DECIZIA nr. 23 din 6 noiembrie 2017privind recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța referitor la interpretarea și aplicarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 69 din 23 ianuarie 2018
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGIIDosar nr. 1.442/1/2017
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.142/1/2017 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.Titularul sesizării - Curtea de Apel Constanța - este reprezentat de domnul judecător Gabriel Lefter.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^3 din Regulament.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța referitor la interpretarea și aplicarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sub următoarele aspecte: a) înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“; b) termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție.Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele completului de judecată, acordă cuvântul domnului judecător Gabriel Lefter, pentru susținerea sesizării.Domnul judecător Gabriel Lefter solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Curtea de Apel Constanța.Cât privește prima problemă de drept, respectiv înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, apreciază că interpretarea acestei sintagme nu înseamnă doar aplicarea legii în raport cu fiecare situație de fapt. În practică s-au identificat peste 30 de soluții diferite, ce reprezintă o varietate suficient de mare căreia să i se pună capăt printr-un recurs în interesul legii. În aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă continuă, în fapt, existența jurisprudenței neunitare, prezente și sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865. Subliniind că prin sesizare s-a făcut și o sinteză a modificărilor succesive ale textului interpretat, arată că, în privința dispozițiilor în materie ale ambelor coduri de procedură civilă, doctrina a fost unanimă în a concluziona că soluționarea procesului fără a intra în judecarea fondului echivalează cu pronunțarea în baza unei excepții dirimante sau soluționarea altui obiect decât cel cu care instanța de fond a fost învestită.Instanța de control judiciar trebuie să fie interesată de asigurarea accesului mai mult decât formal al părților la un tribunal. În acest sens, prin sesizare s-au invocat două hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a reținut că o instanță superioară poate pronunța o hotărâre în concordanță cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care poate acoperi orice viciu al hotărârii pronunțate în primă instanță.În concluzie, apreciază că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, prin care ar trebui să se statueze că instanța de apel poate anula hotărârea primei instanțe și poate trimite cauza spre rejudecare, atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată în temeiul unei excepții dirimante sau asupra altui obiect decât cel cu care instanța a fost învestită.În ceea ce privește actul de procedură și termenul până la care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, este de acord cu concluzia judecătorilor-raportori că textul de lege este clar, cu un conținut neîndoielnic. Totuși, practica relevă că instanțele dau alt înțeles acestei dispoziții legale. Astfel, a selecționat 14 hotărâri definitive ale mai multor instanțe de apel, prin care acestei sintagme neîndoielnice i se dau interpretări divergente, care trebuie înlăturate printr-un recurs în interesul legii, prin care să se statueze că doar părțile, numai prin cererea de apel ori prin întâmpinare, pot cere anularea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare primei instanțe, chiar dacă aceasta ar însemna o simplă reluare a dispoziției legale, deoarece considerentele care vor explicita dispozitivul pot împiedica perpetuarea practicii neunitare existente.Având cuvântul asupra recursului în interesul legii, doamna procuror Diana Berlic solicită respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, susținând că, în ceea ce privește prima problemă de drept, se solicită o interpretare și aplicare a legii cazuală, în funcție de circumstanțele factuale, iar în privința celei de-a doua probleme de drept se solicită pronunțarea unei decizii aditive.Pe fondul recursului în interesul legii apreciază ca fiind în litera și spiritul legii interpretarea conform căreia înțelesul sintagmei „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ nu se limitează doar la acele situații când procesul sa tranșat prin admiterea unei excepții dirimante care face de prisos analizarea în tot sau în parte a fondului sau când instanța s-a pronunțat pe o cerere cu totul străină decât cea dedusă judecății; acestei expresii trebuie să i se dea o interpretare extinsă la toate situațiile în care se poate aprecia că așa-zisa judecată făcută de prima instanță nu reprezintă, în realitate, o judecată în adevăratul sens al cuvântului, adică în conformitate cu rigorile și exigențele impuse de lege.Cu privire la cea de-a doua problemă de drept a apreciat că instanțele care au făcut interpretarea literală a textului art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au pronunțat soluții în spiritul și litera legii, dat fiind caracterul de excepție al situației solicitării trimiterii spre rejudecare la prima instanță, iar extrapolarea textului la alte situații neprevăzute de lege înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi acceptat.