DECIZIA nr. 362 din 30 mai 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 780 din 3 octombrie 2017



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Popa în Dosarul nr. 661/322/2016 al Judecătoriei Târgu Secuiesc, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.000 D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.099 D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Bela Filep în Dosarul nr. 708/322/2016 al Judecătoriei Târgu Secuiesc. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită. 4. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 1.099D/2016 la Dosarul nr. 1.000D/2016. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.099D/2016 la Dosarul nr. 1.000D/2016, care este primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată. 6. În susținerea soluției de inadmisibilitate se face trimitere la art. 13 din Codul de procedură penală din 1968, care avea un conținut identic cu reglementarea ce face obiectul prezentei excepții, și se arată că, referitor la acesta, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin raportare la critici identice sau similare. Sunt menționate în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 457 din 22 aprilie 2008 și nr. 170 din 10 februarie 2009, prin care a fost analizată omisiunea textului criticat de a permite părții vătămate să solicite continuarea procesului penal, ocazii cu care instanța de contencios constituțional a apreciat că se află în fața unor critici prin care se solicită completarea dispozițiilor legale analizate și a respins excepțiile, ca inadmisibile, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Se susține că aceeași soluție se impune a fi pronunțată și în prezenta cauză, întrucât autorii excepției solicită completarea dispozițiilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dreptul făptuitorului de a solicita continuarea procesului penal. 7. Pe fond, se arată că făptuitorul nu este parte procesuală sau subiect pasiv al acțiunii penale, iar dispozițiile procesual penale care fac referire la el vizează acte procesuale adresate organelor judiciare, cum sunt plângerea, denunțul etc. Se arată că, uneori, sunt efectuate acte procesuale și față de făptuitor, însă acesta nu este efectiv implicat în procesul penal, iar, în situația în care sunt puse în pericol drepturi ale acestuia, el are cale de atac împotriva măsurilor dispuse. Cu titlu de exemplu se observă că măsurile de siguranță pot fi luate și față de făptuitor însă, în acest caz, făptuitorul are dreptul la o cale de atac. Pe de altă parte, se susține că dreptul de a solicita continuarea procesului penal este o derivație a dreptului la apărare, care, drept garanție a dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum este invocat de autorii excepției, nu se aplică diverselor măsuri preliminare care pot fi luate în cursul procesului penal, înainte de formularea unei acuzații în materie penală. Or, înainte de începerea urmăririi penale, moment procesual în care se află făptuitorul, organul judiciar nu face altceva decât să verifice dacă, pe baza sesizării și a materialelor de la dosar, poate fi exercitată acțiunea penală. Însă, în ipotezele reglementate prevăzute de textele criticate, referitoare la prescripția răspunderii penale, la amnistie etc., concluzia este evidentă, fiind aceea că există un debut de paralizare a răspunderii penale. Se mai susține că, potrivit celor trei „criterii Engel“ prevăzute de art. 6 din Convenție, dispozițiile legale criticate nu reglementează ipoteza unei acuzații în materie penală, dreptul la apărare și celelalte drepturi fundamentale invocate de autori nefiind obligatoriu a fi asigurate.
    CURTEA,    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin încheierile din 17 mai 2016 și 18 mai 2016, pronunțate în dosarele nr. 661/322/2016 și nr. 708/322/2016, Judecătoria Târgu Secuiesc a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor dispozițiilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Popa și, respectiv, Bela Filep în cauze având ca obiect soluționarea unor plângeri formulate împotriva unor ordonanțe de clasare, plângeri prin care se solicită schimbarea temeiului clasării.9. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textele criticate creează o situație de inegalitate între suspect și inculpat, pe de o parte, și făptuitor, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a solicita continuarea urmăririi penale în situația intervenirii prescripției răspunderii penale. Se arată că, astfel, făptuitorul este privat de acest drept, fiind discriminat în raport cu persoanele care au calitatea de suspect sau de inculpat, cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Se susține, de asemenea, că textele criticate încalcă, în acest fel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit cărora respectarea Constituției și a legilor este obligatorie. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, precum și la Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 23 martie 1999, prin care Curtea a statuat că accesul la justiție presupune posibilitatea juridică a persoanei de a accede atât la structurile justiției, cât și la mijloacele procedurale necesare. 10. Se susține, totodată, încălcarea, prin prevederile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prezumției de nevinovăție, arătându-se că, în urma dobândirii calității de făptuitor al unei infracțiuni de serviciu, cum este cea de neglijență în păstrarea informațiilor, prevăzută la art. 305 alin. (1) din Codul penal, chiar și în condițiile clasării cauzei, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, persoana în cauză își pierde locul de muncă, fără a putea cere continuarea urmăririi penale, pentru a-și dovedi nevinovăția. 11. Pentru aceleași motive se susține încălcarea, prin textele criticate, a liberului acces la justiție, a dreptului la apărare și a prevederilor constituționale ale art. 53 alin. (1).12. Se mai arată că prevederile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor convenționale ale art. 6 și art. 13. În ceea ce privește încălcarea, prin textele criticate, a dreptului la un recurs efectiv, se susține că acesta presupune dreptul persoanei de a se adresa unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea se datorează unor persoane care au acționat în exercitarea unor atribuții oficiale. 13. Judecătoria Târgu Secuiesc opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se susține că dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și cele ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv. Se arată, în acest sens, că judecătorul de cameră preliminară poate pronunța soluția prevăzută la art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv poate admite plângerea și poate schimba temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se poate crea o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea, iar procurorul a făcut o apreciere eronată a probelor. Însă, în situația în care procurorul dispune o soluție de clasare, conform art. 16 lit. f) din Codul de procedură penală, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la faptele sesizate, acesta nu începe urmărirea penală, neefectuând acte de cercetare în cauză. Se arată, astfel, că, așa cum s-a întâmplat și în prezenta cauză, dacă, după comunicarea ordonanței de clasare, făptuitorul invocă apărări în favoarea sa, acestea nu mai sunt analizate de către procurorul ierarhic superior, tocmai datorită faptului că, potrivit prevederilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, făptuitorul nu poate cere continuarea procesului penal. Se observă că, în situația în care există un concurs între ipoteze prevăzute la art. 16 lit. a)-d) din Codul de procedură penală și cele reglementate la art. 16 lit. e)-j) din același cod, se dă prioritate celor dintâi, întrucât acestea presupun inexistența infracțiunii. Însă, dacă un astfel de concurs nu există, situație în care se află și autorii excepției, făptuitorul este lipsit de dreptul de a-și apăra interesul procesual al dovedirii nevinovăției sale. 14. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.15. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că autorul excepției de neconstituționalitate solicită completarea dispozițiilor legale criticate în sensul acordării dreptului făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale în situația în care se constată că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru fapta săvârșită, aspect sub care excepția este inadmisibilă. În subsidiar, se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la dispozițiile art. 13 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, susținându-se că aceasta este aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta cauză și se conchide că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.16. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se susține că accesul liber la justiție este un drept fundamental ce trebuie asigurat oricărei persoane pentru apărarea intereselor legitime pe care aceasta le are în cadrul procesului penal și că acesta presupune accesul la mijloacele procedurale specifice actului de justiție. Or, textele criticate, care conferă dreptul de a solicita continuarea procesului penal, în cazul intervenirii prescripției, numai suspectului și inculpatului, nu și făptuitorului, care se află într-o situație juridică similară celor dintâi, sunt de natură a încălca principiul egalității în drepturi prevăzut la art. 16 din Constituție. Se susține că soluția legislativă criticată este inechitabilă. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind invocate hotărârile din 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele Marckx împotriva Belgiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, Gaygusuz împotriva Austriei, Larkos împotriva Ciprului și Bocancea și alții împotriva Moldovei. Se mai arată că lipsirea făptuitorului de dreptul de a solicita continuarea urmăririi penale în condițiile intervenirii prescripției răspunderii penale este de natură a-i încălca acestuia dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenție, în componenta sa referitoare la dreptul de acces la o instanță, drept care trebuie să fie asigurat în mod efectiv, și nu doar teoretic. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 21 februarie 1975, 9 octombrie 1979, 30 octombrie 1998, 7 mai 2002 și 15 februarie 2005 pronunțate în cauzele Golden împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, F.E. împotriva Franței, paragraful 44, McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46, și Steel și Morris împotriva Regatului Unit. Pentru aceleași motive, se susține încălcarea, prin prevederile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Legea fundamentală. Se susține totodată că nu există o unitate terminologică în folosirea în cuprinsul Codului de procedură penală a noțiunilor de „suspect“ și de „făptuitor“, motiv pentru care se apreciază că textele criticate nu îndeplinesc cerințele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituție.17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:– Art. 18: „În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.“;– Art. 319 alin. (1): „În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, precum și în cazul renunțării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale“.20. Dispozițiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 83 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, și au în prezent următorul cuprins: „În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.“21. Cum în prezenta cauză produc efecte prevederile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma anterioară modificării lor prin dispozițiile art. II pct. 83 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea reține, ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate, dispozițiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma lor în vigoare la data sesizării instanței de contencios constituțional.22. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și alin. (2) privind dreptul de acces la justiție, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare și art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv.23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc ca fiind participanți în procesul penal organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali. Cu privire la părți, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acțiunea penală, iar alin. (2) al aceluiași art. 32 enumeră părțile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Totodată, art. 33 din Codul de procedură penală arată la alin. (1) că subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată, iar la alin. (2) stabilește, cu valoare de principiu, că aceștia au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alți subiecți procesuali, aceștia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.24. Astfel, Codul de procedură penală nu reglementează făptuitorul ca participant la procesul penal, această noțiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiții legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competența în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competența în caz de schimbare a calității inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanții de nave și aeronave, art. 146^1 cu privire la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale și art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor. Din interpretarea dispozițiilor legale enumerate Curtea reține că prin „făptuitor“ se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfășurarea urmăririi penale in rem, dar în privința cărora nu este atins standardul de probațiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecților sau a inculpaților. Prin urmare, în privința acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăție în săvârșirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale.25. Din această perspectivă, Curtea constată că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, și dobândirea calității de inculpat, și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).26. În aceste condiții, dispozițiile art. 319 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 18 din Codul de procedură penală prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripției răspunderii penale, doar în privința suspectului și a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanței procurorului de clasare, emisă potrivit dispozițiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.27. Curtea constată că această soluție juridică, criticată de autorii excepției, apare ca fiind corectă, atât din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere substanțial, prin raportare la considerentele mai sus invocate. Astfel, doar suspectul și inculpatul au calitatea procesuală necesară pentru a formula o cerere cum este cea reglementată prin dispozițiile art. 18 și ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece doar aceștia au calitatea de participanți în procesul penal, conform art. 29 din același cod. Având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăției, mai sus prezentat, doar suspectul și inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, întrucât doar în privința acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Aceasta întrucât procedura reglementată la art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate demonstrarea nevinovăției unor astfel de persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care se consideră nevinovate și care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni de a-și demonstra nevinovăția, obligând organele judiciare ca, în urma formulării unei cereri conform dispozițiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea procesului penal.28. Spre deosebire de suspect și de inculpat, făptuitorul nu are, ab initio, calitatea procesuală necesară în vederea formulării unei cereri de continuare a urmăririi penale, acesta nefiind participant în procesul penal, conform art. 29 din Codul de procedură penală. De asemenea, făptuitorul nu poate avea nici interesul procesual de a promova o asemenea cerere, deoarece împotriva sa nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală și nu există suspiciuni rezonabile cu privire la potențiala comitere de către el a unor infracțiuni. Prin urmare, interesul procesual al acestuia nu poate consta în dovedirea propriei nevinovății, întrucât nu au fost formulate împotriva sa acuzații susținute prin administrarea de probe care să pună în discuție o eventuală răsturnare a prezumției de nevinovăție, ci, mai degrabă, acesta constă în determinarea organelor judiciare să constate una dintre situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv că fapta nu există, că ea nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, că nu există probe că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. De altfel, remediul procesual prevăzut de legiuitor, în situația analizată, este cel reglementat la art. 339-340 din Codul de procedură penală, adică acela al formulării de către persoana aflată în situația invocată de autorii excepției a unei plângeri împotriva ordonanței de clasare a procurorului, conform art. 339 din Codul de procedură penală, și, respectiv, împotriva soluției de neurmărire, potrivit art. 340 din același cod, prin care poate fi solicitată constatarea existenței uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. În soluționarea acestei plângeri, judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, poate schimba temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.29. Având în vedere aceste considerente, Curtea nu poate reține încălcarea, prin dispozițiile art. 18 și ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituționale ce reglementează prezumția de nevinovăție, întrucât, pe de o parte, această prezumție subzistă până la constatarea, printr-o hotărâre definitivă, a vinovăției persoanei care a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat prin considerentele mai sus invocate, în privința făptuitorului nu există nici măcar standardul minim, prevăzut de legea procesual penală, al existenței unei suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probațiune, de la bănuiala rezonabilă, la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție (a se vedea Decizia nr. 198 din 23 martie 2017).30. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, pentru aceleași motive, mai sus arătate, Curtea reține că făptuitorul, pe de o parte, și suspectul și inculpatul, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, conform art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această diferență este generată de existența, în privința celor din urmă, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferență este de natură a justifica acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigențele dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1). În această privință, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).31. În ceea ce privește încălcarea, prin dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, accesul liber la justiție presupune, în esență, accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, în vederea valorificării drepturilor și intereselor legitime ale părților (a se vedea în acest sens Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). Or, în situația procesuală invocată de autorii excepției nu există un interes legitim al făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale, conform dispozițiilor legale criticate, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție și, prin urmare, nici a dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenție. De altfel, tot Curtea Constituțională a stabilit prin jurisprudența sa că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, a căror stabilire este de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea în acest sens Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005).32. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1), Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât procedura reglementată prin prevederile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu presupune existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea de către persoana aflată în situația procesuală invocată de autorii excepției a unei fapte prevăzute de legea penală și nici formularea împotriva acesteia a unei acuzații în materie penală. Pentru acest motiv, textele criticate nu au în vedere punerea la dispoziția făptuitorului a mijloacelor necesare susținerii unei apărări.33. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu restrâng drepturile fundamentale invocate de autorii excepției, motiv pentru care nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor constituționale ale art. 53 alin. (1).34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca neîntemeiată, excepția ridicată de Florin Popa și Bela Filep în dosarele nr. 661/322/2016 și nr. 708/322/2016 ale Judecătoriei Târgu Secuiesc și constată că dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Secuiesc și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 30 mai 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop    -----