DECIZIA nr. 15 din 17 septembrie 2018referitoare la recursul în interesul legii să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 885 din 22 octombrie 2018



    Dosar nr. 1.318/1/2018
    Ilie Iulian Dragomir- vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului
    Lavinia Curelea- președintele delegat al Secției I civile
    Eugenia Voicheci- președintele Secției a II-a civile
    Corina Alina Corbu- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Mirela Sorina Popescu- președintele delegat al Secției penale
    Gheorghe Aurel Ilie- judecător la Secția penală
    Ștefan Pistol- judecător la Secția penală
    Andrei Claudiu Rus- judecător la Secția penală
    Oana Burnel- judecător la Secția penală
    Luciana Mera- judecător la Secția penală
    Maricela Cobzariu- judecător la Secția penală
    Daniel Grădinaru- judecător la Secția penală
    Lucia Tatiana Rog- judecător la Secția penală
    Rodica Aida Popa- judecător la Secția penală
    Valentin Horia Șelaru- judecător la Secția penală
    Marius Dan Foitoș- judecător la Secția penală
    Dan Andrei Enescu- judecător la Secția penală
    Leontina Șerban- judecător la Secția penală
    Ionuț Mihai Matei- judecător la Secția penală
    Florentin Sorin Drăguț- judecător la Secția I civilă
    Carmen Elena Popoiag- judecător la Secția I civilă
    Petronela Iulia Nițu- judecător la Secția a II-a civilă
    Carmen Trănica Teau- judecător la Secția a II-a civilă
    Florentina Dinu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Andreea Marchidan- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 și art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.La ședința de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-șef al Serviciului judiciar penal, Secția judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.Potrivit art. 27^2 alin. (7) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în cauză a fost desemnat judecător-raportor din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție doamna judecător Rodica Aida Popa.Conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, la ședința de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind stabilirea instanței competente să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. ( 5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare.Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, la nivel național fiind identificate numeroase hotărâri judecătorești definitive prin care s-a soluționat diferit problema dedusă azi judecății, dovada existenței practicii neunitare fiind făcută cu anexele atașate la dosar celor două orientări jurisprudențiale care s-au conturat. A susținut că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coincide cu cel relevat de prima orientare jurisprudențială în care s-a considerat că instanța competentă să soluționeze cererea formulată în etapa executării pedepsei de persoana condamnată aflată în stare de deținere este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, și nu instanța în circumscripția căreia se află penitenciarul unde a fost transferat temporar condamnatul, la momentul formulării cererii, pentru „afaceri judiciare“ sau tratarea unor probleme de sănătate (anexele nr. 1-36). În motivarea acestor hotărâri judecătorești, instanțele au considerat că, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, în baza mai multor criterii, respectiv acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate și să țină seama de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.A apreciat că o altă interpretare decât cea anterior relevată tinde să adauge la lege, contravenind scopului acesteia. Rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat pentru cererile (de modificare a executării pedepsei, de întrerupere a executării pedepsei, de liberare condiționată, de contopire a pedepselor, contestații la executare etc.) formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deținere în procedura de executare, competența soluționării acestora de către instanța corespunzătoare locului de deținere este aceea de a evita numeroasele deplasări ale persoanelor deținute, deplasări care implică riscuri pentru siguranța penitenciarelor și cheltuieli bugetare importante, împiedicând practic generarea unui abuz de drept prin crearea posibilității ca persoanele condamnate aflate în stare de deținere să își aleagă instanța care ar urma să le soluționeze cererile. Un alt argument de relevat în sprijinul primei opinii jurisprudențiale este și că stabilirea competenței la instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor constă în evitarea declinărilor succesive de competență ale instanțelor învestite cu soluționarea unor astfel de cereri.În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a stabilit competența de soluționare a cererilor formulate în favoarea instanței corespunzătoare locului de deținere în care se afla persoana condamnată la momentul formulării cererii (anexele nr. 3-23), în susținerea soluțiilor pronunțate, instanțele apreciind ca lipsită de relevanță împrejurarea că Administrația Națională a Penitenciarelor a stabilit un loc de deținere, iar condamnatul se găsește, temporar, în alt loc de deținere, considerând că singurul criteriu care poate determina competența instanței este cel al locului de deținere în care persoana condamnată se află la momentul formulării cererii, întrucât legea nu face nicio distincție în acest sens. A mai arătat, ca urmare a examinării jurisprudenței existente la nivel național, că s-a evidențiat și în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție existența practicii neunitare, întrucât în ultimii ani s-au pronunțat hotărâri în sensul ambelor tipuri de soluții arătate mai sus (anexele nr. 2-10 și anexele nr. 4-12).În opinia reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie analizată sintagma „locul de deținere“ al persoanei condamnate plecând de la premisa că instanța competentă să soluționeze cererile persoanelor condamnate aflate în stare de deținere este instanța din circumscripția locului de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, indiferent dacă persoana condamnată a fost transferată cu titlu temporar sau definitiv. În concluzie, a solicitat să se constate că prezenta sesizare întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 471-472 din Codul de procedură penală și, pe cale de consecință, în temeiul art. 474 din Codul de procedură penală, să se dispună admiterea recursului în interesul legii și să se stabilească, printr-o decizie obligatorie, interpretarea și aplicarea prevederilor legale referitoare la stabilirea instanței competente să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deținere în situația în care, la momentul formulării acestora, persoanele condamnate se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, apreciind că soluția corectă corespunde primei orientări conturate în jurisprudența națională.Președintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că nu mai sunt alte chestiuni ori întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept care a generat practica neunitară 1.1. Problema de drept Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 s-a arătat că există practică neunitară cu privire la instanța competentă să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare.1.2. Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței, la nivel național a fost evidențiată o practică neunitară, existând două opinii ale instanțelor de judecată cu privire la problema de drept mai sus menționată.1.3. Soluțiile pronunțate de instanțele de judecată 1.3.1. Într-o primă orientare, s-a considerat că instanța competentă să soluționeze cererea formulată în etapa executării pedepsei de persoana condamnată aflată în stare de deținere este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare, și nu instanța în circumscripția căreia se află penitenciarul unde a fost transferat temporar condamnatul, la momentul formulării cererii, pentru „afaceri judiciare“ sau tratarea unor probleme de sănătate [anexele nr. 1-36, respectiv Sentința penală nr. 2.238 din 2.10.2017 a Judecătoriei Medgidia; Sentința penală nr. 204 din 26.04.2017 a Tribunalului Giurgiu, Secția penală - Cauze generale; Sentința penală nr. 144 din 24 martie 2017 a Tribunalului Giurgiu, Secția penală - Cauze generale; Sentința penală nr. 121 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploiești; Sentința penală nr. 1.427 din 12.07.2017 a Tribunalului București - Secția I penală; Sentința penală nr. 2.342 din 14.11.2017 a Tribunalului București - Secția I penală; Sentința penală nr. 537 din 14.09.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentința penală nr. 716 din 13.04.2017 a Judecătoriei Arad; Sentința penală nr. 2.114 din 7.09.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 București; Sentința penală nr. 130 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploiești; Sentința penală nr. 3.101 din 23.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 5 București; Sentința penală nr. 2.280 din 30.08.2017 a Judecătoriei Iași (noul Cod de procedură penală) Secția penală; Sentința penală nr. 119 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploiești; Sentința penală nr. 1.923 din 6.12.2017 a Judecătoriei Moreni; Sentința penală nr. 1.277 din 12.06.2017 a Judecătoriei Giurgiu; Sentința penală nr. 540 din 14.09.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentința penală nr. 250 din 25.05.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentința penală nr. 3.257 din 2.10.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, Secția penală; Sentința penală nr. 138 din 15.02.2017 a Judecătoriei Onești; Sentința penală nr. 1.932 din 6.12.2017 a Judecătoriei Moreni; Sentința penală nr. 2.637 din 12.10.2016 a Judecătoriei Medgidia; Sentința penală nr. 420 din 15.05.2017 a Judecătoriei Onești; Sentința penală nr. 2.784 din 27.10.2016 a Judecătoriei Medgidia; Sentința penală nr. 2.542 din 18.10.2017 a Judecătoriei Medgidia; Sentința penală nr. 1.025 din 11.12.2017 a Judecătoriei Onești; Sentința penală nr. 109 din 11.01.2018 a Judecătoriei Medgidia; Sentința penală nr. 238 din 14.02.2018 a Judecătoriei Moreni; Sentința penală nr. 126 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploiești; Sentința penală nr. 122 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploiești; Sentința penală nr. 2.474 din 28.09.2017 a Judecătoriei Iași (noul Cod de procedură penală) Secția penală; Sentința penală nr. 29 din 10.01.2018 a Judecătoriei Ploiești, Secția penală; Sentința penală nr. 1.123 din 8.06.2017 a Judecătoriei Pitești, Secția penală; Sentința penală nr. 734 din 14.03.2016 a Judecătoriei Iași (noul Cod de procedură penală) Secția penală; Sentința penală nr. 2.600 din 20.12.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința penală nr. 1.211 din 14.06.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința penală nr. 2.697 a Judecătoriei Sectorului 5 București, Secția penală].În motivarea acestor hotărâri, instanțele au considerat că, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere că acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.S-a apreciat că o altă interpretare nu are suport legal și tinde să adauge la lege, întrucât rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat pentru cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deținere, în procedura de executare, competența soluționării acestora de către instanța corespunzătoare locului de deținere este aceea de a evita numeroasele deplasări ale persoanelor deținute, deplasări care implică riscuri pentru siguranța penitenciarelor și cheltuieli bugetare importante.Totodată, s-a considerat că o altă interpretare contravine scopului legii, întrucât ar încuraja persoanele condamnate care se află în stare de deținere să formuleze cereri având același obiect din fiecare penitenciar de tranzit în care se află la un moment dat, existând riscul pronunțării unor soluții diferite, chiar și contradictorii, de instanțe diferite.1.3.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a stabilit competența de soluționare a cererilor formulate în favoarea instanței corespunzătoare locului de deținere în care se afla persoana condamnată la momentul formulării cererii. (anexele nr. 3-23, respectiv Sentința penală nr. 1.527 din 26.10.2017 a Judecătoriei Tulcea - Secția civilă și penală; Sentința penală nr. 1.892 din 24.11.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secția civilă și penală; Sentința penală nr. 1.992 din 15.12.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secția civilă și penală; Încheierea din 14 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 5 București; Sentința penală nr. 189 din 19.04.2017 a Tribunalului Prahova, Secția penală; Sentința penală nr. 1.002 din 20.12.2016 a Tribunalului Dâmbovița, Secția penală; Sentința penală nr. 938 din 6.12.2016 a Tribunalului Dâmbovița, Secția penală; Sentința penală nr. 257 din 21.06.2017 a Judecătoriei Cornetu; Sentința penală nr. 348/F din 24.04.2014 a Tribunalului Ilfov; Sentința penală nr. 3.039 din 29.09.2017 a Judecătoriei Craiova, Secția penală; Sentința penală nr. 3.878 din 9.11.2017 a Judecătoriei Craiova, Secția penală; Sentința penală nr. 1.903 din 10.10.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința penală nr. 114 din 17.01.2018 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința penală nr. 2.574 din 13.12.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința nr. 260 din 08.06.2017 a Judecătoriei Novaci; Sentința penală nr. 20 din 26.01.2017 a Tribunalului Vaslui, Secția penală; Sentința penală nr. 210 din 10.02.2017 a Judecătoriei Vaslui; Sentința penală nr. 566 din 2.11.2016 a Tribunalului Giurgiu; Secția penală - Cauze generale; Sentința penală nr. 179 din 13.09.2017 a Tribunalului Vaslui, Secția penală; Sentința penală nr. 180 din 13.09.2017 a Tribunalului Vaslui, Secția penală; Sentința penală nr. 2.341 din 8.10.2014 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secția penală; Sentința penală nr. 1.003 din 19.12.2016 a Tribunalului Dâmbovița, Secția penală; Sentința penală nr. 1.517 din 26.10.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secția civilă și penală ).În motivare, instanțele au apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea că Administrația Națională a Penitenciarelor a stabilit un loc de deținere, iar condamnatul se găsește, temporar, în alt loc de deținere.S-a considerat că, întrucât legea nu face nicio distincție în acest sens, singurul criteriu care poate determina competența instanței este cel al locului de deținere în care persoana condamnată se află la momentul formulării cererii.1.4. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție Din verificarea hotărârilor pronunțate la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a evidențiat și aici practică neunitară pe cele două soluții arătate mai sus.În sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost indicate, în sensul primei orientări jurisprudențiale, hotărâri aflate în anexele nr. 2-10, respectiv Încheierea nr. 134 din 27.02.2018; Încheierea nr. 558 din 10.10.2017; Încheierea nr. 466 din 12.09.2017; Încheierea nr. 441 din 22.08.2017; Încheierea nr. 278 din 12.05.2017; Încheierea nr. 107 din 1 martie 2017; Încheierea nr. 102 din 28.02.2017; Încheierea nr. 171 din 1.03.2016; Încheierea nr. 873 din 11.11.2015; Sentința nr. 506 din 27.05.2014).În conținutul aceleiași sesizări au fost menționate, în sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale, hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală în soluționarea conflictului negativ de competență aflate în anexele nr. 4-12, respectiv Încheierea nr. 138 din 1.03.2018; Încheierea nr. 78 din 8.02.2018; Încheierea nr. 71 din 7.02.2018; Încheierea nr. 70 din 7.02.2018; Încheierea nr. 607 din 2.11.2017; Încheierea nr. 561 din 11.10.2017; Încheierea nr. 560 din 11.10.2017; Sentința penală nr. 540 din 3.10.2017; Încheierea nr. 301 din 24.05.2017; Încheierea nr. 876 din 16.09.2016, Încheierea nr. 489 din 17.06.2016; Încheierea nr. 490 din 17.06.2016).În argumentarea acestui punct de vedere, instanța supremă a considerat că primează principiul celerității procesului penal prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Codul de procedură penală, astfel încât a stabilit competența de soluționare a cererilor formulate de persoanele condamnate în favoarea instanței în circumscripția căreia se află locul de deținere la momentul formulării cererii chiar dacă, ulterior, persoana condamnată a fost transferată într-un alt penitenciar.2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție În ceea ce privește problema de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluția legală în materie este ilustrată de prima orientare jurisprudențială.Jurisprudența neunitară care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „locul de deținere“ existentă în dispozițiile legale care reglementează competența de soluționare a cererilor formulate de persoana condamnată în etapa executării pedepsei.Stabilirea penitenciarului în care persoana condamnată a fost repartizată să execute pedeapsa închisorii prezintă relevanță, întrucât instanța competentă să soluționeze unele dintre cererile formulate de aceasta în timpul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere.Astfel, dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în timpul executării pedepsei în ipoteza în care acestea se află în stare de deținere [cereri referitoare la modificări de pedeapsă (contopiri), liberare condiționată, intervenția unei legi penale noi, întreruperea executării pedepsei și contestații la executare] trebuie coroborate cu dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare.Potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare stabilit, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.Din analiza acestor dispoziții reiese că legiuitorul a avut în vedere faptul că penitenciarul unde persoana condamnată a fost repartizată să execute efectiv pedeapsa închisorii de către Administrația Națională a Penitenciarelor, în urma stabilirii regimului de detenție, reprezintă locul de deținere al acesteia.A considera că locul de deținere al persoanei condamnate îl reprezintă penitenciarul în care aceasta se află „în tranzit“ la momentul formulării cererii pentru soluționarea unor „afaceri judiciare“ (audierea ca suspect, solicitarea de a depune depoziție în calitate de martor etc.) sau tratarea unor probleme de sănătate contravine scopului legii și conduce la încurajarea practicii unora dintre persoanele condamnate aflate în stare de deținere de a sesiza alte instanțe decât cea competentă teritorial, în scopul transferării provizorii sau menținerii într-un alt loc de deținere decât cel în care au fost repartizate să execute pedeapsa închisorii.De altfel, această interpretare creează posibilitatea persoanelor condamnate să aleagă instanța care să îi soluționeze cererile formulate.În acest mod, nu doar că pedeapsa în a cărei executare se află persoana condamnată își atinge doar parțial scopul pentru care a fost aplicată, dar există și riscul pronunțării unor soluții diferite, chiar contradictorii, de către instanțele implicate în soluționarea cauzelor cu acest specific.Situația juridică descrisă creează premisele abuzului de drept, în totală contradicție cu scopul executării pedepsei, acela de formare a unei atitudini corectă față de ordinea de drept.Un alt argument pentru a considera că este competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate, instanța corespunzătoare în circumscripția căreia se află locul de deținere, stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, este acela de a evita atât declinările de competență succesive care ar prelungi nejustificat soluționarea unor cereri urgente prin natura lor, cât și deplasările persoanelor deținute la alte instanțe din țară, deplasări care implică riscuri pentru siguranța penitenciarelor, precum și cheltuieli bugetare.De altfel, după transferurile succesive, persoanele condamnate revin pentru executarea pedepsei în penitenciarul stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.Pe de altă parte, stabilirea competenței de soluționare a cererilor formulate de persoanele condamnate în favoarea instanței corespunzătoare în circumscripția căreia se află locul de deținere, stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, reprezintă un criteriu de competență mai stabil care ar împiedica „tranzitul“ generat de deținuții care aflați temporar pentru soluționarea unor „afaceri judiciare“ sau tratarea unor probleme de sănătate în alte penitenciare formulează o multitudine de cereri pe care, ulterior, în mare majoritate, nu și le însușesc.Pe de altă parte, principiul celerității prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Codul de procedură penală nu ar fi îndeajuns de eficient în condițiile în care persoana condamnată își schimbă în mod frecvent locul de deținere, ceea ce generează fie întârzieri în soluționarea cererilor formulate, fie respingerea acestora ca rămase fără obiect.În acest sens, instanța supremă a considerat că transferurile repetate lipsesc de eficiență cererile formulate, întrucât până la momentul soluționării acestora, de multe ori, rămân fără obiect, fiind indicată Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 1.693/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017.Din această perspectivă a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deținere, în etapa executării pedepsei, este instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor de siguranță dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare.3. Punctul de vedere al specialiștilor exprimat asupra problemei de drept supuse dezlegăriiÎn condițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.3.1. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara, prin profesor dr. Viorel Pașca, a emis următoarea opinie „Legiuitorul Codului de procedură penală a stabilit că instanța de executare este cea care a pronunțat în primă instanță hotărârea rămasă definitivă [art. 553 alin. (1) din Codul de procedură penală], dar nu a mai stabilit care este instanța locului de deținere în a cărei competență de soluționare sunt date cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei.Cu excepția contestației la executare motivate de ivirea vreunei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută sau vreunei împiedicări la executare [art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] care este dată în competența instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută, celelalte contestații [art. 598 alin. (1) lit. a),b),d) din Codul de procedură penală] sau cereri ulterioare prevăzute de art. 584,585,587,593,597 din Codul de procedură penală revin în competența instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere.Probleme apar atunci când instanța de executare nu este în același timp și instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere.Condamnatul se află sau este condus în penitenciarul aflat în circumscripția instanței de executare până la stabilirea regimului de executare a pedepsei, după care, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere că acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.Noțiunea de «instanță în a cărei circumscripție se află locul de deținere» trebuie circumscrisă acestor prevederi, neputând fi lăsată la aprecierea subiectivă a condamnatului, care formulează de foarte multe ori cereri tocmai pentru a eluda ajungerea sau deținerea în penitenciarul astfel desemnat.Tocmai celeritatea rezolvării procedurilor reclamă o asemenea soluție, deoarece solicitarea și trimiterea dosarelor de la instanțele de executare generează mari întârzieri în rezolvarea acestor cereri.“Concluzionând, autorul opiniei a arătat că „cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, sunt de competența de soluționare a instanței de executare sau a instanței în circumscripția căreia se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor.“3.2. Departamentul de Drept Public al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a exprimat opinia că „Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei - în situația în care, la momentul formulării cererilor, aceștia se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 - este instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 din Legea nr. 254/2013.“În susținerea acesteia au fost arătate următoarele argumente:1. Instanța supremă a fost sesizată cu soluționarea unui recurs în interesul legii de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a soluțiilor divergente din practica recentă în raport cu corecta identificare a instanței competente pentru a soluționa cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepselor privative de libertate, în ipoteza în care, la momentul formulării cererilor, titularii acestora se află în alt loc de deținere decât cel stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.2. De acord cu opinia exprimată de autorul sesizării, Ministerul Public, arătăm că susținem fără rezerve soluția potrivit căreia instanța competentă este cea corespunzătoare circumscripției locului de deținere determinat potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.Practica neunitară survenită chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 254/2013 surprinde, mai ales în condițiile în care opțiunea legiuitorului a fost - cel puțin în opinia noastră - clară în sensul determinării instanței competente. Probabil utilizarea sintagmei «loc de deținere» în cuprinsul textelor incidente în materia executării în cuprinsul Codului de procedură penală (art. 584,art. 585,art. 587,art. 593 din Codul de procedură penală etc.), sintagmă ce nu se regăsește în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 254/2013, a creat o oarecare doză de confuzie și a condus la interpretări diferite în jurisprudență. Totuși, analiza conjugată a textelor în materie, atât din cuprinsul legii procesual penale, cât și execuționale, conduce la soluția obligatorie a determinării instanței prin raportare la penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa principală privativă de libertate.3. Analizând argumentele invocate în sprijinul opiniei contrare, observăm că în realitate se face referire doar la celeritatea procedurii. În realitate, credem că nici acest argument nu poate fi acceptat, în condițiile în care până la soluționarea cererii, de multe ori, persoana condamnată este transferată înapoi în locul de deținere, determinat potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. În măsura în care soluționarea cererii impune prezența condamnatului, urmează noi transferuri între penitenciare, transferuri care, pe lângă toate dezavantajele pe care le implică, nu conduc în niciun caz la accelerarea procedurii.4. Din perspectiva opiniei la care subscriem arătăm că îmbrățișăm toate argumentele invocate în sprijinul ei. Insistăm în mod deosebit asupra criticii privind posibilitatea condamnaților de a-și alege instanța care să soluționeze cererile, în cazul ar fi acceptată opinia alternativă (f. 7 din recursul în interesul legii). În acest caz am fi în prezența unui veritabil forum shopping, ceea ce ar contrazice principiile generale în raport cu determinarea competenței, conform Codului de procedură penală, soluție ce nu poate fi acceptată.Având în vedere toate cele expuse, dar mai ales argumentele judicioase din cuprinsul sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, arătăm că opinia colectivului de drept penal al Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul determinării instanței competente prin raportare la locul de deținere, stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, fiind irelevantă instanța în a cărei circumscripție se află persoana condamnată la momentul formulării cererii în timpul executării pedepsei...4. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept ce a generat practică neunitarăDirecția de specialitate consideră că „instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.“Opinia se întemeiază pe următoarele argumente:a) În cadrul titlului consacrat executării hotărârilor penale, Codul de procedură penală reglementează o serie de cereri care pot fi formulate de persoana condamnată în cursul executării pedepsei și atribuie competența de soluționare a acestor cereri instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere (de exemplu, cererile în materia modificărilor de pedepse prevăzute în art. 585 din Codul de procedură penală, în materia liberării condiționate prevăzute în art. 587 din Codul de procedură penală, în materia întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, conform art. 593 din Codul de procedură penală, sau în materia contestației la executare conform art. 597-598 din Codul de procedură penală).În concepția Codului de procedură penală, locul de deținere care determină instanța competentă este reprezentat de locul de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, întrucât legiuitorul nu ar putea stabili competența instanței în raport cu locurile de deținere în care persoana condamnată a executat o parte din pedeapsă anterior formulării cererii sau în raport cu locurile de deținere în care va executa pedeapsa în viitor persoana condamnată.Referindu-se la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia.^1^1 Inexistența unei distincții între transferarea definitivă și transferarea temporară a persoanei condamnate rezultă și din Decizia nr. 14/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017). În acest sens, în dispozitivul Deciziei nr. 14/2017, Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administrație a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluționeze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar.Unicul criteriu pe baza căruia se determină instanța competentă, desprins din dispozițiile Codului de procedură penală, este criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la locul formulării cererii.În consecință, dispozițiile Codului de procedură penală nu asigură un temei legal pentru determinarea instanței competente în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii.b) În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, pedeapsa privativă de libertate se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare.Așadar, locul de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată, în accepțiunea titlului consacrat executării hotărârilor penale din Codul de procedură penală, este penitenciarul.Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.Transferarea persoanelor condamnate din penitenciarul stabilit inițial într-un alt penitenciar, indiferent dacă transferarea este definitivă sau temporară, se realizează tot de Administrația Națională a Penitenciarelor sau de structurile subordonate acesteia.În acest sens, în dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 se prevede că transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de liberate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.De asemenea, în dispozițiile art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013 se prevede că:(3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului, iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.(4) Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor dispune transferarea temporară în situația prevăzută la alin. (3), ținând cont de următoarele criterii: a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost emise mandate de arestare preventivă; b) cauzele penale au prioritate față de cauzele civile; c) instanțele judecătorești au prioritate față de celelalte organe judiciare; d) gradul de jurisdicție a organului judiciar care instrumentează cauza; e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata.Pe baza dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2)-(4) din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că, atât în privința penitenciarului stabilit inițial, cât și a penitenciarului stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să permită atribuirea unei relevanțe diferite penitenciarului stabilit inițial față de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii.În consecință, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 254/2013 și din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalență, în determinarea instanței competente, locului de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit inițial în raport cu locul de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, în detrimentul criteriului locului de deținere în care execută în mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar dacă acest loc de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea temporară a persoanei condamnate.c) Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței.În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de rațiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării cererii nu ar avea aptitudinea de a modifica instanța competentă.Dificultățile de ordin practic generate de formularea unor cereri la data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un penitenciar nu se pot soluționa prin interpretarea dispozițiilor Legii nr. 254/2013, în sensul unor distincții neprevăzute în cuprinsul legii menționate sau în Codul de procedură penală.O astfel de interpretare ar pune în discuție criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii, ca unic criteriu rezultat din dispozițiile Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanței competente în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deținere în cursul executării pedepsei și cu consecința generării unor declinări succesive de competență.Față de considerentele expuse, în opinia direcției de specialitate:Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.5. Doctrina în materia interpretării instanței locului de deținereInterpretarea asupra instanței locului de deținere se regăsește în mod explicit în doctrină, cu referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, sau a altor instanțe, atât anterior Codului de procedură penală anterior, cât și în prezentul Cod de procedură penală.Astfel^2, în ceea ce privește judecarea cererii de liberare condiționată, „instanța competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere. Locul de deținere este acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea sau propunerea de liberare condiționată“.^2 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, fila 914; se citează I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 147.Referitor la competența prevăzută în condițiile art. 585 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța competentă să dispună asupra cererii de modificare este instanța de executare a ultimei hotărâri, în situația în care condamnatul se află în stare de libertate, sau instanța corespunzătoare de la locul de deținere, în cazul în care condamnatul se află în stare de deținere.Este competentă instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului la data introducerii cererii, chiar dacă ulterior a fost pus în libertate sau mutat în alt loc de deținere, pentru a se evita declinări de competență succesive, care ar prelungi nejustificat soluționarea unei cereri urgente prin natura sa. Această instanță este competentă și atunci când este inferioară în grad instanței care a dat hotărârea asupra fondului.^3^3 Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală, comentat, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1.464, și în note de subsol, citează CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 155 și Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 188/1987 în RRD nr. 10/1987, p. 79, apud. N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 415. În același sens, CSJ, s. pen., Dec. nr. 205/1998, M. Constantinescu, op. cit., p. 53; I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 2.995/2004, în M. Constantinescu, op. cit., p. 51.Aceiași autori^4 menționează că „Instanța competentă este judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere, prin loc de deținere înțelegându-se acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea sau propunerea de liberare condiționată“.^4 Ibidem, pag. 1.470, în notele de subsol citând I.C.C.J. s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în RDP nr. 2/2005, p. 147, conform Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 914.Tot aceiași autori^5 arată: „Competența de soluționare a cererii de întrerupere a executării pedepsei este exclusivă, revenind instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, corespunzătoare în grad instanței de executare, chiar dacă între timp condamnatul a fost transferat la alt penitenciar, importantă fiind data la care a fost formulată cererea.“^5 Ibidem, pag. 1.493 în notele de subsol s-a citat C.A.: Brașov, s. pen., Dec. nr. 218/R din 6 mai 1998, în C.P.J.P. 1994-1998, p. 165.Un alt autor^6 a menționat că „Dispozițiile legale în materie de contopire a pedepsei se aplică indiferent de împrejurarea că pedepsele a căror contopire se solicită au fost pronunțate unele de instanțe civile, iar altele de instanțe militare; în toate cazurile, competența revine instanței de executare a ultimei hotărâri sau instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Pentru condamnatul deținut în executarea pedepsei nu există alternativa alegerii uneia dintre instanțele menționate mai sus; întotdeauna, competentă să soluționeze cererea de contopire este numai instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere în care condamnatul se găsește în momentul introducerii cererii.“^6 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina noului Cod de procedură penală, Universul Juridic, București, 2015, pag. 634-635 în notele de subsol citând, T.S. s. pen., Dec. nr. 185/1972, în RRD nr. 6/1973, p. 162; CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000. în C. 43, pp 395-396; în același sens, a se vedea: C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 16/1999, în C 40, p. 540; C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 32/1999, în C 40, pp 541-543; CSJ., s. pen., Dec. nr. 205/1998, în C 24, pp. 528-529; T.S., s. pen., Dec. nr. 1.059/1973, în RRD nr. 8/1973. p. 170.6. Jurisprudența relevantăÎn Decizia nr. 188 din 26 ianuarie 1987 a Tribunalului Suprem - Secția penală, s-a stabilit că „Cererea de contopire a unor pedepse se soluționează de instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere unde condamnatul se afla la data formulării cererii. Sunt indiferente modificările intervenite în situația sa, cum ar fi, de exemplu, liberarea în urma constatării grațierii în temeiul unui act legislativ adoptat ulterior.“^7^7 R.R.D., pag. 79.Prin Decizia nr. 161 din 27 ianuarie 1995 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală s-a stabilit că „Liberarea condiționată se dispune la cerere sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de detenție, chiar dacă inculpatul condamnat este ulterior transferat într-un alt penitenciar, altfel s-ar ajunge la declinări succesive ale competenței teritoriale, condamnatul putând fi transferat în cursul executării pedepsei în mai multe locuri de detenție ceea ce ar face pe de-o parte nesigură competența instanței, iar pe de altă parte ar duce la prelungirea nejustificată a judecării cererii de liberare condiționată.“^8^8 Mariana Constantinescu, Executarea hotărârilor penale, Practică judiciară, Editura Hamangiu, pag. 68-70.În Decizia nr. 205 din 28 ianuarie 1998 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, s-a decis: „În cazul în care condamnatul care a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive pentru infracțiuni aflate în concurs judecate separat se află în stare de deținere, instanța competentă să judece această cerere și să dispună asupra modificării pedepsei este instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere unde petiționarul condamnat se găsea în momentul introducerii cererii, indiferent dacă până la data soluționării acesteia a fost transferat la un alt penitenciar.“^9^9 Ibidem, pag. 53-54.Prin Decizia nr. 2.808 din 16 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală s-a stabilit că „Potrivit art. 449 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța competentă asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.Dispozițiile art. 449 alin. 2 din Codul de procedură penală trebuie înțelese în sensul că pentru condamnatul deținut în executarea pedepsei nu există alternativa alegerii altei instanțe decât aceea în raza căreia se află locul de deținere în care el se găsește la data introducerii cererii de modificare a pedepsei.Dispozițiile art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală care se referă la stabilirea competenței în caz de indivizibilitate sau conexitate privind judecarea cauzelor în fond nu sunt aplicabile în acest caz.În speță, în mod greșit s-a considerat că întrucât una dintre sentințele prin care petiționarul a fost condamnat a fost pronunțată de Tribunalul Militar, competentă să soluționeze cererea de contopire era, potrivit art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța militară.“^10^10 Revista Dreptul nr. 6/2001, pag. 155.Prin Decizia nr. 5.370 din 20 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, s-a stabilit că „Potrivit art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberarea condiționată se dispune de judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Textul menționat se referă la locul de deținere în care condamnatul se află la data formulării cererii, nu la acela unde a fost transferat ulterior, înainte de judecarea cererii.“^11^11 Site-ul Î.C.C.J, jurisprudența, Secția penală.7. Raportul asupra recursului în interesul legiiJudecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la instanța competentă să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, este admisibil, fiind îndeplinite dispozițiile legale prevăzute de art. 471 și 472 din Codul de procedură penală.În conținutul raportului, judecătorul-raportor a expus legislația relevantă, atât aceea din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, cât și dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la cererile care pot fi formulate de condamnați în timpul executării pedepsei, respectiv cererea de modificare de pedepse prevăzută în art. 585, cererea de liberare condiționată de la art. 587, cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață de la art. 592, intervenirea unei legi penale noi, prevăzută în art. 595, contestația la executare, reglementată în art. 597-598.Totodată, a fost expusă doctrina și jurisprudența cu privire la problema de drept supusă interpretării unitare.Judecătorul-raportor a menționat că dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd vreun temei legal pentru determinarea instanței competente, în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii, așa încât unicul criteriu este acela al locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii.Din conținutul dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2)-(4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se desprinde concluzia că atât penitenciarul inițial stabilit, cât și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate implică o decizie numai la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor sau a structurilor subordonate acesteia.Așadar, legiuitorul atunci când se referă la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“ nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia.Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței.În concluzie, raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conchide că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.8. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:8.1. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu recursul în interesul legii.Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală, în art. 471, condiții referitoare la cererea de recurs în interesul legii, fiind indicați în mod limitativ titularii acestuia, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului, la conținutul cererii, aceasta trebuind să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. De asemenea, o condiție obligatorie este ca cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești, neîndeplinirea acesteia atrăgând sancțiunea respingerii, ca inadmisibilă, a cererii.Potrivit art. 472 din Codul de procedură penală, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești, care se anexează la cerere.“În contextul prezentei sesizări, aceasta întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, și anume cererea de recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este formulată de unul dintre titularii prevăzuți expres de lege, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a indicat în conținutul cererii cele două orientări jurisprudențiale diferite ale problemei de drept invocate, respectiv a instanței competente care să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, fiind arătate soluțiile diferite ale instanțelor, cu indicarea acestora, în anexele nr. 1-36, precum și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în anexele nr. 2-10 pentru prima orientare jurisprudențială și, respectiv, anexele nr. 3-23 și, respectiv, 4-12 pentru cea de-a doua orientare jurisprudențială, opinia exprimată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație pe care o propune spre a fi pronunțată.Totodată, cererea de recurs în interesul legii este însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive pe cele două orientări jurisprudențiale din care rezultă modul diferit de soluționare de către instanțele judecătorești, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum rezultă din anexele mai sus indicate.De asemenea, sunt îndeplinite și condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, în sensul că a fost făcută dovada că problema de drept care formează obiectul judecății are o soluționare diferită prin hotărârile judecătorești definitive, care au fost anexate cererii.În concluzie, cererea de recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este admisibilă.8.2. Cadrul legalUrmătoarele dispoziții legale au fost apreciate ca având incidență în soluționarea prezentului recurs în interesul legii:Articolul 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013  +  Articolul 11(5) Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de liberate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.Articolul 45 din Legea nr. 254/2013, Transferarea persoanelor condamnate  +  Articolul 45(1) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii provizorii a regimului de executare, se dispune de către directorul penitenciarului, conform profilării penitenciarelor stabilite prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.(2) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.(3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului, iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.(4) Directorul general al Administrației Naționale a penitenciarelor dispune transferarea temporară în situația prevăzută la alin. (3), ținând cont de următoarele criterii:a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost emise mandate de arestare preventivă;b) cauzele penale au prioritate față de cauzele civile;c) instanțele judecătorești au prioritate față de celelalte organe judiciare;d) gradul de jurisdicție a organului judiciar care instrumentează cauza;e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata.(5) Cu ocazia primirii citației de către persoana condamnată în cadrul unei proceduri judiciare declanșate de aceasta, în măsura în care condamnatul contestă inițierea acestui demers judiciar, cererea condamnatului de nerecunoaștere sau de retragere a cererii urmează a fi transmisă de îndată, prin grija administrației penitenciarului, instanței sau parchetului investit.(6) Transferarea deținuților în centrele de reținere și arestare preventivă ce funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, necesară activității organelor judiciare, se face cu aprobarea directorului penitenciarului și informarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Perioada și motivele de transfer fac parte din adresa scrisă și semnată, după caz, de șefii Inspectoratului General al Poliției Române, inspectoratelor județene de poliție, directorul general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București sau al Direcției Generale Anticorupție, avizată de procuror. La expirarea perioadei, deținutul este depus la penitenciarul de unde a fost transferat.(7) Dispozițiile art. 43 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.(8) Este interzisă transferarea în penitenciare, pentru o perioadă mai mare de 10 zile, a persoanelor care execută măsura educativă a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție. Dispozițiile art. 36 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.(9) Este interzisă transferarea sau mutarea pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiții corespunzătoare, în condiții necorespunzătoare de detenție, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 55^1 alin. (1) și (2).Articolul 227 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal  +  Articolul 227(2) Dosarul individual însoțește deținutul până la punerea sa în libertate.Articolul 584 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață  +  Articolul 584(1) Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deținere, de către instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.Articolul 585 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, Alte modificări de pedepse  +  Articolul 585(1) Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.(2) Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.Articolul 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, Liberarea condiționată  +  Articolul 587(1) Liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere.Articolul 593 alin. (1) din Codul de procedură penală, Instanța competentă  +  Articolul 593(1) Instanța competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere, corespunzătoare în grad instanței de executare.Articolul 595 alin. (2) din Codul de procedură penală, Intervenirea unei legi penale noi  +  Articolul 595(2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție.Art. 597 din Codul de procedură penală, Procedura la instanța de executare  +  Articolul 597(1) Când rezolvarea situațiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței de executare, președintele completului de judecată dispune citarea părților interesate și, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează și administrația penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.(2) Condamnatul aflat în stare de deținere sau internat întrun centru educativ este adus la judecată.(2^1) Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situațiilor reglementate în prezentul titlu și prin intermediul videoconferinței, la locul de deținere, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, a interpretului.(…)(6) Dispozițiile alin. (1)-(5) se aplică și în cazul în care rezolvarea uneia dintre situațiile reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere. În acest caz, soluția se comunică instanței de executare.Art. 598 alin (2) din Codul de procedură penală, Contestația la executare  +  Articolul 598(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d), contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c) la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.8.3. Analiza pe fond a recursului în interesul legiiCodul de procedură penală în materia executării pedepselor conține reglementări distincte ale mai multor cereri care pot fi formulate de condamnat pe parcursul executării pedepsei, cum sunt cererea de modificare de pedepse prevăzută în art. 585, cererea de liberare condiționată prevăzută de art. 587, întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață prevăzută de art. 592, intervenirea unei legi penale noi prevăzută în art. 595, contestație la executare, în condițiile art. 597-598.În cadrul acestor cereri au fost prevăzute expres norme care evidențiază în mod explicit instanța competentă, fie cu caracter alternativ, fie cu caracter exclusiv, respectiv instanța locului de deținere.Legiuitorul în situația liberării condiționate chiar a arătat în mod expres care este instanța competentă, așa cum rezultă din art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „Liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere.“Așadar, criteriul care a condus la determinarea judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere este cererea sau propunerea făcută în condițiile legii. De altfel, atât doctrina și jurisprudența^12 anterioară modificărilor Codului de procedură penală, cât și doctrina ulterioară intrării în vigoare a Codului de procedură penală actual, relevă același criteriu unic al instanței competente în situația cererilor formulate pe timpul executării pedepsei de către condamnat, instanța locului de deținere, iar prin loc de deținere se înțelege acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea.^12 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, fila 914; se citează I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 147); Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală, comentat, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1.464 și în note de subsol, citează CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p.155 și Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 188/1987 în RRD nr. 10/1987, p. 79. apud. N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 415. În același sens, CSJ, s. pen., Dec. nr. 205/1998, M. Constantinescu, op. cit., p. 53; I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 2.995/2004, în M. Constantinescu, op. cit., p. 51; Ibidem, pag. 1.470 în notele de subsol citând I.C.C.J. s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în RDP nr. 2/2005, p. 147, conform Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 914; Ibidem, pag. 1.493 în notele de subsol s-a citat C.A: Brașov, s. pen. Dec. nr. 218/R din 6 mai 1998, în C.P.J.P. 1994-1998, p. 165; Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina noului Cod de procedură penală, Universul Juridic, București, 2015, pag. 634-635 în notele de subsol citând, T.S. s. pen., Dec. nr. 185/1972, în RRD nr. 6/1973, p. 162; CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000. în C. 43, p.p. 395-396; în același sens, a se vedea: C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 16/1999, în C 40, p. 540; C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 32/1999, în C 40, p.p. 541-543; CSJ., s. pen., Dec. nr. 205/1998, în C 24, p.p. 528-529; T.S. s. pen., Dec. nr. 1.059/1973, în RRD nr. 8/1973. p. 170.Așadar, Codul de procedură penală nu prevede vreun temei legal pentru determinarea instanței competente, în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii, așa încât unicul criteriu este acela al locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii.În conținutul art. 11 alin. (5),art. 45 alin. (1)-(4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, este prevăzut expres ca loc de executare a pedepsei, penitenciarul.Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.O situație de excepție este transferarea persoanelor condamnate din penitenciarul stabilit inițial într-un alt penitenciar și, indiferent de felul transferării, definitivă sau temporară, aceasta se dispune de directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.Din conținutul dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2)-(4) din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că atât penitenciarul stabilit inițial, cât și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate implică o decizie numai la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor sau a structurilor subordonate acesteia.Altfel spus, legiuitorul atunci când se referă la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“ nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia.Față de condițiile similare în care se determină penitenciarul stabilit inițial și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să permită atribuirea unei relevanțe diferite penitenciarului stabilit inițial față de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii.În consecință, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 254/2013 și din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalență, în determinarea instanței competente, locului de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit inițial, în raport cu locul de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, în detrimentul criteriului locului de deținere în care execută în mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar dacă acest loc de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea temporară a persoanei condamnate.Actele necesare soluționării cauzei se află în dosarul de penitenciar al petiționarului condamnat, iar acest dosar însoțește întotdeauna deținutul, conform art. 227 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 157/2016, cu modificările și completările ulterioare.Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate, ulterior datei formulării cererii, într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței.În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de rațiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării cererii nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă.Dificultățile de ordin practic generate de formularea unor cereri la data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un penitenciar nu se pot soluționa prin interpretarea dispozițiilor Legii nr. 254/2013, în sensul unor distincții neprevăzute în cuprinsul legii menționate sau în Codul de procedură penală.O astfel de interpretare ar pune în discuție criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii ca unic criteriu rezultat din dispozițiile Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanței competente în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deținere în cursul executării pedepsei și cu consecința generării unor declinări succesive de competență.Față de argumentele expuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție va admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, va stabili că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2018.
    VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    Ilie Iulian Dragomir
    Magistrat-asistent,
    Silvia Sanda Iancu
    -----