DECIZIA nr. 696 din 7 noiembrie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua, ale art. 426 lit. c)-h) și ale art. 431 din Codul de procedură penală
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 163 din 21 februarie 2018
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și art. 431 din Codul de procedură penală și ale art. II pct. 62 și pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.688/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.432D/ 2016. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită. 2. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 3.433D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „definitivă“, excepție ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a2.1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 3.433D/2016 la Dosarul nr. 3.432D/2016. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 3.433D/2016 la Dosarul nr. 3.432D/ 2016, care este primul înregistrat.4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se arată că, în urma pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, a fost introdus în cuprinsul Codului de procedură penală art. 250^1 care permite formularea contestațiilor împotriva măsurilor asigurătorii în situația în care acestea au fost luate de judecătorul de cameră preliminară. Cu privire la criticile de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, se susține, pe de o parte, că contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, iar, pe de altă parte, că legiuitorului nu îi revine obligația constituțională de a institui un număr de căi de atac ordinare sau extraordinare, cu atât mai puțin instituirea unor căi de atac împotriva unor încheieri pronunțate pe parcursul camerei preliminare sau pe parcursul fazei de judecată. Se arată că, de altfel, contestația în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, trebuie să fie exercitată asupra hotărârilor judecătorești definitive prin care se soluționează fondul cauzei, respectiv prin care se statuează asupra unei acuzații în materie penală.
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:5. Prin încheierile din 29 noiembrie 2016 și nr. 93 din 7 decembrie 2016, pronunțate în dosarele nr. 2.688/40/2016 și nr. 2.117/40/2016/a2.1, Tribunalul Botoșani - Secția penală și Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) și art. 431 din Codul de procedură penală și ale art. II pct. 62 și pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și, respectiv, cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „definitivă“, excepție invocată de Liviu Gheorghe Teodoriu, în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații în anulare referitoare la dispunerea, în privința sa, a unor măsuri asigurătorii.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susține că acestea încalcă egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală, întrucât prevăd caracterul definitiv al încheierii de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, formulate conform alin. (1) al art. 250 anterior menționat. În ceea ce privește dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, se arată că acestea încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate prin faptul că nu prevăd un remediu efectiv pentru situația respingerii, ca inadmisibilă, în principiu, a unei cereri de contestație în anulare. Se susține că, pentru același motiv, textul criticat este discriminatoriu și nu asigură dreptul la un proces echitabil al părții interesate de promovarea căii de atac analizate. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 24 din 20 ianuarie 2016. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 62 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, care introduc alin. (5^1) în cuprinsul art. 250 din Codul de procedură penală, se susține că cea de-a doua teză a normei de la alin. (5^1), anterior menționat, este neconstituțională, întrucât prevederile alin. (4) al art. 250 din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate, în mod corespunzător, în cazul contestării măsurilor asigurătorii în cursul procedurii de cameră preliminară. Se arată că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, la care textul criticat face trimitere, sunt aplicabile în ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse în faza urmăririi penale, atunci când încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, prin care este soluționată această contestație, este definitivă. Însă, în ipoteza reglementată la art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, hotărârea prin care se soluționează contestația, ce are același obiect, nu este definitivă, fiind supusă, la rândul său, contestației reglementate la art. 347 din Codul de procedură penală. Cu privire la dispozițiile art. II pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, care modifică prevederile art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, se susține că acestea sunt neconstituționale, întrucât nu reglementează, printre cazurile de contestație în anulare, și dreptul de a promova această cale de atac împotriva încheierii prin care se soluționează contestația în anulare cu privire la dispunerea unor măsuri asigurătorii, în condițiile în care această încheiere a fost pronunțată de un judecător de cameră preliminară necompetent.7. Tribunalul Botoșani - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textele criticate nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate, întrucât acestea reglementează tocmai posibilitatea de a supune controlului judecătoresc actele procurorului. 8. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textul criticat este în acord cu Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care obligă statele membre să asigure persoanelor afectate de asemenea măsuri posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile supuse măsurilor reglementate sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale. Se mai arată că dublul grad de jurisdicție în materie penală se impune a fi asigurat doar în cauzele penale ce au ca obiect soluționarea unui raport penal de conflict. Se susține, totodată, că textul criticat este în acord cu prevederile art. 13 din Convenție, întrucât contestația formulată, conform art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, asigură dreptul la un remediu efectiv. Se mai arată că dispozițiile art. 250 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală nu contravin normelor constituționale ale art. 21, fiind invocate considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014 și nr. 448 din 28 iunie 2016.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se observă că, în realitate, autorul excepției critică dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1), art. 426 lit. c)-h) și ale art. 431 din Codul de procedură penală. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susține că reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului și că existența dreptului de a formula contestație împotriva măsurilor asigurătorii garantează dreptul la un recurs efectiv al persoanei care are interesul procesual de a formula asemenea cereri și, totodată, posibilitatea acesteia de a se adresa unei instanțe naționale în scopul invocării unor eventuale încălcări ale dispozițiilor legale ce îi sunt aplicabile. Se mai arată că prevederile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) din Codul de procedură penală nu au un caracter discriminatoriu, deoarece se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipotezele pe care le reglementează. În ceea ce privește prevederile art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, se susține că autorul critică, de fapt, o omisiune legislativă, aspect ce determină respingerea excepției de neconstituționalitate, astfel formulată, ca inadmisibilă. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 din Codul de procedură penală, se arată că acestea nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și art. 129, întrucât procedura de soluționare a contestației în anulare în etapa admisibilității în principiu, respectiv reglementarea căii de atac împotriva încheierii de respingere a contestației în anulare ca inadmisibilă constituie atribuții ale legiuitorului. Se arată, de asemenea, că textele criticate nu au un caracter discriminatoriu, nefăcând nicio diferență între justițiabili în privința dreptului de a formula contestație în anulare. Se face, totodată, trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 19-20.11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, prevederile art. 250 alin. (4) și art. 431 din Codul de procedură penală și ale art. II pct. 62 și pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016 și, respectiv, prevederile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „definitivă“. Având în vedere însă dispozițiile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform cărora „Dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.“, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua, ale art. 426 lit. c)-h) și ale art. 431 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:– Art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală: (4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.; […](5^1) Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. […];– Art. 426 lit. c)-h): Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; […]“;– Art. 431 din Codul de procedură penală: (1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în principiu.(2) Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 16 referitor la principiul egalității în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiție și art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor art. 6, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la un remediu efectiv și la interzicerea discriminării și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală. 16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016, și Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.17. Prin Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condițiile legii“ (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005).18. Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.19. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că instanța europeană a stabilit că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, Curtea a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzație în materie penală“ adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Dogmoch împotriva Germaniei).20. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Curtea a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, Curtea apreciază că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.22. Distinct de cele reținute prin decizia anterior invocată, cu privire la pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, întrucât persoanele în privința cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situație juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispozițiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susține discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluția pronunțată prin încheierea de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. În acest sens, Curtea Constituțională a arătat, de nenumărate ori, în jurisprudența sa, că aceasta nu înseamnă uniformitate și că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).23. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunțată în Cauza Ališic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală.24. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în susținerea acesteia, sub pretextul formulării unei excepții de neconstituționalitate, autorul pune în discuție propria interpretare a dispozițiilor legale criticate, solicitând, de fapt, Curții Constituționale să arate dacă, în ipoteza juridică reglementată la art. 250 alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 347 din Codul de procedură penală.25. Referitor la aspectele astfel invocate, Curtea reține că reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilității prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, denotă intenția acestuia de a supune încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, cu privire la contestația formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiași regim juridic reglementat pentru situația soluționării aceleiași contestații de către judecătorul de drepturi și libertăți. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestației formulate, conform art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, spre soluționare, judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanței, pe parcursul procedurii soluționării aceleiași cereri de către judecătorul de drepturi și libertăți. Per a contrario, soluția juridică ce constă în reglementarea intervenției unui alt regim juridic de soluționare a contestației analizate, survenit pe parcursul soluționării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privința căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii și pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestațiilor promovate, potrivit dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală, discriminare pe criterii referitoare la timpul necesar organelor judiciare pentru a finaliza activitatea de urmărire penală și a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.26. Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluționarea contestației analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât și caracterul definitiv al încheierii pronunțate. În această ultimă privință, sunt aplicabile mutatis mutandis atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 659 din 11 noiembrie 2014, mai sus analizate. 27. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, Curtea reține că, în susținerea acesteia, autorul nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci invocă existența unui vid legislativ, referitor la excluderea de către legiuitor, dintre cazurile de contestație în anulare, a celui referitor la soluționarea contestației având ca obiect dispunerea unor măsuri asigurătorii, de către un judecător de cameră preliminară necompetent. Or, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care excepția de neconstituționalitate astfel invocată este inadmisibilă. 28. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, Curtea reține că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. 29. Conform dispozițiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. Astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. 30. Din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reține că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 din Codul de procedură penală. Acest aspect nu este însă de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existenta, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate. 31. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin odată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (a se vedea Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.220 din 20 decembrie 2004).32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.688/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.688/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală și în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a2.1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua și ale art. 431 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția penală și Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop-----