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție1. La data de 12 mai 2017, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind problema de drept menționată anterior.2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, formându-se Dosarul nr. 1.442/1/2017, cu termen de soluționare la 6 noiembrie 2017.II. Obiectul recursului în interesul legii3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, ca situație în care este permisă prin excepție rejudecarea pricinii de către prima instanță și nici referitor la modalitatea în care părțile solicită în mod expres trimiterea pricinii spre rejudecare, în ceea ce privește termenul și actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare.III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție4. Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ + Articolul 480(...) (3) În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)IV. Examenul jurisprudențial5. Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a constatat existența practicii neunitare în privința ambelor probleme de drept ce fac obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel:A. În privința interpretării și aplicării art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la primul motiv de anulare a hotărârii atacate și de trimitere spre rejudecare la prima instanță, atunci când aceasta a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, s-au conturat următoarele orientări jurisprudențiale:A.1. Unele instanțe au reținut că „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ implică o constatare a instanței de apel că prima instanță a admis în mod greșit o excepție dirimantă, care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretențiilor din cererea introductivă. În aceste condiții, ori de câte ori instanțele de control judiciar rețineau că, în mod eronat, au fost admise excepții precum inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat, lipsa calității procesuale active sau pasive, prescripția, tardivitatea etc., dacă părțile din apel solicitau aceasta, anulau sentința și dispuneau trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății.A.2. Alte instanțe au apreciat că pot ordona rejudecarea de către prima instanță și în situațiile în care prima instanță a dispus formal asupra fondului cererii, prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă fără să existe o motivare a soluției sau dacă există lacune sau inadvertențe ale motivării, lipsuri evidente ale probatoriului sau orice altă situație care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăți instanța de apel să aprecieze că nu a existat o judecată pe fond.B. În privința interpretării și aplicării art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, referitor la solicitarea expresă a părților de a trimite pricina spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, instanțele nu au o practică unitară referitoare la actul de procedură și, implicit, la termenul în care partea interesată ar putea face această solicitare.B.1. Astfel, unele instanțe fac aplicarea literală a normei analizate și apreciază că numai dacă apelantul, prin cererea conținând calea de atac, ori intimatul, prin întâmpinare, cere textual trimiterea spre rejudecare, se impune adoptarea acestei măsuri, orice altă solicitare în acest sens (note de ședință, concluzii scrise sau orale etc.) neputând avea o asemenea finalitate.B.2. Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă de instanța de apel, chiar dacă nu a fost solicitată anume prin cererea de apel sau prin întâmpinare, admițând cererile formulate prin note ulterioare, prin concluziile orale cu ocazia dezbaterilor asupra fondului căii de atac sau chiar punând această măsură în discuția părților, din oficiu (și, uneori, chiar împotriva voinței părților).V. Jurisprudența Curții Constituționale6. Dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate, până în prezent, decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate.7. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17.02.2016, s-au reținut următoarele considerente:14. (...) în evoluția legislației procesual civile soluțiile pe care instanța de apel le putea pronunța, în ipotezele analizate, au cunoscut un conținut normativ diferit, legiuitorul propunând soluții legislative distincte sau complementare, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (...).15. Curtea reține că prin dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (...)16. Așadar, Curtea reține că prin textul de lege criticat (...) nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe.17. În continuare, Curtea reține că dispozițiile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac fac vorbire despre modul de exercitare al acestora și nu menționează numărul lor, doar întro atare ipoteză renunțarea la o cale de atac ar fi putut constitui o cauză de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002, sau Decizia nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002). (...)8. Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă a fost criticat și din perspectiva faptului că nu stabilește obligativitatea instanței de a trimite cauza la o altă instanță de judecată egală în grad.9. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12.08.2015, respingându-se excepția de neconstituționalitate, s-a reținut că scopul criticii promovate a fost ca pe această cale să se înlocuiască sintagma „poate“ din cuprinsul textului de lege cu sintagma „trebuie“, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale.10. În mod similar, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, reținând că este de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și că judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege^1; de asemenea, a reținut că accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite^2, în funcție de rațiunile și imperativele pe care el însuși le identifică^3. Notă
^1 Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994; Decizia Curții Constituționale nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002.
^2Decizia Curții Constituționale nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996.
^3Decizia Curții Constituționale nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002.VI. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului11. În Hotărârea pronunțată la 21 iulie 2009 în Cauza Luka împotriva României (Cererea nr. 34.197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției, atribuind instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, fără ca această obligație să fie înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.Totuși, în ceea ce privește relevanța și incidența asupra rezultatului procedurii, se impune un răspuns specific și explicit asupra motivului invocat de parte. În lipsa unui răspuns, este imposibil să se știe dacă curtea de apel doar a neglijat acest motiv sau chiar a dorit să-l respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce motive.În plus, Curtea a reamintit jurisprudența sa, conform căreia o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță (Cauza Kyprianou împotriva Ciprului), fiind ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6.12. În Cauza Cârstea și Grecu contra României (Hotărârea din 15 iunie 2006), s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 al Convenției din punctul de vedere al cerinței duratei rezonabile a unui proces datorită, printre altele, repetatelor desființări/casări cu trimitere la rejudecare. Recunoscând lipsa competenței sale de a analiza maniera în care instanțele naționale au interpretat și aplicat dreptul intern, Curtea a apreciat totuși că acele casații ulterioare cu retrimitere, datorate erorilor comise de instanțele inferioare cu prilejul examinării, denotă o deficiență în funcționarea sistemului judiciar.13. În Cauza Ballai contra României (Hotărârea din 21 septembrie 2010) Curtea Europeană a observat că, în trei rânduri, „hotărârile pronunțate de instanțele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.). În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârșit, întrucât nicio dispoziție legală nu putea să îi pună capăt. Din punctul de vedere al Curții, instanțele naționale ar fi trebuit să acționeze cu mai multă diligentă, ținând seama de obiectul litigiului“ (paragraful 24).14. În fapt, „invitația“ Curții Europene a Drepturilor Omului adresată instanțelor române de a se strădui mai mult în privința respectării dreptului părților de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil este comună cererilor în care s-a constatat o succesiune de casări cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.) - Cauza Floarea Pop contra României (Hotărârea din 6 aprilie 2010, paragraful 54).VII. Doctrina în materie15. Orientări doctrinare cu privire la interpretarea sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“În doctrină s-a apreciat că atunci când instanța de apel a constatat că, în mod greșit, s-a soluționat procesul fără a se intra în judecata fondului, pe baza unei excepții care a fost admisă, hotărârea atacată va fi anulată și fie se va evoca fondul, fie se va trimite cauza în rejudecare primei instanțe.S-a mai arătat că prima ipoteză a art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă are în vedere acele împrejurări care decurg din admiterea unor excepții de fond sau chiar de formă și care împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conținutul său toate neregulile procedurale care au determinat pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența autorității de lucru judecat ori pe baza unor excepții peremptorii.Însă, în cazul nesoluționării unor cereri incidentale sau accesorii (cerere chemare în garanție, cerere de intervenție etc.) nu se poate pronunța anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece art. 445 din Codul de procedură civilă nu permite completarea hotărârii pe calea apelului.Într-o opinie, art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este interpretat sub aspectul „nesoluționării fondului“ ca reprezentând situația în care prima instanță, admițând o excepție procesuală, nu a mai procedat la judecarea fondului; în același timp, autorul adaugă o soluție jurisprudențială mai veche, pronunțată în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă de la 1865, care ar viza și situația în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului cauzei.De asemenea, s-a arătat că necercetarea fondului există atunci când instanța de fond soluționează acțiunea în tot, dar pe baza unei excepții cu efect peremptoriu. Cu titlu de exemplu s-au menționat situațiile în care, în mod greșit, se respinge acțiunea pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală sau de interes, ca prematur formulată, inadmisibilă ori prescrisă, se admite greșit excepția lucrului judecat ori, deși în dispozitivul hotărârii se pronunță pe fondul dreptului, nu motivează hotărârea adoptată în tot sau în privința anumitor capete de cerere, soluția cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susțină, când lipsește minuta ori, deși există, ea nu poartă semnătura judecătorului. S-a susținut și că sintagma „fără a intra în judecata fondului“ trebuie interpretată restrictiv, acesta referindu-se exclusiv la judecata fondului, iar nu la cercetarea acestuia, intenția legiuitorului fiind aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanța nu ar fi „cercetat suficient“ fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părți.16. Orientări doctrinare cu privire la termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare Într-o opinie, s-a apreciat că în cazul în care apelantul, prin cererea de apel, sau intimatul, prin întâmpinare, solicită în mod expres ca, în caz de admitere a apelului, să se trimită dosarul primei instanțe, instanța de apel, anulând hotărârea atacată, nu va putea să rețină cauza și să evoce fondul, ci este obligată să trimită cauza spre rejudecare; în acest sens, s-a citat o soluție a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 681 din 12 martie 2015 a Secției I civile), în care s-a reținut că dacă niciuna dintre părți nu a solicitat casarea cu trimitere, instanța de apel nu este îndreptățită să caseze cu trimitere, din oficiu, ci, anulând hotărârea atacată, va evoca fondul.Într-o opinie concordantă s-a subliniat că pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare este necesar, în acest caz, să fie întrunite cumulativ următoarele cerințe: părțile să solicite expres trimiterea spre rejudecare; solicitarea să fie făcută prin cererea de apel sau întâmpinare; o asemenea solicitare, fiind un act de dispoziție, trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special cu procură specială, datorită consecințelor pe care le determină în plan strict procedural.Un alt autor, reținând că textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este foarte clar, astfel încât nu s-ar putea susține că această opțiune ar putea fi exercitată și la un moment ulterior (prin răspunsul la întâmpinare și, cu atât mai puțin, în cursul judecării apelului) întrucât, după formularea în termenul legal a celor două acte de procedură este pe deplin operantă sancțiunea decăderii părților din acest drept procedural.S-a mai arătat că, doar în situația de excepție în care părțile solicită în mod expres trimiterea la rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare, evocarea fondului este obligatorie, subliniindu-se că opțiunea legiuitorului trebuie apreciată pozitiv, numai astfel instituția evocării fondului putând asigura împreună cu alte măsuri judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil.VIII. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța17. Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“ este acela conform căruia prima instanță a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale ori s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea.În privința celei de-a doua probleme de drept, actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție este numai cererea de apel sau întâmpinarea, iar trimiterea spre rejudecare poate fi cerută numai de către apelant sau de către intimat, în termenul pentru motivarea cererii de apel ori, după caz, pentru formularea întâmpinării, iar nu la un alt moment procesual.IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție18. Rezumând orientările jurisprudențiale conturate în practica instanțelor cu privire la cele două probleme de drept, procurorul general a apreciat că acestea nu sunt apte a fi soluționate pe calea recursului în interesul legii, întrucât prima problemă implică o interpretare și aplicare cazuală a dispozițiilor legale evocate de autorul sesizării, în funcție de circumstanțele concrete ale litigiilor, iar cea de-a doua problemă de drept implică pronunțarea unei decizii aditive.Astfel, cu privire la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, procurorul general constată că aceasta este o problemă de aplicare a legii, ca rezultat al aprecierii materialului probator sau a anumitor circumstanțe, proprii fiecărei cauze, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanței.În privința celei de-a doua probleme de drept, se apreciază că în condițiile în care textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispune clar, în termeni neîndoielnici, că solicitarea trimiterii spre rejudecare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare, a cere instanței de unificare a practicii judiciare să spună dacă, în afară de acestea două, mai pot fi incluse în textul legii și alte acte procedurale, cum ar fi notele și concluziile scrise sau orale, înseamnă a cere instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă, prin care s-ar adăuga, practic, un nou conținut textului legii supus interpretării, ceea ce ar însemna o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o imixtiune în atribuțiile puterii legislative.19. Asupra fondului sesizării, în privința primei probleme de drept, a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii interpretarea conform căreia înțelesul sintagmei „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ nu se limitează doar la acele situații când procesul s-a tranșat prin admiterea unei excepții dirimante care face de prisos analizarea în tot sau în parte a fondului sau când instanța s-a pronunțat pe o cerere cu totul străină decât cea dedusă judecății; pentru a nu îngrădi și mai mult dreptul părții de a beneficia de toate garanțiile unui proces echitabil, în condițiile în care legea nu definește ce se înțelege prin sintagma „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“, trebuie dată acestei expresii o interpretare extinsă la toate situațiile de natură a aprecia că așa-zisa judecată făcută de prima instanță nu reprezintă, în realitate, o judecată în adevăratul sens al cuvântului, adică în conformitate cu rigorile și exigențele impuse de lege.Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că instanțele care au făcut interpretarea literală a textului art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au pronunțat soluții în spiritul și litera legii.Restrângerea sferei actelor de procedură doar la cererea de apel, respectiv întâmpinare, se explică prin caracterul de excepție al situației solicitării trimiterii spre rejudecare la prima instanță, situație supusă adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis“, iar extrapolarea textului la alte situații neprevăzute de lege înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi acceptat.Pe de altă parte, dintre actele de procedură de care se pot folosi părțile, doar cererea de apel și întâmpinarea sunt prevăzute de lege ca fiind obligatorii.Posibilitatea invocării din oficiu de către instanța de apel a necesității trimiterii spre rejudecare la prima instanță și dispunerea acestei măsuri peste voința părților este total exclusă, întrucât această prerogativă aparține în exclusivitate părților din proces, fiind edictată ca o normă de favoare, de care acestea pot sau nu uzita, după propria lor apreciere subiectivă.X. Opinia judecătorilor-raportori20. Judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că recursul în interesul legii nu este admisibil, deoarece scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat; cât privește prevederile art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, dispoziția legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, solicitându-se, practic, instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă. 21. Pe fondul sesizării, au opinat că sintagma „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“ trebuie interpretată în sensul că nu se rezumă la situația în care procesul a fost soluționat în temeiul unei excepții ori s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea, revenind instanței de apel atribuția de a stabili dacă în cauză a existat sau nu o judecată a fondului, iar sintagma „părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare“ trebuie interpretată prin referirea la cele două acte de procedură indicate limitativ de legiuitor.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: + Asupra admisibilității recursului în interesul legii22. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că prezentul recurs în interesul legii nu este admisibil.23. Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziție legală care a fost interpretată și aplicată în mod neunitar, așadar o problemă de drept soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești. Nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o problemă de drept veritabilă. În general, se consideră că numai textele lacunare, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii inițiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate.24. Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanțele ale căror hotărâri sunt invocate în cadrul sesizării, instanța supremă nefiind îndrituită să realizeze un veritabil control judiciar, spre a remedia eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele inferioare.Asupra primei probleme de drept25. Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, autorul sesizării ridică problema dacă, în afara soluționării procesului în temeiul unei excepții și de pronunțarea asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită instanța, care în mod clar reprezintă o neintrare în judecata fondului, mai pot fi subsumate acestui concept și alte situații, cum ar fi: motivarea lacunară a sentinței, neadministrarea unor mijloace de probă, nesoluționarea unor cereri incidentale etc., situații care atrag, în condițiile în care partea solicită acest lucru în mod expres, admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.26. Situațiile exemplificate vizează ipoteze ale unor neregularități procedurale, iar aprecierea că acestea viciază modul în care aparent s-a judecat fondul cauzei reprezintă o chestiune de fapt, care trebuie stabilită concret, de la caz la caz, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.27. Or, pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012).28. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziție legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanțele unei cauze - atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul - instanțele realizează aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret“ (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016).29. De altfel, din chiar conținutul hotărârilor judecătorești indicate de autorul sesizării, reiese că nu este vorba despre o jurisprudență neunitară în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică, de soluții diferite date unor situații de fapt și de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăți de situații în care fondul cauzei nu a fost de fapt judecat, deși prima instanță nu s-a pronunțat pe cale de excepție. 30. În consecință, în recursul în interesul legii cu care instanța supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat.Asupra celei de-a doua probleme de drept31. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă referitor la termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare.32. Așadar, solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant doar prin cererea de apel sau de intimat doar prin întâmpinare.33. În consecință, termenul în care se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare este termenul de apel sau, după caz, termenul de formulare a întâmpinării.34. Dispoziția legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, iar solicitarea autorului sesizării ca Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare și prin alte acte procedurale (cum ar fi notele de ședință, concluziile scrise sau orale) nu poate fi primită, deoarece se solicită practic instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă (prin care să adauge la lege).35. Or, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat deja prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior amintită, „îndeplinirea rolului său constituțional se poate realiza numai prin pronunțarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conținut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competența acesteia atributul de a legifera“. 36. Față de toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, referitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sub următoarele aspecte: a) înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“; b) termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta, din aceeași circumscripție.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2017.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Adriana Elena Stamatescu-----
| EMITENT |
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGIIDosar nr. 1.442/1/2017
| Iulia Cristina Tarcea | - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Lavinia Curelea | - președintele delegat al Secției I civile |
| Eugenia Voicheci | - președintele Secției a II-a civile |
| Ionel Barbă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Mirela Sorina Popescu | - președintele Secției penale |
| Sorinela Alina Macavei | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Elena Popoiag | - judecător la Secția I civilă |
| Aurelia Rusu | - judecător la Secția I civilă |
| Nicoleta Țăndăreanu | - judecător la Secția I civilă |
| Mirela Vișan | - judecător la Secția I civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Veronica Magdalena Dănăilă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Monica Ruxandra Duță | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Dana Iarina Vartires | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Năstasie | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Iuliana Măiereanu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Cristian Daniel Oana | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Daniel Grădinaru | - judecător la Secția penală |
| Leontina Șerban | - judecător la Secția penală |
ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție1. La data de 12 mai 2017, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind problema de drept menționată anterior.2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, formându-se Dosarul nr. 1.442/1/2017, cu termen de soluționare la 6 noiembrie 2017.II. Obiectul recursului în interesul legii3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, ca situație în care este permisă prin excepție rejudecarea pricinii de către prima instanță și nici referitor la modalitatea în care părțile solicită în mod expres trimiterea pricinii spre rejudecare, în ceea ce privește termenul și actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare.III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție4. Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ + Articolul 480(...) (3) În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)IV. Examenul jurisprudențial5. Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a constatat existența practicii neunitare în privința ambelor probleme de drept ce fac obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel:A. În privința interpretării și aplicării art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la primul motiv de anulare a hotărârii atacate și de trimitere spre rejudecare la prima instanță, atunci când aceasta a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, s-au conturat următoarele orientări jurisprudențiale:A.1. Unele instanțe au reținut că „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ implică o constatare a instanței de apel că prima instanță a admis în mod greșit o excepție dirimantă, care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretențiilor din cererea introductivă. În aceste condiții, ori de câte ori instanțele de control judiciar rețineau că, în mod eronat, au fost admise excepții precum inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat, lipsa calității procesuale active sau pasive, prescripția, tardivitatea etc., dacă părțile din apel solicitau aceasta, anulau sentința și dispuneau trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății.A.2. Alte instanțe au apreciat că pot ordona rejudecarea de către prima instanță și în situațiile în care prima instanță a dispus formal asupra fondului cererii, prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă fără să existe o motivare a soluției sau dacă există lacune sau inadvertențe ale motivării, lipsuri evidente ale probatoriului sau orice altă situație care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăți instanța de apel să aprecieze că nu a existat o judecată pe fond.B. În privința interpretării și aplicării art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, referitor la solicitarea expresă a părților de a trimite pricina spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, instanțele nu au o practică unitară referitoare la actul de procedură și, implicit, la termenul în care partea interesată ar putea face această solicitare.B.1. Astfel, unele instanțe fac aplicarea literală a normei analizate și apreciază că numai dacă apelantul, prin cererea conținând calea de atac, ori intimatul, prin întâmpinare, cere textual trimiterea spre rejudecare, se impune adoptarea acestei măsuri, orice altă solicitare în acest sens (note de ședință, concluzii scrise sau orale etc.) neputând avea o asemenea finalitate.B.2. Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă de instanța de apel, chiar dacă nu a fost solicitată anume prin cererea de apel sau prin întâmpinare, admițând cererile formulate prin note ulterioare, prin concluziile orale cu ocazia dezbaterilor asupra fondului căii de atac sau chiar punând această măsură în discuția părților, din oficiu (și, uneori, chiar împotriva voinței părților).V. Jurisprudența Curții Constituționale6. Dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate, până în prezent, decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate.7. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17.02.2016, s-au reținut următoarele considerente:14. (...) în evoluția legislației procesual civile soluțiile pe care instanța de apel le putea pronunța, în ipotezele analizate, au cunoscut un conținut normativ diferit, legiuitorul propunând soluții legislative distincte sau complementare, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (...).15. Curtea reține că prin dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (...)16. Așadar, Curtea reține că prin textul de lege criticat (...) nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe.17. În continuare, Curtea reține că dispozițiile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac fac vorbire despre modul de exercitare al acestora și nu menționează numărul lor, doar întro atare ipoteză renunțarea la o cale de atac ar fi putut constitui o cauză de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002, sau Decizia nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002). (...)8. Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă a fost criticat și din perspectiva faptului că nu stabilește obligativitatea instanței de a trimite cauza la o altă instanță de judecată egală în grad.9. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12.08.2015, respingându-se excepția de neconstituționalitate, s-a reținut că scopul criticii promovate a fost ca pe această cale să se înlocuiască sintagma „poate“ din cuprinsul textului de lege cu sintagma „trebuie“, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale.10. În mod similar, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, reținând că este de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și că judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege^1; de asemenea, a reținut că accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite^2, în funcție de rațiunile și imperativele pe care el însuși le identifică^3. Notă
^1 Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994; Decizia Curții Constituționale nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002.
^2Decizia Curții Constituționale nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996.
^3Decizia Curții Constituționale nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002.VI. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului11. În Hotărârea pronunțată la 21 iulie 2009 în Cauza Luka împotriva României (Cererea nr. 34.197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției, atribuind instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, fără ca această obligație să fie înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.Totuși, în ceea ce privește relevanța și incidența asupra rezultatului procedurii, se impune un răspuns specific și explicit asupra motivului invocat de parte. În lipsa unui răspuns, este imposibil să se știe dacă curtea de apel doar a neglijat acest motiv sau chiar a dorit să-l respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce motive.În plus, Curtea a reamintit jurisprudența sa, conform căreia o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță (Cauza Kyprianou împotriva Ciprului), fiind ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6.12. În Cauza Cârstea și Grecu contra României (Hotărârea din 15 iunie 2006), s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 al Convenției din punctul de vedere al cerinței duratei rezonabile a unui proces datorită, printre altele, repetatelor desființări/casări cu trimitere la rejudecare. Recunoscând lipsa competenței sale de a analiza maniera în care instanțele naționale au interpretat și aplicat dreptul intern, Curtea a apreciat totuși că acele casații ulterioare cu retrimitere, datorate erorilor comise de instanțele inferioare cu prilejul examinării, denotă o deficiență în funcționarea sistemului judiciar.13. În Cauza Ballai contra României (Hotărârea din 21 septembrie 2010) Curtea Europeană a observat că, în trei rânduri, „hotărârile pronunțate de instanțele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.). În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârșit, întrucât nicio dispoziție legală nu putea să îi pună capăt. Din punctul de vedere al Curții, instanțele naționale ar fi trebuit să acționeze cu mai multă diligentă, ținând seama de obiectul litigiului“ (paragraful 24).14. În fapt, „invitația“ Curții Europene a Drepturilor Omului adresată instanțelor române de a se strădui mai mult în privința respectării dreptului părților de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil este comună cererilor în care s-a constatat o succesiune de casări cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.) - Cauza Floarea Pop contra României (Hotărârea din 6 aprilie 2010, paragraful 54).VII. Doctrina în materie15. Orientări doctrinare cu privire la interpretarea sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“În doctrină s-a apreciat că atunci când instanța de apel a constatat că, în mod greșit, s-a soluționat procesul fără a se intra în judecata fondului, pe baza unei excepții care a fost admisă, hotărârea atacată va fi anulată și fie se va evoca fondul, fie se va trimite cauza în rejudecare primei instanțe.S-a mai arătat că prima ipoteză a art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă are în vedere acele împrejurări care decurg din admiterea unor excepții de fond sau chiar de formă și care împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conținutul său toate neregulile procedurale care au determinat pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența autorității de lucru judecat ori pe baza unor excepții peremptorii.Însă, în cazul nesoluționării unor cereri incidentale sau accesorii (cerere chemare în garanție, cerere de intervenție etc.) nu se poate pronunța anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece art. 445 din Codul de procedură civilă nu permite completarea hotărârii pe calea apelului.Într-o opinie, art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este interpretat sub aspectul „nesoluționării fondului“ ca reprezentând situația în care prima instanță, admițând o excepție procesuală, nu a mai procedat la judecarea fondului; în același timp, autorul adaugă o soluție jurisprudențială mai veche, pronunțată în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă de la 1865, care ar viza și situația în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului cauzei.De asemenea, s-a arătat că necercetarea fondului există atunci când instanța de fond soluționează acțiunea în tot, dar pe baza unei excepții cu efect peremptoriu. Cu titlu de exemplu s-au menționat situațiile în care, în mod greșit, se respinge acțiunea pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală sau de interes, ca prematur formulată, inadmisibilă ori prescrisă, se admite greșit excepția lucrului judecat ori, deși în dispozitivul hotărârii se pronunță pe fondul dreptului, nu motivează hotărârea adoptată în tot sau în privința anumitor capete de cerere, soluția cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susțină, când lipsește minuta ori, deși există, ea nu poartă semnătura judecătorului. S-a susținut și că sintagma „fără a intra în judecata fondului“ trebuie interpretată restrictiv, acesta referindu-se exclusiv la judecata fondului, iar nu la cercetarea acestuia, intenția legiuitorului fiind aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanța nu ar fi „cercetat suficient“ fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părți.16. Orientări doctrinare cu privire la termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare Într-o opinie, s-a apreciat că în cazul în care apelantul, prin cererea de apel, sau intimatul, prin întâmpinare, solicită în mod expres ca, în caz de admitere a apelului, să se trimită dosarul primei instanțe, instanța de apel, anulând hotărârea atacată, nu va putea să rețină cauza și să evoce fondul, ci este obligată să trimită cauza spre rejudecare; în acest sens, s-a citat o soluție a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 681 din 12 martie 2015 a Secției I civile), în care s-a reținut că dacă niciuna dintre părți nu a solicitat casarea cu trimitere, instanța de apel nu este îndreptățită să caseze cu trimitere, din oficiu, ci, anulând hotărârea atacată, va evoca fondul.Într-o opinie concordantă s-a subliniat că pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare este necesar, în acest caz, să fie întrunite cumulativ următoarele cerințe: părțile să solicite expres trimiterea spre rejudecare; solicitarea să fie făcută prin cererea de apel sau întâmpinare; o asemenea solicitare, fiind un act de dispoziție, trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special cu procură specială, datorită consecințelor pe care le determină în plan strict procedural.Un alt autor, reținând că textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este foarte clar, astfel încât nu s-ar putea susține că această opțiune ar putea fi exercitată și la un moment ulterior (prin răspunsul la întâmpinare și, cu atât mai puțin, în cursul judecării apelului) întrucât, după formularea în termenul legal a celor două acte de procedură este pe deplin operantă sancțiunea decăderii părților din acest drept procedural.S-a mai arătat că, doar în situația de excepție în care părțile solicită în mod expres trimiterea la rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare, evocarea fondului este obligatorie, subliniindu-se că opțiunea legiuitorului trebuie apreciată pozitiv, numai astfel instituția evocării fondului putând asigura împreună cu alte măsuri judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil.VIII. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța17. Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“ este acela conform căruia prima instanță a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale ori s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea.În privința celei de-a doua probleme de drept, actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție este numai cererea de apel sau întâmpinarea, iar trimiterea spre rejudecare poate fi cerută numai de către apelant sau de către intimat, în termenul pentru motivarea cererii de apel ori, după caz, pentru formularea întâmpinării, iar nu la un alt moment procesual.IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție18. Rezumând orientările jurisprudențiale conturate în practica instanțelor cu privire la cele două probleme de drept, procurorul general a apreciat că acestea nu sunt apte a fi soluționate pe calea recursului în interesul legii, întrucât prima problemă implică o interpretare și aplicare cazuală a dispozițiilor legale evocate de autorul sesizării, în funcție de circumstanțele concrete ale litigiilor, iar cea de-a doua problemă de drept implică pronunțarea unei decizii aditive.Astfel, cu privire la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, procurorul general constată că aceasta este o problemă de aplicare a legii, ca rezultat al aprecierii materialului probator sau a anumitor circumstanțe, proprii fiecărei cauze, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanței.În privința celei de-a doua probleme de drept, se apreciază că în condițiile în care textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispune clar, în termeni neîndoielnici, că solicitarea trimiterii spre rejudecare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare, a cere instanței de unificare a practicii judiciare să spună dacă, în afară de acestea două, mai pot fi incluse în textul legii și alte acte procedurale, cum ar fi notele și concluziile scrise sau orale, înseamnă a cere instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă, prin care s-ar adăuga, practic, un nou conținut textului legii supus interpretării, ceea ce ar însemna o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o imixtiune în atribuțiile puterii legislative.19. Asupra fondului sesizării, în privința primei probleme de drept, a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii interpretarea conform căreia înțelesul sintagmei „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ nu se limitează doar la acele situații când procesul s-a tranșat prin admiterea unei excepții dirimante care face de prisos analizarea în tot sau în parte a fondului sau când instanța s-a pronunțat pe o cerere cu totul străină decât cea dedusă judecății; pentru a nu îngrădi și mai mult dreptul părții de a beneficia de toate garanțiile unui proces echitabil, în condițiile în care legea nu definește ce se înțelege prin sintagma „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“, trebuie dată acestei expresii o interpretare extinsă la toate situațiile de natură a aprecia că așa-zisa judecată făcută de prima instanță nu reprezintă, în realitate, o judecată în adevăratul sens al cuvântului, adică în conformitate cu rigorile și exigențele impuse de lege.Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că instanțele care au făcut interpretarea literală a textului art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au pronunțat soluții în spiritul și litera legii.Restrângerea sferei actelor de procedură doar la cererea de apel, respectiv întâmpinare, se explică prin caracterul de excepție al situației solicitării trimiterii spre rejudecare la prima instanță, situație supusă adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis“, iar extrapolarea textului la alte situații neprevăzute de lege înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi acceptat.Pe de altă parte, dintre actele de procedură de care se pot folosi părțile, doar cererea de apel și întâmpinarea sunt prevăzute de lege ca fiind obligatorii.Posibilitatea invocării din oficiu de către instanța de apel a necesității trimiterii spre rejudecare la prima instanță și dispunerea acestei măsuri peste voința părților este total exclusă, întrucât această prerogativă aparține în exclusivitate părților din proces, fiind edictată ca o normă de favoare, de care acestea pot sau nu uzita, după propria lor apreciere subiectivă.X. Opinia judecătorilor-raportori20. Judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că recursul în interesul legii nu este admisibil, deoarece scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat; cât privește prevederile art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, dispoziția legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, solicitându-se, practic, instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă. 21. Pe fondul sesizării, au opinat că sintagma „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“ trebuie interpretată în sensul că nu se rezumă la situația în care procesul a fost soluționat în temeiul unei excepții ori s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea, revenind instanței de apel atribuția de a stabili dacă în cauză a existat sau nu o judecată a fondului, iar sintagma „părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare“ trebuie interpretată prin referirea la cele două acte de procedură indicate limitativ de legiuitor.XI. Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: + Asupra admisibilității recursului în interesul legii22. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că prezentul recurs în interesul legii nu este admisibil.23. Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziție legală care a fost interpretată și aplicată în mod neunitar, așadar o problemă de drept soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești. Nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o problemă de drept veritabilă. În general, se consideră că numai textele lacunare, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii inițiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate.24. Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanțele ale căror hotărâri sunt invocate în cadrul sesizării, instanța supremă nefiind îndrituită să realizeze un veritabil control judiciar, spre a remedia eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele inferioare.Asupra primei probleme de drept25. Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, autorul sesizării ridică problema dacă, în afara soluționării procesului în temeiul unei excepții și de pronunțarea asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită instanța, care în mod clar reprezintă o neintrare în judecata fondului, mai pot fi subsumate acestui concept și alte situații, cum ar fi: motivarea lacunară a sentinței, neadministrarea unor mijloace de probă, nesoluționarea unor cereri incidentale etc., situații care atrag, în condițiile în care partea solicită acest lucru în mod expres, admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.26. Situațiile exemplificate vizează ipoteze ale unor neregularități procedurale, iar aprecierea că acestea viciază modul în care aparent s-a judecat fondul cauzei reprezintă o chestiune de fapt, care trebuie stabilită concret, de la caz la caz, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.27. Or, pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012).28. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziție legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanțele unei cauze - atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul - instanțele realizează aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret“ (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016).29. De altfel, din chiar conținutul hotărârilor judecătorești indicate de autorul sesizării, reiese că nu este vorba despre o jurisprudență neunitară în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică, de soluții diferite date unor situații de fapt și de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăți de situații în care fondul cauzei nu a fost de fapt judecat, deși prima instanță nu s-a pronunțat pe cale de excepție. 30. În consecință, în recursul în interesul legii cu care instanța supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat.Asupra celei de-a doua probleme de drept31. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă referitor la termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare.32. Așadar, solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant doar prin cererea de apel sau de intimat doar prin întâmpinare.33. În consecință, termenul în care se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare este termenul de apel sau, după caz, termenul de formulare a întâmpinării.34. Dispoziția legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, iar solicitarea autorului sesizării ca Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare și prin alte acte procedurale (cum ar fi notele de ședință, concluziile scrise sau orale) nu poate fi primită, deoarece se solicită practic instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă (prin care să adauge la lege).35. Or, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat deja prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior amintită, „îndeplinirea rolului său constituțional se poate realiza numai prin pronunțarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conținut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competența acesteia atributul de a legifera“. 36. Față de toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, referitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sub următoarele aspecte: a) înțelesul corect al sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“; b) termenul și actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta, din aceeași circumscripție.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2017.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Adriana Elena Stamatescu-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari