DECIZIA nr. 253 din 25 aprilie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 570 din 18 iulie 2017



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Tiberiu Olaru și Ioan Ștefan în Dosarul nr. 627/102/2016/a1 al Tribunalului Mureș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.313D/2016.2. La apelul nominal răspunde pentru autorii excepției avocat Radu Chiriță, din cadrul Baroului Cluj, având împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Președintele Curții dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.336D/2016 și nr. 320D/2017, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Lucian Nicu Caraiman în Dosarul nr. 5.761/101/2015/a6 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și, respectiv, de Adrian-Marin Mititelu, Gigel Preoteasa și Nuți Claudia Negru (fostă Preoteasa) în Dosarul nr. 37.279/3/2014/a3 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori.4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în Dosarul nr. 320D/2017, partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției de neconstituționalitate.5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar apărătorul autorilor excepției din Dosarul nr. 1.313D/2016 și reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.336D/2016 și nr. 320D/2017 la Dosarul nr. 1.313D/2016, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului autorilor din Dosarul nr. 1.313D/2016 care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar, totodată, precizând - în replică la concluziile reprezentantului Ministerului Public - că posibilitatea de a solicita și obține schimbarea încadrării juridice în camera preliminară dă expresie dreptului de a fi informat cu privire la acuzație în vederea pregătirii în mod efectiv a apărării în procesul penal. 7. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca nefondată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că judecătorul de cameră preliminară poate examina încălcarea normelor de competență de către procuror și, în funcție de scopul normei, respectiv de vătămarea produsă prin încălcarea acesteia, se poate dispune restituirea cauzei la parchet. Precizează că, în procedura de cameră preliminară, nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice și nici nu se poate soluționa cauza ca urmare a invocării autorității de lucru judecat, întrucât, în această fază procesuală, nu se administrează probe cu privire la acuzație, cele două instituții de drept invocate impunând, totodată, examinarea fondului cauzei, aspecte ce nu fac obiectul camerei preliminare, astfel cum este reglementat în art. 342 din Codul de procedură penală. Subliniază că verificările realizate în procedura de cameră preliminară sunt formale, de respectare a normelor legale de către procuror.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin Încheierea nr. 72/CP din 1 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 627/102/2016/a1, Tribunalul Mureș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ioan Tiberiu Olaru și Ioan Ștefan în soluționarea cererilor și excepțiilor, a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute prin actul de inculpare, formulate de inculpați, în procedura de cameră preliminară. 9. Prin Încheierea nr. 68 din 16 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.761/101/2015/a6, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Lucian Nicu Caraiman, cu ocazia soluționării contestației formulate de autorul excepției și alți inculpați împotriva Încheierii din 10 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în Dosarul nr. 5.761/101/2015, prin care au fost respinse cererile și excepțiile invocate de inculpați, a fost constatată legalitatea sesizării instanței și s-a dispus începerea judecății cauzei. 10. Prin Încheierea nr. 131 din 16 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 37.279/3/2014/a3, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian-Marin Mititelu, Gigel Preoteasa și Nuți Claudia Negru (fostă Preoteasa) cu ocazia soluționării contestației formulate de autorii excepției și alți inculpați împotriva Încheierii de cameră preliminară din 14 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 37.279/3/2014/13, prin care au fost respinse cererile și excepțiile invocate de inculpați, a fost constatată legalitatea sesizării instanței și s-a dispus începerea judecății cauzei. Normele procesual penale criticate au fost invocate, în apărare, în procedura de cameră preliminară, iar Tribunalul Dolj a statuat că dispozițiile art. 6 și art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală raportate la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 14 paragraful 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală raportate la art. 153 alin. (1) din Codul penal nu pot face obiectul unei analize în procedura de cameră preliminară.11. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii din dosarele Curții nr. 1.313D/2016 și nr. 1.336D/2016 susțin, în esență, că prevederile art. 342 din Codul de procedură penală aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) și art. 24 alin. (1), întrucât textul procesual este interpretat în sensul că judecătorul de cameră preliminară nu este competent să se pronunțe cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei. Fac referire la obiectul procedurii de cameră preliminară și la împrejurarea că, deși aceasta reprezintă faza procesuală care are principala menire să pregătească cauza în vederea exercitării funcției de judecată, totuși, în acest moment procesual nu se pot pune în discuție legalitatea și regularitatea sesizării instanței în ipoteza unei nulități relative ce necesită o dezbatere contradictorie, respectiv verificarea unor aspecte de fond ale acuzației, aspecte ce nu pot fi puse în discuție, întrucât ar duce la schimbarea încadrării juridice. 12. Autorii excepției din Dosarul Curții nr. 320D/2017 susțin, în esență, că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că nu pot face obiectul controlului exercitat în procedura de cameră preliminară drepturile și garanțiile recunoscute inculpatului de dispozițiile art. 6 și art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală raportate la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 14 paragraful 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală raportate la art. 153 alin. (1) din Codul penal. În aceste condiții solicită o analiză a constituționalității interpretării pe care textele de lege au primit-o în practică, apreciind că analiza principiului ne bis in idem se impune a fi făcută în procedura de cameră preliminară, întrucât soluția pronunțată poate pune capăt unui nou proces penal.13. Tribunalul Mureș - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată. Reține că instituția schimbării încadrării juridice a faptei este prevăzută expres de Codul de procedură penală în art. 311 (în cursul urmăririi penale) și art. 386 (în cursul judecății). Așadar, legiuitorul a apreciat că nu se impune reglementarea acestei instituții și în procedura de cameră preliminară, o procedură cu obiect și durată limitate. Observă că, potrivit doctrinei, judecătorul de cameră preliminară nu are competența funcțională de a se pronunța cu privire la încadrarea juridică a faptei pentru care s-a dispus, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului. Apreciază că lăsarea la latitudinea judecătorului de cameră preliminară a posibilității schimbării încadrării juridice a faptei reținute prin rechizitoriu - și posibilitatea declinării competenței, astfel cum solicită inculpații în cauză - ar deschide calea arbitrariului, fiecare judecător de cameră preliminară, care va fi și judecător al fondului, teoretic, având interesul schimbării încadrării juridice și declinarea competenței în favoarea altei instanțe. Reține că, potrivit art. 49 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracțiunea este de competența instanței inferioare, în aceste condiții schimbarea încadrării juridice a faptei în procedura camerei preliminare fiind lipsită de orice efect, instanța superioară rămânând în continuare competentă să soluționeze cauza. Apreciază că, prin formularea excepției, autorii urmăresc a obține modificarea legislației procesual penale, iar nu constatarea neconformității acesteia cu Legea fundamentală.14. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, exprimându-și opinia în Dosarul Curții nr. 1.336D/2016, face referire la jurisprudența instanței de control constituțional și reține că instituția camerei preliminare are ca scop înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, fiind, în același timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate ale procesului penal“. Reține că dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală instituie competența judecătorului de cameră preliminară, respectiv verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii. Drept urmare, dacă judecătorul de cameră preliminară va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esențială drepturilor procesuale ale unei părți, va exclude acel mijloc de probă. Arată, însă, că administrarea de noi probe pentru a se clarifica încadrarea juridică a faptelor menționate în actul de sesizare, astfel cum susține autorul excepției în cererea de sesizare a Curții Constituționale, excedează obiectului procedurii de cameră preliminară și ar transforma scopul pentru care a fost concepută această instituție, respectiv înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată. Reține că judecătorului de cameră preliminară, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate, îi revine numai sarcina de a verifica legalitatea trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar activitatea desfășurată de acesta nu privește fondul cauzei, „actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție“. Subliniază că nu există mijloace procedurale prin care judecătorul de cameră preliminară să poată dispune, exclusiv pe baza datelor existente la dosarul de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, această posibilitate existând numai în cursul fazei procesuale a judecății, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală. În cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul verifică competența formală a instanței sesizate, în raport cu cadrul procesual menționat de procurorul de caz, în cadrul acestei proceduri tranșându-se, în mod exclusiv, aspecte ce țin de legalitatea sesizării instanței. Arată că schimbarea încadrării juridice a faptelor, în acest stadiu procesual, este strâns legată de aprecierea pe fond asupra probelor administrate în cursul urmăririi penale, iar o astfel de analiză, care, teoretic, ar putea avea impact asupra competenței instanței excedează specificului procedurii de cameră preliminară, putând fi analizată în cursul judecății.15. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, exprimându-și opinia în Dosarul Curții nr. 320D/2017, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că rolul procedurii în camera preliminară este acela de filtru în ceea ce privește aspectele de legalitate ale cauzei penale, respectiv de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată. Judecătorul de cameră preliminară nu analizează temeinicia acuzației, respectiv dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. Observă că dispozițiile invocate de inculpați, autori ai excepției de neconstituționalitate, referitoare la intervenirea prescripției, respectiv autoritatea de lucru judecat reprezintă moduri de soluționare a acțiunii penale prin dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 346 din Codul de procedură penală, soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune sunt restituirea cauzei la procuror sau începerea judecății, astfel că nu poate fi soluționată acțiunea penală, având în vedere rolul camerei preliminare, de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată. Ca urmare, chiar dacă s-ar constata existența vreunui caz dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală sau ar interveni un astfel de caz pe parcursul desfășurării procedurii de cameră preliminară, acesta nu poate fi valorificat în camera preliminară, revenind instanței de judecată competența de a analiza incidența acestor dispoziții și de a face aplicarea, dacă sunt îndeplinite condițiile, a prevederilor art. 17 alin. (2) și art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 pentru a sublinia faptul că activitatea judecătorului de cameră preliminară nu privește fondul cauzei, acesta neputând antama și dispune, în sens pozitiv și negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict.16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.17. Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în dosarele conexate, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, reține că obiectul camerei preliminare se circumscrie unor aspecte referitoare la competența și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Reține că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Arată că schimbarea încadrării juridice a faptei face obiectul unor proceduri distincte prevăzute de art. 311 și art. 386 din Codul de procedură penală. În motivarea punctului său de vedere invocă deciziile Curții Constituționale nr. 472 din 16 iunie 2015 și nr. 840 din 8 decembrie 2015, apreciind că, mutatis mutandis, considerentele deciziilor anterior citate sunt valabile și în ceea ce privește prezenta excepție de neconstituționalitate. Face referire, de asemenea, la Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și, totodată, reține că invocarea și pronunțarea asupra unor cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale excedează obiectului procedurii camerei preliminare, pronunțarea unor soluții referitoare la aceste aspecte revenind instanței de judecată care soluționează fondul cauzei în fața căreia autorii excepției au posibilitatea să își exercite toate drepturile procesuale.18. Avocatul Poporului precizează, în toate cele trei dosare aflate pe rol, că a transmis punctul său de vedere în sensul constituționalității dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, acesta fiind reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 și nr. 784 din 17 noiembrie 2015. Arată că își menține punctul de vedere anterior exprimat în care, în esență, a subliniat că procedura camerei preliminare are în vedere soluționarea aspectelor ce țin în mod special de legalitatea trimiterii în judecată și a administrării probelor, asigurându-se premisele soluționării cu celeritate a cauzei în fond, care sunt strâns și exclusiv legate de asigurarea caracterului echitabil al procedurii.19. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse în Dosarul Curții nr. 320D/2017, concluziile apărătorului autorilor din Dosarul Curții nr. 1.313D/2016, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:20. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.21. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală cu următorul conținut: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“ 22. Autorii excepției din Dosarul Curții nr. 1.313D/2016 susțin că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul părților la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare. Autorul excepției din Dosarul Curții nr. 1.336D/2016 susține că normele procesual penale criticate încalcă atât dispozițiile constituționale ale art. 20 - „Tratatele internaționale privind drepturile omului“, art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul părților la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, cât și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Autorii excepției din Dosarul Curții nr. 320D/2017 susțin că normele procesual penale criticate aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor și alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 15 alin. (1) - „Universalitatea“, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 alin. (3) privind dreptul părților la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 - „Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți“ și art. 124 - „Înfăptuirea justiției“. Invocă și prevederile art. 6 paragraful 1 - „Dreptul la un proces echitabil“ combinat cu art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv“ și art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept“ și art. 18 - „Limitarea restrângerilor dreptului“, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional pronunțând numeroase decizii prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015; nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015; nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, nr. 838 din 8 decembrie 2015; publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016; nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016; nr. 511 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 8 decembrie 2016).24. Față de criticile formulate în prezenta cauză, relevantă este Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, în care, la paragrafele 11-15, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar, cât privește modalitatea concretă de realizare a justiției, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, aceasta este circumscrisă legii care stabilește atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată. Așa fiind, plenitudinea de jurisdicție a autorităților chemate să înfăptuiască justiția este structurată și nu limitată în funcție de anumite proceduri, termene și condiții a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiție. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanțelor judecătorești, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecății să fie dezlegate de o instanță judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicție a instanțelor judecătorești sunt reprezentate de competența acordată Curții Constituționale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) și de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.25. În continuare, Curtea a reținut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți și instanțele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenței atribuite de lege, să se pronunțe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competența lor, respectând, deci, exigența mai sus enunțată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 și art. 419 din Codul de procedură penală și cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestației în anulare numai în situațiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casație în situațiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.], nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece, așa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2), cu condiția ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituționale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât și crearea premiselor constituționale în vederea realizării de către instanțele judecătorești a unei justiții unice, egale și imparțiale.26. Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiții legale ori competențe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).27. Așa fiind, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. S-a reținut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probațiunii, s-a reținut că în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea.28. În aceste condiții, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. Așadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale.29. În prezentele cauze, autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile art. 342 din Codul de procedură penală aduc atingere, în principal, dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, întrucât acestea nu permit judecătorului de cameră preliminară să se pronunțe cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei, respectiv cu privire la drepturile și garanțiile recunoscute inculpatului de dispozițiile art. 6 din Codul de procedură penală care consacră principiul non bis in idem. 30. În aceste condiții, Curtea reține că încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune în altă infracțiune, însă cu reținerea aceleiași laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Așadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanța constată ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reținerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu. Or, Curtea constată că datele, care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătorești ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi. Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc în anumite condiții, a căror îndeplinire constituie o garanție atât a dreptului de apărare al părților, cât și a soluționării corecte a cauzei. Procedura pe care instanța de judecată trebuie să o aplice în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei este reglementată de art. 386 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanța de fond este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, iar, dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată este obligată să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Așadar, față de procedura menționată și soluția ce poate fi pronunțată în ipoteza ultimă din paragraful anterior, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei implică verificarea temeiniciei acuzației, fiind o instituție juridică ce poate fi valorificată doar în faza judecății în primă instanță.31. Cât privește regula non bis in idem, consacrată ca principiu al procesului penal în art. 6 din Codul de procedură penală, Curtea reține că aceasta constă în imposibilitatea inculpării în procesul penal a unei persoane cu privire la săvârșirea unei fapte penale pentru care a fost judecată definitiv - nemo debet bis vexari pro una et eadem causa. Potrivit normei procesual penale menționate, „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică“, acest principiu fiind reglementat și în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea reține că, pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat, este necesar a se constata îndeplinirea cumulativă a trei condiții, respectiv existența unei hotărâri penale definitive, identitatea de persoană (între persoana față de care s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă și persoana care ar trebui să fie supusă unei proceduri judiciare pentru aceeași faptă) și identitatea de obiect (fapta pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă să fie aceeași cu fapta care ar urma, din nou, să fie imputată aceleiași persoane). Potrivit normelor procesual penale în vigoare, autoritatea de lucru judecat poate fi invocată ca impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la exercitarea acesteia, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală și ca motiv de contestație în anulare, în condițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, prin raportare la momentul la care hotărârile judecătorești devin definitive (art. 551-552 din Codul de procedură penală). Așa încât Curtea constată că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive poate fi valorificată atât anterior declanșării procedurii de cameră preliminară, în faza de urmărire penală, cât și ulterior acesteia, în cursul judecății, inclusiv în condițiile exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare, așadar în faze procesuale în care se pot administra probatorii prin care să se facă dovada existenței celor trei condiții anterior menționate.32. În aceste condiții, având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei, așadar stabilirea textului de lege care prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă și caracterizarea ei ca infracțiune, respectiv aplicarea principiului non bis in idem excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dispozițiilor constituționale invocate, în condițiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, legiuitorul poate institui anumite limite de competență, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, numai legii. De altfel, astfel cum s-a arătat în precedent, există norme procesual penale în temeiul cărora instituțiile procesual penale menționate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condițiile în care „instituția procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție“ (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014).33. Totodată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, paragraful 19, a reținut că, în repetate rânduri, a fost chemată să se pronunțe asupra unor dispoziții secvențiale ale instituției camerei preliminare, constatând că aceasta a fost concepută, în accepțiunea legiuitorului, „ca o instituție nouă și inovatoare“ care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, fiind, în același timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal“ (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare, Curtea a tras concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale a instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 25 și paragraful 27).34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Tiberiu Olaru și Ioan Ștefan în Dosarul nr. 627/102/2016/a1 al Tribunalului Mureș - Secția penală, de Lucian Nicu Caraiman în Dosarul nr. 5.761/101/2015/a6 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și de Adrian-Marin Mititelu, Gigel Preoteasa și Nuți Claudia Negru (fostă Preoteasa) în Dosarul nr. 37.279/3/2014/a3 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Mureș - Secția penală și Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 25 aprilie 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof.univ.dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu
    ----