| EMITENT |
| Valer Dorneanu | - președinte |
| Marian Enache | - judecător |
| Petre Lăzăroiu | - judecător |
| Mircea Ștefan Minea | - judecător |
| Daniel Marius Morar | - judecător |
| Mona-Maria Pivniceru | - judecător |
| Livia Doina Stanciu | - judecător |
| Simona-Maya Teodoroiu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Cristina Teodora Pop | - magistrat-asistent |
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:5. Prin încheierile din 29 noiembrie 2016 și nr. 93 din 7 decembrie 2016, pronunțate în dosarele nr. 2.688/40/2016 și nr. 2.117/40/2016/a2.1, Tribunalul Botoșani - Secția penală și Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) și art. 431 din Codul de procedură penală și ale art. II pct. 62 și pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și, respectiv, cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „definitivă“, excepție invocată de Liviu Gheorghe Teodoriu, în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații în anulare referitoare la dispunerea, în privința sa, a unor măsuri asigurătorii.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susține că acestea încalcă egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală, întrucât prevăd caracterul definitiv al încheierii de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, formulate conform alin. (1) al art. 250 anterior menționat. În ceea ce privește dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, se arată că acestea încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate prin faptul că nu prevăd un remediu efectiv pentru situația respingerii, ca inadmisibilă, în principiu, a unei cereri de contestație în anulare. Se susține că, pentru același motiv, textul criticat este discriminatoriu și nu asigură dreptul la un proces echitabil al părții interesate de promovarea căii de atac analizate. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 24 din 20 ianuarie 2016. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 62 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, care introduc alin. (5^1) în cuprinsul art. 250 din Codul de procedură penală, se susține că cea de-a doua teză a normei de la alin. (5^1), anterior menționat, este neconstituțională, întrucât prevederile alin. (4) al art. 250 din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate, în mod corespunzător, în cazul contestării măsurilor asigurătorii în cursul procedurii de cameră preliminară. Se arată că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, la care textul criticat face trimitere, sunt aplicabile în ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse în faza urmăririi penale, atunci când încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, prin care este soluționată această contestație, este definitivă. Însă, în ipoteza reglementată la art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, hotărârea prin care se soluționează contestația, ce are același obiect, nu este definitivă, fiind supusă, la rândul său, contestației reglementate la art. 347 din Codul de procedură penală. Cu privire la dispozițiile art. II pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, care modifică prevederile art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, se susține că acestea sunt neconstituționale, întrucât nu reglementează, printre cazurile de contestație în anulare, și dreptul de a promova această cale de atac împotriva încheierii prin care se soluționează contestația în anulare cu privire la dispunerea unor măsuri asigurătorii, în condițiile în care această încheiere a fost pronunțată de un judecător de cameră preliminară necompetent.7. Tribunalul Botoșani - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textele criticate nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate, întrucât acestea reglementează tocmai posibilitatea de a supune controlului judecătoresc actele procurorului. 8. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textul criticat este în acord cu Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care obligă statele membre să asigure persoanelor afectate de asemenea măsuri posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile supuse măsurilor reglementate sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale. Se mai arată că dublul grad de jurisdicție în materie penală se impune a fi asigurat doar în cauzele penale ce au ca obiect soluționarea unui raport penal de conflict. Se susține, totodată, că textul criticat este în acord cu prevederile art. 13 din Convenție, întrucât contestația formulată, conform art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, asigură dreptul la un remediu efectiv. Se mai arată că dispozițiile art. 250 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală nu contravin normelor constituționale ale art. 21, fiind invocate considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014 și nr. 448 din 28 iunie 2016.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se observă că, în realitate, autorul excepției critică dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1), art. 426 lit. c)-h) și ale art. 431 din Codul de procedură penală. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susține că reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului și că existența dreptului de a formula contestație împotriva măsurilor asigurătorii garantează dreptul la un recurs efectiv al persoanei care are interesul procesual de a formula asemenea cereri și, totodată, posibilitatea acesteia de a se adresa unei instanțe naționale în scopul invocării unor eventuale încălcări ale dispozițiilor legale ce îi sunt aplicabile. Se mai arată că prevederile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) din Codul de procedură penală nu au un caracter discriminatoriu, deoarece se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipotezele pe care le reglementează. În ceea ce privește prevederile art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, se susține că autorul critică, de fapt, o omisiune legislativă, aspect ce determină respingerea excepției de neconstituționalitate, astfel formulată, ca inadmisibilă. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 din Codul de procedură penală, se arată că acestea nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și art. 129, întrucât procedura de soluționare a contestației în anulare în etapa admisibilității în principiu, respectiv reglementarea căii de atac împotriva încheierii de respingere a contestației în anulare ca inadmisibilă constituie atribuții ale legiuitorului. Se arată, de asemenea, că textele criticate nu au un caracter discriminatoriu, nefăcând nicio diferență între justițiabili în privința dreptului de a formula contestație în anulare. Se face, totodată, trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 19-20.11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 659 din 11 noiembrie 2014.