DECIZIA nr. 385 din 5 iunie 2018referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 488 din 13 iunie 2018



    Valer Dorneanu - președinte
    Marian Enache - judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea - judecător
    Daniel Marius Morar - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Livia Doina Stanciu - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu - judecător
    Varga Attila - judecător
    Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-șef
    1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, obiecție formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție și al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.2. Sesizarea de neconstituționalitate a fost transmisă cu Adresa nr. CP1/780/11 mai 2018, a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 3.570/11 mai 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 704A/2018.3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se arată că legea vizată a fost supusă controlului de constituționalitate în două rânduri, concretizat prin pronunțarea Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018 și a Deciziei nr. 251 din 19 aprilie 2018, însă, cu toate acestea, se consideră că forma rezultată după punerea de acord a legii cu decizia prin care Curtea a constatat neconstituționalitatea unor texte din aceasta conține, în continuare, o serie de dispoziții contrare art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 124, art. 125, art. 133, art. 134 și art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.4. Astfel, se susține că dispozițiile art. I pct. 26, pct. 28, pct. 29 și pct. 32 din legea supusă controlului de constituționalitate [referitoare la art. 40 alin. (1) lit. b), c), d), e), h) și art. 40 alin. (2) lit. a), b), c), d), e), f) și j) din Legea nr. 317/2004] încalcă prevederile art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1) și ale art. 134 alin. (1), (2) și (4) din Legea fundamentală. Pct. 26 și 28 ale art. I abrogă art. 35 lit. d) teza finală, respectiv art. 36 alin. (1) lit. d) și f) din Legea nr. 317/2004, dispoziții referitoare la unele atribuții ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Prin art. I pct. 32, o serie de atribuții ce aparțin în prezent Plenului CSM sunt conferite secțiilor CSM pentru judecători și procurori, ca urmare a unor modificări legislative operate în planul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit noilor reglementări, celor două Secții ale CSM le vor aparține atribuții care, în prezent, revin Plenului CSM. Or, potrivit art. 125 alin. (2), art. 134 alin. (1), (2) și (4) și art. 1 alin. (4) din Constituție, dar și jurisprudenței Curții Constituționale în materie (Decizia nr. 374/2016), CSM este organism colegial și autoritate publică de rang constituțional, fiind, în calitatea sa de garant al independenței justiției, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Național al Magistraturii, selecția judecătorilor și procurorilor. Totodată, Curtea a arătat, în Decizia nr. 45/2018, că, în accepțiunea art. 134 alin. (1) din Constituție, numirea în funcție a procurorilor definitivi se face prin decret prezidențial, la propunerea CSM, iar a celor stagiari, de către CSM prin hotărâre, precum și că „promovarea judecătorilor atât în funcții de execuție, cât și în funcții de conducere se realizează de CSM“. Trimiterile pe care legiuitorul constituant le face la legea organică a CSM nu pot avea decât semnificația unor explicitări suplimentare ale modalităților de realizare, sub aspect procedural, a atribuțiilor CSM, respectiv ale secțiilor sale, și a unor atribuții noi de rang legal, dar complementare și nu contrare celor de rang constituțional, care nu pot afecta ori impieta rolul constituțional stabilit pentru CSM.5. Aceasta deoarece, potrivit normelor invocate din Legea fundamentală, competența generală de garant al independenței justiției aparține Plenului CSM, ca organism colectiv reprezentativ al autorității judecătorești, iar secțiile au doar o competență specială, de atribuire, limitată numai la răspunderea disciplinară a magistraților.6. Totodată, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 133 alin. (2) lit. a) cu cele ale art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală, rezultă faptul că cele două secții ale CSM nu se compun din toți membrii Consiliului, ci exclusiv din cei 14 membri aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat, Secția pentru judecători fiind compusă din 9 judecători, iar Secția pentru procurori din 5 procurori. Modul de constituire a secțiilor reflectă rolul constituțional al acestora, stabilit de art. 134 alin. (2) din Constituție, acesta fiind exclusiv în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, ca element specific, particular, al rolului general al CSM care, în ansamblul său, este garantul independenței justiției. Aceasta este rațiunea pentru care, atunci când legiuitorul constituant a utilizat sintagma Consiliul Superior al Magistraturii, a avut în vedere Plenul CSM, în timp ce, atunci când a reglementat răspunderea disciplinară a magistraților, a trimis expressis verbis la secțiile Consiliului.7. Așadar, atât timp cât Constituția a prevăzut o competență generală pentru Plenul CSM, ca organ colegial și reprezentativ, și doar o competență de atribuire pentru secțiile sale, nu se poate admite ca, prin lege organică, atribuțiile stabilite la nivel constituțional pentru a fi exercitate de Plen să fie exercitate de către secții și nici ca secțiile CSM să primească alte atribuții care fie sunt contrare, fie depășesc rolul constituțional stabilit în art. 134 alin. (2) din Constituție. În caz contrar, ar însemna acceptarea funcționării de facto a două structuri de tip CSM - una pentru judecători și una pentru procurori, ceea ce ar afecta unicitatea și reprezentativitatea CSM, ar accentua semnificativ „corporatismul“ decizional al secțiilor și ar afecta independența justiției și principiul constituțional al cooperării loiale în cadrul autorității judecătorești.8. În concluzie, se afirmă că CSM este o autoritate constituțională instituită în sfera autorității judecătorești care exercită colectiv, în ansamblul său, o serie largă de atribuții constituționale și legale, în timp ce secțiile exercită doar acele atribuții pe care Constituția le-a încredințat în mod expres acestora, precum și alte atribuții de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituțional al acestora, prevăzut de art. 134 alin. (2) din Constituție. În alte sisteme constituționale, unde constituantul a intenționat să marcheze o distincție netă între corpul profesional al judecătorilor și corpul profesional al procurorilor, au fost create chiar prin Legea fundamentală consilii judiciare distincte. De lege lata, nu aceasta este situația în România și, prin urmare, o lege organică nu poate institui o reglementare contra constitutionem. Aplicând ad similis acest raționament, ar însemna ca și comisiile parlamentare, organe interne de lucru ale Parlamentului, să se substituie acestuia în exercitarea atribuției de adoptare a legilor, ceea ce, evident, nu poate fi acceptat.9. Cu privire la dispozițiile art. I pct. 37 și pct. 41 din legea examinată, prin care se modifică art. 45 alin. (4), respectiv se introduce un nou articol, art. 45^1, în Legea nr. 317/2004, se apreciază că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 din Constituție, deoarece, pe de o parte, nu instituie un termen clar și cât mai scurt în care inspectorul-șef confirmă sau infirmă rezoluția de clasare în urma verificărilor preliminare și, pe de altă parte, stabilesc un dublu control exercitat de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare asupra rezoluției de clasare, de natură a întârzia nejustificat exercitarea dreptului de acces la instanță.10. Dispozițiile art. I pct. 49, prin care este introdus art. 48^1 din Legea nr. 317/2004, încalcă, datorită lipsei de claritate, precizie și predictibilitate, exigențele specifice principiului legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Textul nou-introdus este apt să creeze un conflict de competențe între cele două secții ale CSM și inspectorul-șef, deoarece ambele subiecte de drept au posibilitatea de a stabili, în același timp, termene mai scurte în cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit. Dincolo de alte neclarități de ordin procedural ce rezultă din cuprinsul noului art. 48^1 din Legea nr. 317/2004, se evidențiază faptul că stabilirea prin lege a posibilității ca secțiile CSM să intervină în activitatea Inspecției Judiciare pentru a dispune scurtarea sau prelungirea termenelor în anumite cauze urgente sau de interes public deosebit generează o contradicție de natură legislativă, având în vedere că, la adoptarea legii, intenția legiuitorului a fost, potrivit expunerii de motive, creșterea rolului Inspecției Judiciare și asigurarea independenței sale operaționale față de CSM.11. Referitor la art. I pct. 54, prin care se modifică art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și potrivit căruia, în esență, măsura suspendării din funcție a magistratului poate fi oricând reevaluată, pe durata judecării acțiunii disciplinare, până la pronunțarea hotărârii de către secția corespunzătoare, se afirmă faptul că nu respectă cerințele privitoare la calitatea legii, fiind imposibil de dedus, pe cale de interpretare, elementele substanțiale ale procedurii care ar face efectivă această prevedere, și anume cine poate solicita această reevaluare. În plus, textul criticat cuprinde o contradicție vădită: deși teza a doua a alin. (1) al art. 52 prevede că măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acțiunii disciplinare, totuși, reevaluarea suspendării poate avea loc doar „până la pronunțarea hotărârii, de către secția corespunzătoare“, hotărâre care poartă asupra existenței unei abateri disciplinare, și nu asupra suspendării din funcție a magistratului. Cu toate că modificările aduse prin art. I pct. 55 din legea criticată întăresc ideea accesului liber la justiție, acestea nu sunt de natură a clarifica contradicția mai sus relevată, întrucât și acestea limitează în timp dreptul magistratului suspendat din funcție de a solicita reevaluarea suspendării sale dincolo de pragul stabilit prin art. I pct. 54 teza a doua, și anume „până la pronunțarea hotărârii, de către secția corespunzătoare“, ceea ce afectează, în final, principiul legalității, în componenta sa privind calitatea legii, stabilit de art. 1 alin. (5) din Constituție.12. Art. I pct. 61, prin care se modifică alin. (1)-(5) ale art. 55 în sensul introducerii unui nou caz de revocare din funcția de membru ales al CSM ca urmare a retragerii încrederii de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor sau, după caz, care funcționează efectiv la instanțele și parchetele pe care aceștia îl reprezintă, este contrar prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 133 și ale art. 134, coroborate cu art. 124, art. 125 și art. 147 alin. (4). În plus, prin Decizia nr. 196/2013, Curtea Constituțională a pus în evidență că, în baza mandatului reprezentativ, membrul CSM este alesul și reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte și nu poate fi revocat decât în condițiile nerespectării atribuțiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredințat de alegătorii săi. Ca atare, instituția revocării ca urmare a retragerii încrederii încalcă mandatul reprezentativ al membrului ales al CSM, iar posibilitatea ca acesta să fie revocat doar prin asumarea prin semnătură olografă a unei propuneri de retragere a încrederii, în absența unui vot în cadrul organismului colegial, echivalează și cu încălcarea principiului legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa privind asigurarea securității raporturilor juridice.13. Dispozițiile art. I pct. 70 din legea criticată, prin care se modifică art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, încalcă, potrivit susținerilor autorului obiecției, prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Aceasta deoarece textul prestabilește calitatea de judecător a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și pe cea de procuror a inspector-șef-adjunct; or legiuitorul nu poate institui o diferențiere în cadrul aceleiași categorii profesionale a magistraților, sub aspectul vocației de a fi numit în funcția de inspector-șef doar în favoarea judecătorilor și a vocației de a fi numit în funcția de inspector-șef-adjunct doar în favoarea procurorilor, fără a contraveni principiului nediscriminării. Această modalitate discriminatorie de stabilire a regulilor pentru ocuparea principalelor funcții de conducere ale Inspecției Judiciare afectează independența operațională internă a Inspecției Judiciare, precum și imparțialitatea activității acestei structuri, având în vedere faptul că legiuitorul trebuie să asigure, pentru numirea conducerii Inspecției Judiciare, un proces de selecție care să reflecte atribuțiile acestei structuri, exercitate în egală măsură în privința ambelor categorii de magistrați. Prin urmare, la concursul organizat de CSM pentru funcția de inspector-șef ar trebui să aibă posibilitatea să se înscrie atât candidați judecători, cât și candidați procurori. În plus, textul nu cuprinde nicio referire cu privire la procedura de revocare a inspectorului-șef-adjunct, în condițiile în care, în privința revocării inspectorului-șef, sunt aplicabile condițiile prevăzute la art. I pct. 77. 14. Prevederile art. I pct. 74 și pct. 78 din legea supusă controlului sunt criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (1) și (3) din Constituție, deoarece elimină din procedura de concurs pentru ocuparea funcției de inspector-șef al Inspecției Judiciare proba scrisă și testul psihologic (art. I pct. 74), pe de o parte, iar, pe de altă parte, prevăd că desemnarea de către inspectorul-șef a persoanelor din conducerea Inspecției Judiciare se face în urma unei simple evaluări a proiectelor de management specifice fiecărui post de conducere, fără a stabili în mod clar, precis vreun criteriu obiectiv de evaluare (art. I pct. 78). Se apreciază că modificările referitoare la procedura de numire în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare indică o relativizare a standardelor profesionale impuse Inspecției Judiciare și promovează subiectivismul, cu consecința eliminării independenței sale operaționale și a afectării calității activității acestei structuri în materia răspunderii magistraților. Prin urmare, se pun în pericol independența justiției și însuși rolul constituțional al CSM. Totodată, desemnarea echipei de conducere se face de către inspectorul-șef pe criterii subiective, arbitrare, ceea ce creează o dependență totală a tuturor mandatelor de conducere din cadrul Inspecției Judiciare de mandatul inspectorului-șef, aceasta reprezentând o încălcare a principiului asigurării securității raporturilor juridice în exercitarea mandatelor de conducere de către inspectorii judiciari.15. În sfârșit, se susține că art. I pct. 32, pct. 33, pct. 71 și pct. 73 din legea dedusă controlului de constituționalitate contravin art. 1 alin. (5) din Constituție, ca urmare a existenței unor contradicții și paralelisme legislative. Astfel, pct. 32 și pct. 33 ale art. I prevăd una și aceeași atribuție, de aprobare a măsurilor pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanțe, însă în cadrul a două categorii diferite de atribuții ale Secției pentru judecători a CSM, și anume atribuții referitoare la cariera judecătorilor și, respectiv, atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor. Totodată, se remarcă o necorelare între prevederile pct. 71 și cele ale pct. 73 ale art. I, deoarece, pe de o parte, se arată că „Inspecția Judiciară funcționează cu un număr de posturi necesar care săi asigure îndeplinirea activității în condiții optime“, în timp ce, pe de altă parte, pct. 73 face referire la „numărul maxim de posturi“, ce poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-șef. Această modalitate de reglementare nu este riguroasă și nu poate fi conformă principiului legalității, în componenta sa referitoare la calitatea legii, având în vedere faptul că art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice paralelismul legislativ, abatere sancționată, de altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale (indicată fiind, în acest sens, Decizia nr. 1/2014).16. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecția de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.17. Președintele Camerei Deputaților a transmis, cu Adresa nr. 2/5.070 din 23 mai 2018, punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituțională cu nr. 3.987/23 mai 2018, prin care apreciază că sesizarea de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este inadmisibilă.18. În acest sens se face referire la jurisprudența constituțională în materia admisibilității sesizărilor de neconstituționalitate, respectiv Decizia nr. 67/2018, prin care Curtea Constituțională a identificat patru ipoteze, în funcție de dispozițiile constituționale și legale care stabilesc termenele în care poate fi formulată o sesizare de neconstituționalitate. Legea supusă controlului a constituit, ulterior adoptării sale de către Parlament din 21 decembrie 2017, obiectul a două sesizări adresate Curții Constituționale de către parlamentari aparținând grupului P.N.L., respectiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea fiind soluționate prin Decizia nr. 61/2018, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unor texte din legea examinată. Prin urmare, legea a făcut obiectul procedurii de reexaminare, fiind adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 martie 2018. În ziua în care proiectul de lege a fost trimis Președintelui României spre promulgare - 30 martie 2018 -, un număr de 89 parlamentari ai P.N.L. și U.S.R. au formulat o nouă sesizare de neconstituționalitate, soluționată prin Decizia nr. 251/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018.19. Se arată că, la acel moment, Președintele României avea două opțiuni, și anume: să promulge legea în temeiul art. 77 alin. (1) sau alin. (3) din Constituție ori să formuleze în termenele prevăzute sesizare de neconstituționalitate. În realitate, peste termenele prevăzute de art. 77 din Constituție, la 43 de zile de la primirea proiectului, Președintele României a sesizat Curtea Constituțională cu prezenta obiecție de neconstituționalitate, înregistrată în data de 11 mai 2018.20. În aceste condiții, se menționează faptul că, deși sesizarea nu a fost depusă în interiorul termenului de protecție, iar aceasta, aparent, ar respecta condiția de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituționalitate deoarece legea nu a fost încă promulgată, prin Decizia nr. 67/2018 a fost reținută ca referință privind admisibilitatea condiția ca sesizarea să fie realizată în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut la art. 77 alin. (1), respectiv al celui de 10 zile stabilit de art. 77 alin. (3) din Constituția României, republicată, după caz. Este adevărat că sesizarea s-a realizat anterior promulgării legii, însă această împrejurare se datorează faptului că termenul de promulgare a fost întrerupt ca urmare a unei alte sesizări de neconstituționalitate (din 30 martie 2018), introdusă prealabil celei care face obiectul prezentului dosar. Or, cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 67/2018, pronunțată într-o speță similară, că „în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege și de Constituție, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, și a termenului de 20 de zile în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanței constituționale), titularii dreptului de a sesiza Curtea pierd acest drept, cu consecința că obiecțiile de neconstituționalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile“.21. În sensul celor stabilite de Curte prin decizia mai sus amintită, se apreciază că existența unei obiecții de neconstituționalitate formulate anterior nu poate constitui temei pentru prelungirea termenelor privind sesizarea Curții Constituționale, deoarece reținerea unui astfel de motiv ar putea avea ca principală consecință ca admisibilitatea controlului a priori a legilor să fie condiționată de conduita prealabilă a unor subiecte de drept, acte care prin natura lor au un grad ridicat de imprevizibilitate.22. Astfel, având în vedere că prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituțională pe data de 11 mai 2018, după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut la art. 77 alin. (3) din Constituția României, republicată, în care, dacă legea nu ar fi fost contestată în prealabil (sesizare respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 251/2018), Președintele României ar fi trebuit să o promulge, se apreciază că sesizarea este inadmisibilă, neîntrunind condițiile prevăzute de lege pentru a fi analizată și din perspectiva incidenței și temeiniciei argumentelor invocate în fond.23. Totuși, Președintele Camerei Deputaților face câteva precizări cu privire la unele texte supuse controlului de constituționalitate, de natură a constata inadmisibilitatea criticilor formulate. Astfel, autorul sesizării consideră că prevederile art. 48^1 sunt neconstituționale, făcându-se abstracție de cele menționate la paragraful 147 al Deciziei Curții Constituționale nr. 61/2018, prin care s-a constatat că textul este constituțional. Cu privire la critica de neconstituționalitate a „art. 40 alin. (1) lit. m) [în realitate litera n)] raportat la art. 41 alin. (1) lit. b)“, se precizează faptul că redactorul sesizării face o confuzie între cele două articole în condițiile în care art. 40 se referă la cariera judecătorilor, iar art. 41 se referă la organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești. Nu există nicio neconcordanță între prevederile art. 66 alin. (4) și art. 66 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, modificate prin art. I pct. 71 și pct. 73 din legea criticată, primul text referindu-se la numărul de posturi necesar funcționării, iar cel de-al doilea la modalitatea de obținere a unor posturi atunci când activitatea Inspecției Judiciare o reclamă. Critica privind neconstituționalitatea art. 45^1 alin. (1) nu are în vedere, pe de-o parte, prevederea de la alin. (3) al aceluiași articol, care dă dreptul persoanei nemulțumite să se adreseze instanței de judecată, iar, pe de altă parte, că cele două soluții ale inspectorului-șef se referă la două situații diferite, una cu privire la raportul întocmit de inspectorul de caz, iar cea de-a doua cu privire la plângerea formulată de judecător sau procuror. De asemenea, se subliniază faptul că toate textele criticate ca fiind contrare prevederilor constituționale și pentru care autorul sesizării a solicitat intervenția Curții Constituționale au fost adoptate la data de 21 decembrie 2017, iar, la 27 decembrie 2017, Legea a fost înaintată Președintelui României pentru promulgare, precum și faptul că, prin Decizia nr. 61/2018, Curtea Constituțională a constatat că Legea nr. 317/2004 este constituțională în ansamblul ei, cu excepția textelor declarate neconstituționale.24. Președintele Senatului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.25. La dosarul cauzei a fost depusă o cerere din partea autorului sesizării, Președintele României, care arată că, la data de 3 mai 2018, a solicitat Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei - Comisia de la Veneția - emiterea unei opinii cu privire la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Răspunzând acestei solicitări, Comisia de la Veneția a comunicat calendarul acțiunilor ce urmează a fi întreprinse, estimând că la finalul lunii iunie/începutul lunii iulie 2018 va fi în măsură să emită o opinie preliminară cu privire la cele trei legi menționate. Față de aceste împrejurări, autorul sesizării de neconstituționalitate solicită Curții ca „dezbaterile asupra obiecțiilor de neconstituționalitate formulate cu privire la aceste legi să fie astfel stabilite încât opinia Comisiei de la Veneția să poată fi valorificată“.
    CURTEA,    examinând obiecția de neconstituționalitate, punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:26. Curtea Constituțională a fost sesizată, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.27. Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv dispozițiile art. I pct. 26, 28, 29, 32, 33, 37, 41, 49, 54, 61, 70, 71, 73, 74 și 79 din aceasta.28. Textele constituționale invocate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 16 alin. (1) și (2) privind principiul egalității și al nediscriminării, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 124 - Înfăptuirea justiției, art. 125 - Statutul judecătorilor, art. 133 privind rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și ale art. 147 alin. (4) cu referire la deciziile Curții Constituționale. În susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt invocate și prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.29. Cu privire la cererea formulată de autorul obiecției de neconstituționalitate privind stabilirea unui termen de soluționare a criticilor formulate ulterior transmiterii de către Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția), a opiniei cu privire la „Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii“, opinie solicitată de Președintele României la data de 3 mai 2018, cu o zi înaintea sesizării Curții Constituționale cu prezenta cauză, plenul Curții, reiterând cele statuate prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 54-55, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, reține că punctul de vedere solicitat forului internațional vizează competența principală a Comisiei de la Veneția, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislație aflată în vigoare, care este supusă revizuirii, situații în care sesizarea Comisiei se realizează de statul membru (parlamentul național, guvernul sau șeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniștri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniștrilor adjuncți.30. Având în vedere însă stadiul procedurii legislative constituționale în care se află Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv faptul că procedura parlamentară de adoptare a actului normativ s-a finalizat, Parlamentul adoptând o lege, care este supusă controlului de constituționalitate, Curtea constată că, din perspectiva atribuțiilor sale și a controlului pe care aceasta îl realizează exclusiv prin raportare la normele constituționale, opinia transmisă de Comisia de la Veneția nu poate fi valorificată în cadrul examenului de constituționalitate. Recomandările formulate de forul internațional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituțională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, și nicidecum la verificarea oportunității unei soluții legislative sau alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiției.31. Pentru argumentele expuse, cu majoritate de voturi, Curtea respinge cererea formulată de Președintele României și urmează a soluționa prezenta obiecție de neconstituționalitate la termenul fixat pentru deliberările asupra cauzei.32. În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și a obiectului controlului de constituționalitate. Dacă primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiții.33. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că sesizarea este formulată de Președintele României care, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituțională pentru exercitarea controlului de constituționalitate a priori. 34. Cu privire la cadrul legal al termenelor în care poate fi sesizată Curtea Constituțională se observă că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile, respectiv de 2 zile, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență, de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, instanța constituțională „se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora [...]“. Potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție „Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire“, iar, în ipotezele în care „Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei“, potrivit alin. (3) al art. 77, „promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea“.35. În ceea ce privește parcursul legislativ al legii examinate, Curtea constată că forma inițială a acesteia a mai fost supusă controlului de constituționalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, soluționat prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, în urma căreia a fost deschisă de drept procedura reexaminării legii. Așadar, legea a parcurs două cicluri legislative, după cum urmează:36. În forma sa inițială, legea a fost adoptată, în procedură de urgență, de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 21 decembrie 2017, fiind apoi depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii și trimisă la promulgare.37. La data de 22 și, respectiv, 27 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție și, respectiv, un număr de 52 de deputați au sesizat Curtea Constituțională în vederea exercitării controlului de constituționalitate anterior promulgării.38. Curtea a soluționat cele două sesizări prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, prin care a admis, parțial, obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I pct. 5, pct. 15 (cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informații“ ), pct. 19, 20 și 62 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 sunt neconstituționale.39. În temeiul art. 147 alin. (2) din Constituție s-a deschis procedura reexaminării legii, pentru punerea de acord a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018.40. Până la momentul pronunțării deciziei mai sus menționate, aceeași lege a mai fost atacată prin sesizarea formulată la data de 22 ianuarie 2018 de un număr de 51 de deputați, Curtea respingând sesizarea ca inadmisibilă prin Decizia nr. 65 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 10 aprilie 2018.41. Procedura reexaminării legii a demarat la data de 7 martie 2018 și s-a finalizat prin adoptarea legii reexaminate la data de 26 martie 2018.42. Forma reexaminată a legii a fost contestată, la data de 29 martie 2018, de 89 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România, Curtea constatând, prin Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018, constituționalitatea legii examinate.43. În data de 3 mai 2018, Curtea, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituție, a transmis Președintelui României Decizia nr. 251/2018, prin care a constatat constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea promulgării ei. La data de 11 mai 2018, Președintele României a adresat Curții Constituționale prezenta sesizare de neconstituționalitate.44. Referitor, așadar, la primul ciclu al procesului legislativ propriu adoptării legii examinate, Curtea constată că aceasta a fost adoptată în procedură de urgență, devenind aplicabil termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Sesizată fiind de Înalta Curte de Casație și Justiție și un număr de 52 de deputați, Curtea, cu acest prilej, a transmis adresele nr. 12.663 din 27 decembrie 2017 și nr. 12.717 din 28 decembrie 2017, prin care a adus la cunoștința Președintelui înregistrarea pe rolul instanței constituționale a sesizărilor formulate, astfel că, începând din data de 27 decembrie 2017, în sarcina Președintelui s-a născut interdicția de a promulga legea. La aceeași dată, 27 decembrie 2017, Parlamentul a trimis legea (în forma sa inițială) la promulgare, moment de la care sa născut dreptul Președintelui de a sesiza, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională cu privire la această lege, drept ce nu a fost, însă, exercitat.45. Al doilea ciclu legislativ, al reexaminării deschise de drept ca urmare a publicării Deciziei nr. 61/2018, s-a finalizat prin adoptarea legii la data de 26 martie 2018. În data de 29 martie 2018, această lege a fost contestată la Curtea Constituțională de un grup de parlamentari. Și cu prilejul înregistrării acestei sesizări, Curtea, prin Adresa nr. 2.443 din 29 martie 2018, a informat Președintele României asupra sesizării primite, fiind astfel activată interdicția de a promulga legea. Totodată, la data de 30 martie 2018, Parlamentul a trimis legea la promulgare, astfel că, din acest moment, s-a activat inclusiv dreptul Președintelui de a sesiza Curtea, în termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție, drept ce nu a fost exercitat nici cu acest prilej.46. Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018, prin care Curtea, în urma dezbaterii sesizării înregistrate la 29 martie 2018, a constatat constituționalitatea legii examinate, a fost comunicată Președintelui, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituție, la data de 3 mai 2018. În data de 11 mai 2018, Președintele a adresat Curții prezenta sesizare de neconstituționalitate.47. Față de această situație specifică acestei cauze, Curtea va analiza problema admisibilității prezentei sesizări. Astfel, pornind de la jurisprudența sa constantă, potrivit căreia termenele instituite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a instanței constituționale, neexistând nicio sancțiune dacă aceștia sesizează instanța constituțională după expirarea acestora, cu condiția ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Președintele României, în termenele constituționale de 20 de zile, respectiv 10 zile, după caz, Curtea apreciază că, în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege și de Constituție, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, și a termenului de 20 de zile sau de 10 zile, după caz, în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanței constituționale), titularii dreptului de a sesiza instanța constituțională pierd acest drept, cu consecința că obiecțiile de neconstituționalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile. Un nou drept de a sesiza Curtea se naște după reexaminarea legii în Parlament, în cazul în care în urma efectuării controlului s-a constatat neconstituționalitatea legii criticate. Într-o atare ipoteză devin incidente dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborate, de această dată, cu dispozițiile art. 77 alin. (3) din Constituție, care prevăd termenul de promulgare de 10 zile, aplicabil în ipoteza legii adoptate de Parlament, după reexaminare.48. Potrivit jurisprudenței recente și constante a Curții (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Decizia nr. 299 din 3 mai 2018 sau Decizia nr. 334 din 10 mai 2018), „o interpretare contrară, bazată pe ideea că nu există un termen-limită pentru sesizarea instanței de contencios constituțional, ar conduce la concluzia că formularea unei sesizări de neconstituționalitate, ce determină întreruperea termenului de promulgare, creează o situație în care subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție pot sesiza sine die instanța constituțională, lipsind de efecte juridice dispozițiile legale și constituționale referitoare la termenele de exercitare a drepturilor procesuale în fața acesteia. S-ar putea ajunge la situația în care titularii dreptului de sezină ar formula alternativ și succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecții de neconstituționalitate cu privire la o anumită lege, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea acestei proceduri și deci intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părți și preîntâmpinarea unei conduite abuzive, șicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligația respectării acestor termene. Prin urmare, odată reglementate termenele procedurale și substanțiale care vizează raporturile constituționale dintre autoritățile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative, respectarea acestora se impune cu forță egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituție, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripția legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curții Constituționale“.49. Mai mult, Curtea a constatat că, „pentru a avea caracter legitim, exercitarea drepturilor legale și constituționale trebuie să se realizeze, în acord cu prevederile art. 57 din Constituție, cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Cu alte cuvinte, numai exercitarea dreptului cu bună-credință, în interiorul termenelor instituite de legiuitorul constituant sau ordinar, are caracter legitim și se bucură de protecția oferită de lege și Constituție“.50. În concluzie, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70, Curtea a statuat că o sesizare a Curții Constituționale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv două zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depășirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) și alin. (3) din Constituție, însă condiționat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituționalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziție ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condițiile cu privire la termenele stabilite de lege și de Constituție, sesizarea Curții va fi respinsă ca inadmisibilă.51. În prezenta cauză, se constată că dreptul Președintelui României de a sesiza Curtea Constituțională putea fi exercitat în temeiul art. 77 alin. (1) din Constituție, cu privire la forma inițială a legii (primul ciclu legislativ), timp de 20 de zile, începând cu 27 decembrie 2017, data trimiterii legii (în forma sa inițială) la promulgare. Cele trei sesizări înregistrate la Curtea Constituțională nu au fost formulate, însă, de acesta.52. Ca urmare a reexaminării legii și trimiterii acesteia la promulgare, în data de 30 martie 2018, s-a deschis un nou drept al Președintelui de sesizare asupra neconstituționalității acesteia, limitat, însă, la termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție. Nici de această dată, Președintele nu a acționat în sensul de a se adresa Curții în acest termen, ci ulterior, prezenta sesizare fiind înregistrată la Curtea Constituțională în data de 11 mai 2018.53. Având în vedere că, în cauza de față, sesizarea a fost înregistrată pe rolul Curții Constituționale în data de 11 mai 2018, deci după împlinirea termenului de 10 zile, care a început să curgă din 30 martie 2018, dată la care legea a fost trimisă Președintelui spre promulgare, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituție, Curtea constată că prezenta sesizare nu întrunește condițiile prevăzute de lege și Constituție pentru a putea fi analizată pe fond, astfel că sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 77 alin. (3) din Constituție. Împrejurarea că, în speță, ca urmare a transmiterii către Președinte a deciziei Curții Constituționale prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a început să curgă un nou termen de 10 zile de promulgare a legii nu echivalează cu o repunere a subiectelor de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție, deci nici a Președintelui României, în termenul de sesizare a Curții Constituționale, care, așa cum s-a arătat în prealabil, începe să curgă de la data finalizării procedurii parlamentare, iar nu de la data dezînvestirii Curții Constituționale. Așadar, în etapa în care se află Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea nu mai poate efectua un nou control asupra modului în care Parlamentul și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune în acord legea cu decizia de admitere pronunțată de Curte.54. De altfel, Curtea a soluționat recent o speță similară prin Decizia nr. 357 din 30 mai 2018^1), încă nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunțării prezentei decizii, considerentele ce au stat la baza soluției de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, fiind valabile, mutatis mutandis, și în această cauză.^1)Decizia Curții Constituționale nr. 357 din 30 mai 2018 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 8 iunie 2018.55. Pentru argumentele expuse, care vizează atât regularitatea sesizării sale, cât și sfera sa de competență, Curtea urmează a constata că nu a fost legal sesizată și nu este competentă să soluționeze obiecția de neconstituționalitate formulată, drept care o va respinge ca inadmisibilă. Cauza de inadmisibilitate mai sus evidențiată are caracter dirimant, ceea ce face imposibilă analizarea pe fond a sesizării de neconstituționalitate.56. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*,* A se vedea opinia separată formulată cu privire la Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018.
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca inadmisibilă, obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent-șef,
    Claudia-Margareta Krupenschi    ----