DECIZIA nr. 33 din 19 ianuarie 2017referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 320 din 4 mai 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Afrodita Laura Tutunaru- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Elena Dumitru în Dosarul nr. 91/54/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 252D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Costinel Cristian Militaru a depus note scrise prin care solicită admiterea excepţiei.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, în mare parte, criticile autorului vizează interpretarea şi aplicarea legii şi că, deşi situaţia de fapt relevată nu se încadrează în ipoteza normei penale, partea nemulţumită poate uza de căile civile pentru protejarea dreptului său la viaţă privată.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 91/54/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Elena Dumitru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva ordonanţei procurorului de clasare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma „încăpere“ nu se înţelege că aceasta face parte şi dintr-o construcţie ce aparţine proprietăţii publice ori în care se desfăşoară activitatea unei instituţii sau autorităţi publice. 7. Astfel, activităţile curente presupun deplasarea individului în spaţii şi locuri publice, iar a considera că această alegere reprezintă o opţiune în sensul acceptării unei expuneri, ar conduce la concluzia forţată că o persoană va putea să păstreze intimitatea activităţilor sale zilnice numai dacă ar rămâne în permanenţă în securitatea unui spaţiu privat. Prin urmare, dreptul la viaţă privată ar suferi o restrângere nejustificată dacă el ar putea fi exercitat numai în limitele spaţiilor private. În acest sens, face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 25 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Von Vondel împotriva Olandei, paragraful 48, şi Hotărârea din 25 iunie 1997, pronunţată în Cauza Halford împotriva Regatului Unit, paragraful 42, prin care s-a statuat că interacţiunea unei persoane cu terţii, chiar într-un context public, poate fi inclusă în noţiunea de viaţă privată.8. Din acest punct de vedere dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt discriminatorii prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, fără o justificare rezonabilă, presupun un tratament diferit unor persoane aflate în situaţii juridice similare. Aceasta deoarece situaţia juridică similară este reprezentată de desfăşurarea de către o persoană a unei activităţi private într-o încăpere dintr-o construcţie, iar tratamentul diferit constă în tragerea la răspundere penală a autorului dacă persoana vătămată desfăşoară o activitate privată într-o încăpere dintr-o construcţie proprietate privată, respectiv, netragerea la răspundere penală a autorului dacă persoana vătămată desfăşoară o activitate privată într-o încăpere dintr-o construcţie ce aparţine proprietăţii publice ori în care se desfăşoară activitatea unei instituţii sau autorităţi publice. 9. Art. 26 din Constituţia României nu distinge şi nu exclude de la ocrotire (apărare) viaţa privată a unei persoane în funcţie de criteriul „locului sau locaţiei“ în sensul în care, dacă viaţa privată se desfăşoară într-o încăpere amplasată într-o construcţie ce aparţine proprietăţii publice ori în care se desfăşoară activitatea unei instituţii sau autorităţi publice, atunci ea nu este ocrotită şi apărată.10. Aşadar, ocrotirea efectivă a vieţii private trebuie făcută prin lege, iar procedurile şi măsurile prin care se pun în aplicare dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie trebuie realizate de cei care au această obligaţie, adică Ministerul Public - ca autoritate şi nu de către persoana vătămată.11. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, lipsa unei sancţiuni penale pentru fapta ce a avut ca rezultat o violare a vieţii intime a persoanei comisă în alt spaţiu decât cele enumerate la art. 226 din Codul penal, nu trebuie să fie asimilată şi identificată cu lipsa unei protecţii din partea statului şi un blocaj în ceea ce priveşte protejarea vieţii intime a persoanei vătămate, ci este necesar ca aceasta să fie interpretată prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Codul civil.14. Deşi dreptul la viaţă intimă este protejat prin Constituţie, aceasta nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale, lăsându-le la libera apreciere a legiuitorului.15. În acest context, noul Cod civil statuează cu privire la dreptul oricărei persoane la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege (art. 58), detaliind, subsecvent dreptul la libera exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine şi limitele în care se pot exercita aceste drepturi (art. 70-76). De asemenea, prin noul Cod civil a fost introdus un mecanism eficient de protecţie a valorii sociale în discuţie şi de reparare a prejudiciilor cauzate acesteia (a se vedea art. 252-257). Codul civil reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta proprie. Astfel, potrivit art. 1.357 şi următoarele, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Acţiunile pentru acordarea de despăgubiri pentru daune morale şi materiale în situaţia prezentată se timbrează în prezent la valoare, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.16. Pentru situaţia în care valoarea taxei judiciare de timbru este prea mare, reclamanţii (prin ipoteză persoanele vătămate) pot beneficia de ajutor public judiciar. Instituţia ajutorului public judiciar face ca, la finalul procesului, parte din taxa de timbru neachitată de reclamant să fie plătită de partea căzută în pretenţii.17. În condiţiile în care incriminarea unei fapte trebuie să fie determinată de gradul de pericol social generic al acesteia, care este evaluat de legiuitor în mod abstract, luându-se în considerare o multitudine de factori - privind importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte - şi în contextul în care răspunderea penală este cea mai gravă dintre formele de răspundere juridică şi trebuie să intervină, numai dacă celelalte forme de răspundere juridică nu sunt suficiente pentru a asigura protecţia corespunzătoare a valorilor sociale pe care legiuitorul urmăreşte să le ocrotească, Guvernul apreciază că reglementările actuale sunt suficiente pentru ocrotirea eficientă a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată a persoanei.18. De asemenea, în ce priveşte raportarea la art. 16 din Constituţie, Guvernul arată că textul criticat cuprinzând incriminarea unei fapte al cărei subiect activ sau pasiv nu este în niciun fel circumstanţiat, nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se în mod nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. 19. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, literatura de specialitate a reţinut în mod constant că noţiunea de locuinţă, încăpere, dependinţă are semnificaţia prevăzută de art. 224 referitor la Violarea de domiciliu din Codul penal şi anume: prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parţial închis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare. 20. Încăperea este o parte dintr-o construcţie destinată să fie folosită drept locuinţă şi care este utilizată ca atare în mod efectiv (de pildă o cameră dintr-o casă în care o persoană îşi desfăşoară viaţa), iar prin dependinţe se înţelege locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă; ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinţei, deoarece întregesc folosirea acesteia (de exemplu bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, boxa de la subsol, camerele de la baie, spălătoriile, vestiarele, culoarele, camerele de trecere, cămările de alimente, grajdurile, şoproanele, chioşcurile, pavilioanele etc.).21. În considerarea argumentelor de mai sus, Avocatul Poporului apreciază că prin sintagma „încăpere“, legiuitorul a avut în vedere o parte dintr-o construcţie destinată efectiv uzului domestic al unei sau mai multor persoane, ceea ce exclude interpretarea atribuită noţiunii de autoarea excepţiei, potrivit căreia fapta incriminată ar putea fi săvârşită şi într-o instituţie publică sau într-un spaţiu care ar aparţine domeniului public.22. Aşa fiind, textul legal criticat nu este de natură să aducă atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi nici să instituie discriminări pe considerente arbitrare, raţiunea reglementării art. 226 din Codul penal fiind aceea de a realiza un just echilibru între dreptul la viaţă privată, ocrotit de legea penală în ceea ce priveşte spaţiile cu destinaţie de locuinţă şi dreptul la libera exprimare, prin care presa îşi poate exercita rolul său într-o societate democratică. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 226 alin. (1) referitor la Violarea vieţii private din Codul penal, care au următorul conţinut: „(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.“26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 26 alin. (1) referitor ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, precum şi dispoziţiile art. 8 paragraful 1 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la protecţia penală a vieţii intime, familiale şi private prin incriminarea faptei de violare a vieţii private a unei persoane aflate „într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta“. Noua infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969 şi, analizând Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, Curtea constată că legiuitorul, în acord cu art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, după ce a regrupat infracţiunile ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei, a instituit noi infracţiuni „menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale“ care formează obiectul cap. IX - titlul I al părţii speciale a Codului penal. Practic, reglementarea criticată a fost impusă de necesitatea de a realiza un just echilibru între Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată consacrat de art. 26 din Constituţie şi Dreptul la libera exprimare consacrat de art. 30 din Legea fundamentală. 28. Astfel, protecţia vieţii private prin normele dreptului penal este în acord cu prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată“, precum şi cu prevederile art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale“.29. Potrivit dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, atingerea adusă vieţii private poate fi realizată prin acţiuni alternative exhaustive - fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio - a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca oricare dintre acţiunile prevăzute în textul de incriminare să fie săvârşite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal. Această noţiune se identifică cu acel spaţiu unde subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar să aibă în mod formal (legal) domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spaţiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel sau la cămin. Locuinţa este acel spaţiu în care trăieşte efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obişnuit altui scop. Reprezintă locuinţă chiar şi adăpostul temporar sau mobil. Încăpere înseamnă acel spaţiu delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera de apartament dintr-un apartament locuit de mai multe persoane. Dependinţele sunt prelungiri ale spaţiului locuit, acele entităţi aflate în relaţie de dependenţă faţă de locuinţa propriu-zisă.30. Aşa fiind, autorul excepţiei critică aceste dispoziţii, întrucât nu asigură aceeaşi protecţie dreptului fundamental şi atunci când violarea vieţii intime, familiale şi private se realizează în spaţii extranee conceptului de locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de aceasta, respectiv în spaţii aparţinând proprietăţii publice ori în care îşi desfăşoară activitatea instituţii sau autorităţi publice.31. Curtea constată că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viaţă intimă, familială şi privată, ci oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta. Împrejurarea că, în încăperile publice, dreptul fundamental de referinţă nu beneficiază de protecţia legii penale, nu echivalează cu afectarea dreptului la viaţă privată, deoarece, ceea ce prevalează în protejarea drepturilor constă în adoptarea de către stat a unor măsuri legislative corespunzătoare. Or, în aceste situaţii, partea lezată are deschisă calea unei acţiuni civile în justiţie. Astfel, prin normele substanţiale de drept civil din cartea I intitulată Despre persoane, legiuitorul român a acordat o deosebită atenţie drepturilor personalităţii reglementând în art. 71 cu privire la dreptul la viaţă privată, în art. 73 cu privire la dreptul la propria imagine, în art. 74 cu privire la atingeri aduse vieţii private şi în art. 257 cu privire la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice. De aceea, în acord cu art. 1.357 din Codul civil referitor la răspunderea pentru fapta proprie, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, urmând să răspundă pentru cea mai uşoară culpă. 32. Prin urmare, incriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Noţiunea de marjă de apreciere se fundamentează pe ideea că fiecare societate are dreptul să exercite o anumită discreţie cu privire la stabilirea unui echilibru între drepturile persoanelor şi interesele naţionale, precum şi în soluţionarea conflictelor care decurg din existenţa diverselor valori sociale şi convingeri morale. Astfel, statul are libertatea de a proteja anumite valori sociale prin reglementarea unor sancţiuni de drept penal, iar recurgerea la asemenea mijloace reprezintă, în sine, o intervenţie ultima ratio atunci când celelalte mijloace specifice altor ramuri de drept nu asigură o protecţie juridică eficientă (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 66-68). Or, în cauza de faţă, prin reglementarea protecţiei penale a faptelor de violare a vieţii intime săvârşite în spaţiul privat, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine, în mod automat, incriminarea în sensul dorit de autor. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16).33. De altfel, protejarea vieţii private trebuie pusă în balanţă cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 referitor la Libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reprezintă unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice în care presa joacă un rol esenţial. Cu toate acestea, deşi are obligaţia de a comunica informaţii şi idei cu privire la probleme de ordin general, exercitarea libertăţii de exprimare, şi cu precădere de către presă, nu trebuie să depăşească anumite limite, mai ales în ce priveşte protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. În acest sens, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), paragrafele 95, 99, 108-113, 124 şi 126, instanţa de la Strasbourg, a amintit că „noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia; garanţia oferită la art. 8 din convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică. Totodată, cu privire la pretinsa insuficienţă a protecţiei acordate de instanţele interne vieţii private s-a arătat că „limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente aflate în joc“, respectiv punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private. Aşa fiind, relevante din această perspectivă, sunt criteriile referitoare la contribuţia la o dezbatere de interes general, la notorietatea persoanei vizate şi obiectul unui reportaj şi/sau al fotografiei (în această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice; […] în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice), la comportamentul anterior al persoanei în cauză, la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi la circumstanţele în care au fost realizate fotografiile. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că punerea în balanţă a drepturilor divergente trebuie să se circumscrie unei contribuţii de interes general a exercitării libertăţii de exprimare, întrucât funcţiei presei de diseminare a informaţiilor şi ideilor privind toate problemele de interes general i se adaugă dreptul publicului de a le primi, contribuind astfel la formarea unei opinii publice. 34. Or, aşa cum s-a arătat, statul a instituit măsurile de protecţie civilă mai sus enunţate, sens în care partea ce reclamă încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată poate să formuleze o acţiune civilă în justiţie.35. De asemenea, în ceea ce priveşte încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se găsesc în situaţii identice (viaţa intimă a unora a fost lezată în spaţiul privat, iar a altora în spaţiul public) astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, paragraful 30). 36. Aşa fiind, Curtea constată că textele criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele marjei de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Dumitru în Dosarul nr. 91/54/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova -Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Afrodita Laura Tutunaru
    -----