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, prevederile art. 250 alin. (4) și art. 431 din Codul de procedură penală și ale art. II pct. 62 și pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016 și, respectiv, prevederile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „definitivă“. Având în vedere însă dispozițiile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform cărora „Dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.“, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua, ale art. 426 lit. c)-h) și ale art. 431 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:– Art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală: (4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.; […](5^1) Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. […];– Art. 426 lit. c)-h): Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; […]“;– Art. 431 din Codul de procedură penală: (1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în principiu.(2) Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 16 referitor la principiul egalității în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiție și art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor art. 6, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la un remediu efectiv și la interzicerea discriminării și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală. 16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016, și Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.17. Prin Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condițiile legii“ (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005).18. Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.19. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că instanța europeană a stabilit că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, Curtea a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzație în materie penală“ adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Dogmoch împotriva Germaniei).20. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Curtea a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, Curtea apreciază că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.22. Distinct de cele reținute prin decizia anterior invocată, cu privire la pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, întrucât persoanele în privința cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situație juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispozițiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susține discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluția pronunțată prin încheierea de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. În acest sens, Curtea Constituțională a arătat, de nenumărate ori, în jurisprudența sa, că aceasta nu înseamnă uniformitate și că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).23. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunțată în Cauza Ališic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală.24. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în susținerea acesteia, sub pretextul formulării unei excepții de neconstituționalitate, autorul pune în discuție propria interpretare a dispozițiilor legale criticate, solicitând, de fapt, Curții Constituționale să arate dacă, în ipoteza juridică reglementată la art. 250 alin. (5^1) teza a doua din Codul de procedură penală, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 347 din Codul de procedură penală.25. Referitor la aspectele astfel invocate, Curtea reține că reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilității prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, denotă intenția acestuia de a supune încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, cu privire la contestația formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiași regim juridic reglementat pentru situația soluționării aceleiași contestații de către judecătorul de drepturi și libertăți. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestației formulate, conform art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, spre soluționare, judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanței, pe parcursul procedurii soluționării aceleiași cereri de către judecătorul de drepturi și libertăți. Per a contrario, soluția juridică ce constă în reglementarea intervenției unui alt regim juridic de soluționare a contestației analizate, survenit pe parcursul soluționării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privința căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii și pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestațiilor promovate, potrivit dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală, discriminare pe criterii referitoare la timpul necesar organelor judiciare pentru a finaliza activitatea de urmărire penală și a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.26. Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluționarea contestației analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât și caracterul definitiv al încheierii pronunțate. În această ultimă privință, sunt aplicabile mutatis mutandis atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 659 din 11 noiembrie 2014, mai sus analizate. 27. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, Curtea reține că, în susținerea acesteia, autorul nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci invocă existența unui vid legislativ, referitor la excluderea de către legiuitor, dintre cazurile de contestație în anulare, a celui referitor la soluționarea contestației având ca obiect dispunerea unor măsuri asigurătorii, de către un judecător de cameră preliminară necompetent. Or, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care excepția de neconstituționalitate astfel invocată este inadmisibilă. 28. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, Curtea reține că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. 29. Conform dispozițiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. Astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. 30. Din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reține că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 din Codul de procedură penală. Acest aspect nu este însă de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existenta, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate. 31. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin odată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (a se vedea Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.220 din 20 decembrie 2004).32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.688/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu Gheorghe Teodoriu în Dosarul nr. 2.688/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală și în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a2.1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5^1) teza a doua și ale art. 431 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția penală și Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari