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii. Se conchide că textul criticat încalcă principiul egalității în drepturi.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.“10. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiției.11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei și, totodată, o prerogativă acordată instanței de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni și de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condițiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituția amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligațiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravității, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunțarea la aplicarea pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.12. Cu toate acestea, amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiții, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârșite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.13. Potrivit art. 84 alin. (1) din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care sa dispus amânarea aplicării pedepsei.14. În aceste condiții, art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen.15. Dintre acestea, autorul prezentei excepții de neconstituționalitate se referă la ipoteza săvârșirii de către persoana supravegheată, cu intenție sau cu intenție depășită, a unei noi infracțiuni, descoperită în termenul de supraveghere, criticând soluția juridică a obligării instanței de judecată la revocarea amânării pedepsei și la dispunerea aplicării și executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracțiuni.16. Într-adevăr, nu doar în ipoteza juridică arătată de autorul excepției, ci în toate cele trei situații prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei și dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanța de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.17. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepțional al instituției amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, și al instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate), prin raportare la instituția executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepțional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (1) și (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.18. În aceste condiții, săvârșirea de către persoana supravegheată a unor noi infracțiuni, cu intenție sau intenție depășită, denotă că aceasta nu a înțeles semnificația și pericolul faptelor comise și ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privința unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale și amânarea aplicării acesteia nu și-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării lor sociale.19. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situația anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.20. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenție sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.21. Așa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârșite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenție. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal.22. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni săvârșit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situația analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârșirea de către persoana supravegheată a unei noi infracțiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituție.23. Această soluție juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârșesc o singură infracțiune, în privința cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, și cele care au beneficiat de aceeași individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenție sau cu intenție depășită, noi infracțiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situații diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situația comiterii unei noi infracțiuni, după momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale.24. În ceea ce privește comparația făcută, în susținerea excepției de neconstituționalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menținerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârșirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii și al imposibilității menținerii amânării aplicării pedepsei, în situația comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni similare celei anterior menționate, Curtea reține că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispozițiile Constituției.25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalității în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituție își găsește aplicabilitatea doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).26. În fine, Curtea reține că soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale și a fost reglementată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Timișoara - Secția penală, din oficiu, și de inculpatul Traian Bogdan Lastoviețchi în Dosarul nr. 32.001/325/2017 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 29 ianuarie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop-----
| EMITENT |
| Valer Dorneanu | - președinte |
| Marian Enache | - judecător |
| Petre Lăzăroiu | - judecător |
| Mircea Ștefan Minea | - judecător |
| Daniel Marius Morar | - judecător |
| Mona-Maria Pivniceru | - judecător |
| Livia Doina Stanciu | - judecător |
| Simona-Maya Teodoroiu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Cristina Teodora Pop | - magistrat-asistent |
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 32.001/325/2017, Judecătoria Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Judecătoria Timișoara – Secția penală, din oficiu, și de inculpatul Traian Bogdan Lastoviețchi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției acestuia din urmă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută la art. 336 alin. (1) din Codul penal.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat este neconstituțional, întrucât, în ipoteza juridică reglementată, îl obligă pe judecător să revoce amânarea aplicării pedepsei și, după stabilirea noii pedepse, conform regulilor specifice concursului de infracțiuni, să dispună executarea acesteia din urmă. Se arată că, în aceste condiții, judecătorului îi este limitată posibilitatea de a individualiza pedeapsa, respectiv posibilitatea de a opta pentru renunțarea la aplicarea pedepsei sau pentru amânarea aplicării pedepsei, indiferent de gravitatea celei de-a doua fapte, de împrejurările în care aceasta a fost săvârșită și de circumstanțele personale ale inculpatului. Se susține că această limitare poate conduce la soluții inechitabile față de anumiți inculpați, contravenind finalității legii penale. Se arată că singura individualizare pe care judecătorul o poate face, în condițiile analizate, constă în stabilirea pedepsei cu închisoarea pentru infracțiunea săvârșită în termenul de încercare, între limitele speciale, urmată de eventuale reduceri ale acestor limite în cazul în care ar exista circumstanțe atenuante legale sau judiciare. Se arată că faptele de natură penală sunt săvârșite de persoane cu caractere diferite, cu grad de educație diferit, cu inteligență diferită, cu constituții fizice diferite, în circumstanțe de fapt diferite, aspecte care sporesc sau reduc pericolul concret al faptelor săvârșite. Se susține că, pentru aceste motive, o persoană față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și care săvârșește o infracțiune mai puțin gravă în termenul de încercare este neîndreptățită în raport cu o alta care comite o singură infracțiune și care poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei. De asemenea se arată că, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Prin raportare la soluția anterior menționată se susține că textul criticat face imposibilă menținerea amânării pedepsei stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, în cazul în care pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea săvârșită pe parcursul termenului de supraveghere este amenda, cu consecința obligării instanței la revocarea amânării aplicării pedepsei și la dispunerea executării pedepsei stabilite anterior. Se arată că această soluție juridică creează discriminare între persoanele în privința cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât, în cazul celor din urmă, executarea pedepsei aplicate anterior se dispune doar dacă pentru infracțiunea săvârșită pe parcursul termenului de supraveghere s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii. Se conchide că textul criticat încalcă principiul egalității în drepturi.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.“10. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiției.11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei și, totodată, o prerogativă acordată instanței de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni și de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condițiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituția amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligațiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravității, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunțarea la aplicarea pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.12. Cu toate acestea, amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiții, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârșite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.13. Potrivit art. 84 alin. (1) din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care sa dispus amânarea aplicării pedepsei.14. În aceste condiții, art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen.15. Dintre acestea, autorul prezentei excepții de neconstituționalitate se referă la ipoteza săvârșirii de către persoana supravegheată, cu intenție sau cu intenție depășită, a unei noi infracțiuni, descoperită în termenul de supraveghere, criticând soluția juridică a obligării instanței de judecată la revocarea amânării pedepsei și la dispunerea aplicării și executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracțiuni.16. Într-adevăr, nu doar în ipoteza juridică arătată de autorul excepției, ci în toate cele trei situații prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei și dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanța de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.17. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepțional al instituției amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, și al instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate), prin raportare la instituția executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepțional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (1) și (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.18. În aceste condiții, săvârșirea de către persoana supravegheată a unor noi infracțiuni, cu intenție sau intenție depășită, denotă că aceasta nu a înțeles semnificația și pericolul faptelor comise și ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privința unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale și amânarea aplicării acesteia nu și-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării lor sociale.19. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situația anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.20. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenție sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.21. Așa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârșite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenție. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal.22. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni săvârșit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situația analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârșirea de către persoana supravegheată a unei noi infracțiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituție.23. Această soluție juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârșesc o singură infracțiune, în privința cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, și cele care au beneficiat de aceeași individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenție sau cu intenție depășită, noi infracțiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situații diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situația comiterii unei noi infracțiuni, după momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale.24. În ceea ce privește comparația făcută, în susținerea excepției de neconstituționalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menținerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârșirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii și al imposibilității menținerii amânării aplicării pedepsei, în situația comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni similare celei anterior menționate, Curtea reține că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispozițiile Constituției.25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalității în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituție își găsește aplicabilitatea doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).26. În fine, Curtea reține că soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale și a fost reglementată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Timișoara - Secția penală, din oficiu, și de inculpatul Traian Bogdan Lastoviețchi în Dosarul nr. 32.001/325/2017 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 29 ianuarie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari