DECIZIA nr. 663 din 30 octombrie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 22 din 9 ianuarie 2019



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ioana Marilena Chiorean- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, excepție ridicată de Geanin-Loredan Buraga în Dosarul nr. 250/40/2017 al Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.765D/2017.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, asistat de avocatul Tudor Vasile, cu împuternicire depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 362D/2018, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de același autor în același dosar.4. La apelul nominal răspunde avocatul Tudor Vasile, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, cu împuternicire depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public și reprezentantul autorului excepției sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 362D/2018 la Dosarul nr. 1.765D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, dintr-o nouă perspectivă, cea a încălcării principiului proporționalității și a accesului liber la justiție, în componenta referitoare la dreptul la o instanță. Principiul proporționalității trebuie avut în vedere și de legiuitor în reglementarea sancțiunilor incompatibilităților. Astfel, susține că sancțiunea pentru incompatibilitate prevăzută de textul de lege criticat nu trebuie aplicată automat, fără a se ține cont de gravitatea faptei, întrucât, altfel, există riscul de a se aplica sancțiuni disproporționate. Susține că, dacă sancțiunea este adecvată scopului urmărit de legiuitor, ea nu este necesară, pentru că acest scop poate fi atins și prin controlul instanței de contencios administrativ. Constituția garantează, în art. 126 alin. (6), controlul judecătoresc al actelor administrative, însă acesta presupune existența unei competențe depline a instanțelor de contencios administrativ, iar nu a unei competențe limitate doar la a lua act de incompatibilitatea constatată prin act administrativ. Astfel, ar trebui ca instanța de contencios administrativ să aibă competența deplină de a se pronunța cu privire la întreaga stare de fapt și să aibă și competența de a anula actul respectiv.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin Încheierea din 28 aprilie 2017 și prin Încheierea din 7 martie 2018, pronunțate în Dosarul nr. 250/40/2017, Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Geanin-Loredan Buraga, într-o cauză având ca obiect anularea Ordinului din 3 ianuarie 2017, emis de prefectul județului Botoșani, prin care s-au constatat încetarea de drept a mandatului său de primar al comunei Mihălășeni și decăderea din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică pe o perioadă de trei ani, având în vedere raportul de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate, rămas definitiv prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 decembrie 2016, raport prin care s-a constatat existența stării de incompatibilitate.9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.765D/2017, autorul acesteia susține că supremația Constituției asigură respectarea drepturilor și libertăților persoanelor și impune înlăturarea oricărui viciu de neconstituționalitate. Consacrând un principiu caracteristic oricărui regim politic democratic, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul oricărei persoane de a fi aleasă și, odată aleasă, dreptul de a-și exercita mandatul, iar eventualele restricții ale acestor drepturi trebuie să urmărească un scop legitim și să fie proporționale cu scopul urmărit (Comisie, Decizia din 21 mai 1997, pronunțată în Cauza Gantchev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunțată în Cauza Selim Sadak și alții împotriva Turciei). Totodată, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, principiul proporționalității impune ca, în toate cazurile, actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, astfel încât, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate prin aceasta nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Cauza C-189/01 Jippes și alții, Hotărârea din 12 iulie 2001, paragraful 81; Cauza C-558/07 S.P.C.M. s.a., Hotărârea din 7 iulie 2009, paragraful 41; Cauza C-379/08 și C-380/08 ERG s.a., Hotărârea din 9 martie 2010, paragraful 86; Cauza C-343/09 Afton Chemical Limited, Hotărârea din 8 iulie 2010, paragraful 45). Principiul proporționalității impune existența unei legături perceptibile între sancțiune și comportament, fiind inacceptabile caracterul automat și nediferențiat al unei interdicții și lipsa oricărei analize a proporționalității din partea instanțelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 153). O interdicție globală care se aplică în mod automat indiferent de natura sau gravitatea faptei și de situația personală depășește marja de apreciere acceptabilă (Cauza Hirst împotriva Regatului Unit). Conform principiului proporționalității, principiu integrat conținutului normativ al drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - adică să nu depășească ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului și proporționată - corespunzătoare scopului urmărit (deciziile Curții Constituționale nr. 266 din 21 mai 2013, nr. 462 din 17 septembrie 2014 și nr. 279 din 23 aprilie 2015). Aplicând principiul proporționalității, se susține că dreptul la exercitarea mandatului este inclus în dreptul de a fi ales, care este un drept fundamental. Încetarea de drept a mandatului și interdicția de a nu mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă, scopul urmărit de legiuitor fiind unul legitim, respectiv asigurarea integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și prevenirea corupției instituționale (Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 12 iulie 2016). Dispozițiile de lege criticate, prin care se aduc restrângeri dreptului de a fi ales, sub aspectul componentei dreptului la exercitarea mandatului, sunt, in abstracto, adecvate îndeplinirii scopului urmărit.10. Referitor la caracterul necesar al măsurii încetării de drept a mandatului și al aplicării automate a interdicției de a mai ocupa o funcție eligibilă pentru o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, autorul excepției consideră că se depășește ceea ce este necesar pentru realizarea scopului urmărit. Astfel, scopul legitim ar putea fi îndeplinit și în cazul în care măsura nu ar fi aplicată de drept și în mod automat, fără nicio diferențiere, ci ar fi supusă controlului de proporționalitate exercitat în mod real și efectiv de către instanța de judecată. În consecință, măsura nu apare ca fiind proporțională cu scopul legitim urmărit, neexistând un raport rezonabil, de echilibru, între cerințele de interes general referitoare la exercitarea funcțiilor și demnităților publice și protecția drepturilor fundamentale individuale, care impune ca exercițiul dreptului la exercitarea mandatului să nu fie atins în mod excesiv sau arbitrar în lipsa unei analize a proporționalității între sancțiune, comportament și gravitatea faptei. Încetarea de drept a mandatului și decăderea electivă sunt sancțiuni juridice care nu trebuie să fie însă aplicate în mod automat, ci în funcție de gravitatea faptelor și actelor materiale care sunt incompatibile cu funcția exercitată. Faptele de incompatibilitate trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea juridică. Nu este de admis ca mandatul unei persoane care ocupă o funcție eligibilă să înceteze de drept pentru încălcări minore ale regulilor în materie de incompatibilități care nu au avut și nu au produs niciun efect negativ asupra activității exercitate în cadrul funcției și demnității publice și care nu pot produce nici în viitor asemenea efecte. Din același considerent, nici sancțiunea decăderii prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu ar trebui aplicată în cazul unor fapte nesemnificative, dreptul de a fi ales, care include și dreptul de a exercita mandatul, fiind un drept fundamental esențial, care trebuie să fie exercitat în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Constituție. Nu poate fi justificat un sistem care aplică o privare de eligibilitate în mod global și obligatoriu tuturor aleșilor locali care au încălcat obligațiile legale privind conflictul de interese sau starea de incompatibilitate, care aplică sancțiunea privării de dreptul de a fi ales în mod automat, indiferent de natura sau gravitatea faptei, de circumstanțele reale sau personale (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, paragrafele 70 și 82). Privarea de eligibilitate în mod automat, fie și temporar, pentru existența unei incompatibilități, nu ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică în care trebuie să prevaleze principiul preeminenței dreptului, care include drepturi esențiale, precum drepturile electorale. Privarea automată de dreptul de a fi ales nu corespunde unei nevoi sociale imperioase și aduce atingere puterii suverane a electoratului. Se susține că decăderea automată din mandat prin simpla încălcare a unor reguli de incompatibilitate, fără a exista și un control de proporționalitate a acestei măsuri, constituie o încălcare a drepturilor electorale și a principiului proporționalității, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.11. În final, autorul excepției arată că nu a exercitat în mod efectiv și real funcția de administrator, astfel încât simpla înscriere la registrul comerțului a calității de administrator, neurmată însă de exercitarea efectivă a acestei funcții, în condițiile în care societatea nu și-a desfășurat activitatea, nu este de natură să afecteze în mod real transparența în exercitarea demnității publice. Scopul Legii nr. 176/2010, respectiv prevenirea corupției instituționale, nu a fost afectat din moment ce funcția de administrator nu a fost exercitată niciodată, iar societatea comercială nu și-a desfășurat activitatea.12. În Dosarul nr. 362D/2018, autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin, în esență, dreptului de acces liber la justiție, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 192 din 3 aprilie 2014 și nr. 369 din 30 mai 2017. Dreptul la exercitarea unei căi de atac rezultă, în mod evident, din conținutul dispozițiilor art. 129 din Constituție, sintagma „în condițiile legii“ referindu-se doar la regulile privind exercitarea acestei căi de atac, reguli referitoare la termen, instanța competentă și procedura de judecată. Dispozițiile art. 20 din Constituție impun prioritatea de aplicare a reglementărilor internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale, Curtea Constituțională statuând că „art. 20 alin. (1) din Constituție impune interpretarea art. 21 privind accesul liber la justiție din Legea fundamentală prin prisma înțelesului dat acestui drept de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011). Totodată, „prevederile Convenției europene fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010). Art. 6 paragraful 1 din Convenție cere ca reclamantul să-și vadă cauza analizată de un tribunal ce corespunde definiției europene a „instanței“. Prin „instanță“ se înțelege un organism judiciar cu jurisdicție deplină, care trebuie să exercite un control complet de legalitate, care trebuie să fie competent să examineze toate chestiunile de fapt și de drept relevante cauzei și să reformeze deciziile autorității administrative (Hotărârea din 23 octombrie 1995, pronunțată în Cauza Schmautzer împotriva Austriei, Hotărârea din 28 iunie 1990, pronunțată în Cauza Obermeier împotriva Austriei, Hotărârea din 21 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Zumbotel împotriva Austriei, Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunțată în Cauza Chevrol împotriva Franței). Controlul judecătorului nu trebuie limitat la o simplă examinare a motivației faptelor și la corectitudinea procedurii, întrucât dreptul de acces la un tribunal ar fi golit de conținut. O limitare a competenței judecătorului prin legarea acestuia de constatările de fapt și de drept ale autorităților administrative, cu excluderea aprecierii oportunității sancțiunii sau a posibilității de a revizui și anula deciziile administrative, inclusiv prin aplicarea principiului proporționalității, nu satisface exigențele de acces la o instanță cu jurisdicție deplină (Hotărârea din 3 martie 2004, pronunțată în Cauza Silvester’s Horeca Service împotriva Belgiei).13. De asemenea, se invocă dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Un asemenea control trebuie însă să fie complet și deplin, iar nu unul formal, prin care judecătorul doar să ia act de constatările de fapt și de drept ale emitentului actului administrativ, validându-l. Având în vedere principiul preeminenței dreptului, se susține că a avea acces la justiție, dar numai pentru a-ți vedea respinsă acțiunea în condițiile în care instanța de judecată exercită doar un control pur formal asupra actului administrativ de încetare a mandatului, iar nu un control deplin asupra tuturor chestiunilor de fapt și de drept, inclusiv din perspectiva proporționalității, nu corespunde exigențelor art. 6 paragraful 1 din Convenție, privind dreptul de acces la o instanță cu jurisdicție deplină. Din această perspectivă, judecata acțiunii în contencios administrativ, exercitată în temeiul art. 69 alin. (4) și (5) din Legea nr. 215/2001, nu corespunde exigențelor constituționale în sensul că nu asigură o protecție efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale, în condițiile în care sancțiunea încetării de drept a mandatului și decăderea din dreptul de a mai exercita o funcție publică operează în mod automat, iar instanța de judecată se transformă într-un „simplu votant pozitiv al ordinului emis de prefect“. Din acest motiv, autorul excepției consideră că dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 constituie obstacole în exercitarea dreptului de acces liber la justiție, fiind contrare dispozițiilor art. 21 din Constituție, deoarece limitează exercițiul procesual al judecătorului de contencios administrativ și independența sa în realizarea actului de justiție, accesul la justiție fiind doar unul teoretic și iluzoriu.14. Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și-a exprimat opinia, în sensul că legiuitorul poate stabili sancțiuni cu privire la încălcarea prevederilor legale privind regimul incompatibilităților, iar imposibilitatea efectuării unui control asupra proporționalității sancțiunii de către instanța judecătorească nu încalcă prevederile constituționale invocate.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.16. Guvernul, în Dosarul nr. 1.765D/2017, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curții Constituționale nr. 483 din 21 noiembrie 2013 și nr. 418 din 3 iulie 2014. În Dosarul nr. 362D/2018, Guvernul nu și-a exprimat punctul de vedere.17. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.765D/2017, precizează că își păstrează punctul de vedere exprimat în deciziile nr. 483 din 21 noiembrie 2013, nr. 391 din 2 iulie 2014 și nr. 167 din 17 martie 2015, în sensul constituționalității dispozițiilor de lege criticate. În Dosarul nr. 362D/2018, Avocatul Poporului nu și-a exprimat punctul de vedere.18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției prezent la ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, având următorul conținut:– Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 393/2004: „Calitatea de primar și, respectiv, de președinte al consiliului județean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: [...] b) incompatibilitate;“.– Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010: „Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.“21. Curtea reține că, prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, raportate la prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) și art. 16, a constatat că dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 sunt constituționale în măsura în care sintagma „aceeași funcție“ se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeași lege. Însă, în prezenta cauză, prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt criticate din altă perspectivă, autorul excepției neinvocând neconstituționalitatea sintagmei „aceeași funcție“, cuprinsă de aceste norme, ci neconstituționalitatea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică.22. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin următoarelor dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 126 privind instanțele judecătorești și art. 129 privind folosirea căilor de atac. De asemenea, se susține că dispozițiile de lege criticate contravin art. 6 paragraful 1, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a acestora, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2016. De asemenea, dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 638 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 19 ianuarie 2015, Decizia nr. 562 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 3 noiembrie 2016, sau prin Decizia nr. 229 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.24. Cu privire la critica referitoare la încălcarea dreptului de a fi ales, prin Decizia nr. 562 din 12 iulie 2016, paragraful 13, Curtea, invocând jurisprudența sa în materie, a reținut, în esență, că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie sancțiunea decăderii persoanei eliberate sau destituite din funcție ca urmare a săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de lege sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Această interdicție de 3 ani privește funcțiile sau demnitățile publice prevăzute de Legea nr. 176/2010, cu excepția celor electorale. Curtea a reținut că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicții în ceea ce privește funcțiile și demnitățile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcțiilor eligibile. Astfel, interdicția de a mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă, Curtea statuând că reglementarea supusă controlului de constituționalitate se integrează scopului legii - asigurarea integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și prevenirea corupției instituționale, fără a încălca normele constituționale privind dreptul de a fi ales. De asemenea, prin Decizia nr. 229 din 6 aprilie 2017, paragraful 31, Curtea a reținut că dreptul de a exercita în mod netulburat funcția dobândită ca urmare a opțiunii electorale nu este un drept absolut, fiind protejat de prevederile Constituției atât timp cât se realizează cu respectarea condițiilor prevăzute de aceasta și de legi, iar consecințele legale pe care le antrenează nerespectarea condițiilor de exercitare a unei funcții nu pot fi considerate o restrângere a exercițiului acelei funcții, astfel că nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 37 din Constituție.25. Referitor la critica privind încălcarea accesului liber la justiție, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragrafele 21-26, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate stabilesc reguli privind încetarea mandatului de primar, în cazul constatării stării de incompatibilitate. Astfel, în caz de incompatibilitate, mandatul primarului încetează înainte de termen, în temeiul legii, respectiv al art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 și al art. 69 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. În cazul încetării înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată această împrejurare, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 393/2004. În același sens, prevederile art. 69 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 stabilesc că prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului de primar. Corelând prevederile art. 26 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 176/2010 cu ansamblul reglementărilor în materie, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali și Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, legiuitorul a stabilit obligația Agenției Naționale de Integritate de a comunica prefectului raportul de evaluare prin care s-a reținut starea de incompatibilitate a primarului.26. Pe de altă parte, Curtea a reținut că dispozițiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 și ale art. 91 alin. (5) din Legea nr. 161/2003, asigurând respectarea liberului acces la justiție, dau posibilitatea primarului de a contesta ordinul prefectului în fața instanței de contencios administrativ. În aceste condiții, Curtea a constatat că normele de lege criticate atribuie prefectului rolul de a „constata“, respectiv de „a lua act“ de încetarea mandatului de primar, în caz de incompatibilitate. Așadar, în acest caz, prefectul îndeplinește, în temeiul legii, o formalitate necesară în vederea asigurării funcționării autorității administrației publice, în condiții de imparțialitate, fără a fi pusă în discuție crearea unui raport de subordonare între primar și prefect. Curtea a constatat că ordinul emis de prefect, în temeiul acestei atribuții legale, este un act administrativ de autoritate, cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în sensul că se ia act de o situație juridică preexistentă, clarificându-se și definitivându-se astfel raporturi juridice stabilite anterior, prin alte acte juridice. 27. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 126 din Constituție, privind instanțele judecătorești, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragraful 27, că, în vederea eliminării arbitrarului și posibilității exercitării unei puteri discreționare, abuzive a prefectului în această materie, prevederile art. 69 alin. (4) și (5) din Legea nr. 215/2001 asigură controlul judecătoresc al ordinului prefectului, în deplină concordanță cu art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 11 din Carta europeană a autonomiei locale.28. În ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, privind calitatea legii, respectiv claritatea și previzibilitatea acesteia, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragrafele 30 și 31, Curtea a reținut că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul prevederii legale, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Instanța europeană a mai reținut că, dat fiind principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că „una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive și că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație“. Ca atare, ținând cont de acestea, Curtea a constatat că cele trei acte normative, respectiv Legea nr. 161/2003, Legea nr. 176/2010 și Legea nr. 393/2004, cuprind norme clare, precise și previzibile, iar aplicarea lor coroborată oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de față primarul - să înțeleagă sensul lor, putând să își adapteze conduita acestora.29. Referitor la pretinsa încălcare a principiului proporționalității, prevăzut de art. 53 din Constituție, prin Decizia nr. 339 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 18 august 2017, paragraful 23, Curtea a reținut că stabilirea cazului de incompatibilitate nu constituie, în realitate, o restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți, ci o garanție de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor care îndeplinesc funcții publice, prin asigurarea imparțialității, protejarea interesului social și evitarea conflictului de interese (a se vedea în acest sens Decizia nr. 304 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013). Ca atare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 53 din Legea fundamentală și, prin urmare, norma constituțională invocată nu are incidență în cauză.30. Referitor la susținerile autorului excepției de neconstituționalitate, potrivit cărora nu există un control deplin care să poată fi exercitat de către instanța judecătorească asupra situației de fapt, Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, așa cum a statuat în jurisprudența sa, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanței judecătorești, care, cu prilejul soluționării acțiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, analizează particularitățile fiecărei spețe, în lumina dispozițiilor legale cu incidență în materie, astfel încât soluția dispusă să corespundă scopului legii de asigurare a imparțialității, de protejare a interesului social și evitare a conflictului de interese. În acest sens sunt Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015, Decizia nr. 114 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 13 mai 2016, și Decizia nr. 774 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 16 martie 2017.31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.32. Pentru aceleași argumente, Curtea constată că nu sunt încălcate nici celelalte dispoziții din Constituție invocate de autorul excepției de neconstituționalitate.33. În plus, Curtea reține că, în același dosar în care a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 1.765D/2017, Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, „în sensul de a lămuri ce fel de control poate efectua instanța de contencios administrativ asupra ordinului prefectului prin care se constată încetarea de drept, înainte de termen, a mandatului de primar.“ Respingând, ca inadmisibilă, sesizarea, prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2017, paragraful 52, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că sancțiunea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010 „operează automat atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, fără a fi necesar un act de autoritate prin care să se constate intervenită decăderea. Norma legală are ca efect interdicția pentru persoana vizată de a ocupa o funcție dintre cele menționate în textul legii, această interdicție putând să îi fie opusă, în temeiul simplei declarări a stării de incompatibilitate, ori de câte ori persoana respectivă își manifestă intenția de a accede la o funcție de această natură, fără a mai fi necesar ca prefectul să se fi pronunțat cu privire la acest aspect. Faptul că în ordinul prin care prefectul constată că a încetat de drept mandatul de primar sunt enunțate aceste consecințe juridice este lipsit de relevanță, decăderea decurgând oricum din lege, independent de poziția prefectului cu privire la această sancțiune, iar instanța de judecată nu ar putea înlătura aceste consecințe pe criterii de oportunitate, întrucât ar încălca principiul separației puterilor în stat, substituindu-se puterii legislative“. Totodată, s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de autorul excepției nu se referă la situații comparabile cu cea din speță. De asemenea, la paragraful 55 al acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că, „în speță, este vorba de încetarea mandatului de primar ca urmare a constatării unei situații nelegale imputabile persoanei (starea de incompatibilitate) și de interdicția de a mai ocupa funcții eligibile pe o perioadă de trei ani“, fiind „nerelevant faptul că încetarea de drept a mandatului și decăderea din dreptul de a mai ocupa funcții eligibile se aplică în mod automat pentru toate situațiile de incompatibilitate, opțiunea legiuitorului situându-se în marja de apreciere a statului, acesta fiind în drept să considere că, ori de câte ori au fost încălcate normele privind incompatibilitatea, persoana vinovată nu mai poate fi învestită cu exercițiul autorității publice o perioadă limitată de timp“. În același sens s-a invocat Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Naidin împotriva României, prin care s-a apreciat că o interdicție de ocupare a unei funcții publice aplicată în mod automat tuturor persoanelor cu privire la care s-a constatat că au avut calitatea de lucrători sau colaboratori ai fostei securități este conformă cu Convenția, inclusiv sub aspectul proporționalității.34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Geanin-Loredan Buraga în Dosarul nr. 250/40/2017 al Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 30 octombrie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ioana Marilena Chiorean
    -----