DECIZIA nr. 50 din 2 februarie 2017referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 308 din 28 aprilie 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Afrodita Laura Tutunaru- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Radu Cristian Nistor în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 130D/2016.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia. Astfel, critica sa vizează dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, respectiv, sintagma „alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile prevăzute de lege“ şi sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii“, deoarece nu întrunesc condiţiile de claritate şi previzibilitate ale legii. Arată că, în calitate de avocat, a fost acuzat că a dezvăluit clientului său date din dosar. Or, acest lucru este inadmisibil, câtă vreme relaţia client-avocat trebuie să fie protejată. Mai mult, trimiterea prin sintagma criticată la condiţiile prevăzute de lege este neclară, deoarece nu se înţelege care lege a fost avută în vedere de legiuitor. Totodată, nu este clară nici sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii“. În acest sens apreciază că fapta de a relata către presă un abuz al procurorilor, realizat prin ascultarea fără justificare a unor cetăţeni ce nu aveau legătură cu cauza, nu poate fi infracţiune. Face trimitere la Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur şi Toma împotriva României.4. De asemenea, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, arată că sintagma „ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală“ nu este suficient de clară şi de previzibilă, întrucât codul nu a instituit criterii precise care să definească noţiunea de prejudiciu adus activităţii de urmărire penală. În esenţă, autorul excepţiei reia criticile formulate cu prilejul invocării acesteia.5. Reprezentantul Ministerului Public arată că excepţia de neconstituţionalitate este construită de autor pornind de la o situaţie de fapt care nu este prezentată Curţii Constituţionale cu bună-credinţă. Astfel, acuzaţia care a fost formulată a constat în aceea că, fiind avocat al clientului său şi consultând dosarul, a dezvăluit unei alte persoane pe care nu o asista că era subiectul unui mandat de interceptare. Aşa fiind, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece acuzaţia formulată vizează numai art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi, prin urmare, dispoziţiile art. 12 lit. a) din aceeaşi lege nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Totodată, din încheierea de sesizare, fila 1, ultimul paragraf reiese că dosarul se afla în momentul invocării excepţiei în faza cercetării judecătoreşti, fiind necesară audierea ultimului martor propus de către acuzare. De asemenea, potrivit aceleiaşi încheieri, fila 9 paragraful antepenultim, dosarul s-a judecat potrivit noului Cod de procedură penală şi a existat procedura camerei preliminare, cadru procesual în care autorul excepţiei putea invoca nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Or, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 este tocmai excluderea probelor administrate de către procuror. Dar acestea nu mai pot fi excluse, întrucât s-a depăşit procedura camerei preliminare. O eventuală admitere a excepţiei nu ar mai avea niciun efect în cauză, întrucât, aşa cum s-a arătat, probele au fost constatate în camera preliminară ca fiind legal administrate. 6. De asemenea solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi ale art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 1 lit. g) din această lege, ea se aplică oricăror „alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile prevăzute de lege“. Prin urmare, orice persoană poate fi subiect activ al unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 cu o condiţie, şi anume aceea ca legea să prevadă în mod expres că acea persoană este subiect activ al unei infracţiuni. Prin urmare, în orice text de incriminare din Legea nr. 78/2000 se poate prevedea un alt subiect activ al infracţiunii decât cel prevăzut de art. 1 lit. a-f) din aceeaşi lege. Dispoziţia criticată este una extrem de firească. În Legea nr. 78/2000 vreme de mai bine de zece ani a fost, spre exemplu, reglementată o infracţiune care putea fi săvârşită de către orice persoană, respectiv infracţiunea de cumpărare de influenţă. La fel, dacă legea prevede în mod expres, pot exista şi subiecţi activi calificaţi ai unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 şi acesta este cazul infracţiunii reglementate de art. 12 lit. b) din aceeaşi lege, subiectul activ fiind calificat în persoana celui care deţine informaţii ce nu sunt destinate publicităţii. Prin urmare, art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000 este un articol care nu se aplică niciodată singur, fiind un articol care arată că în cuprinsul textului de incriminare se pot prevedea în mod expres şi alţi subiecţi activi, iar destinatarul legii, citind infracţiunea, poate afla cu uşurinţă dacă este sau nu subiect activ al unei fapte penale.7. Referitor la sintagma „dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul“ arată că aceasta a mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate cu prilejul deciziilor pronunţate în controlul dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 ale cărei considerente sunt valabile şi în cauza de faţă. 8. Cu privire la sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii“, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, coroborată cu art. 126 alin. (3) din Constituţie, rezultă că este rolul instanţelor de judecată de a clarifica şi interpreta o lege. De exemplu, prin Decizia nr. 124/2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că natura informaţiilor deţinute de subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, ca şi obligaţia de a nu le da publicităţii, trebuie să fie clarificate, individualizate, particularizate şi indicate de o manieră expresă şi să decurgă din lege, regulamente, convenţie sau angajament al subiectului activ al infracţiunii. Aşa fiind, textul este previzibil, pentru că persoana în cauză fie trebuie să cunoască legea şi să ştie că informaţiile nu sunt destinate publicităţii, fie i se spune în mod expres că informaţiile pe care le deţine nu sunt destinate publicităţii. Particularizând la cazul unui avocat care ia cunoştinţă de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, dintrun dosar de urmărire penală, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare. Aşa fiind, nimic nu-l împiedică pe cel interesat să demonstreze că informaţiile pe care le-a dat publicităţii dezvăluiau o ilegalitate. Pentru că, dacă demonstrează că a dezvăluit informaţii prin care a arătat o ilegalitate a organelor de urmărire penală el este protejat de lege, respectiv de art. 13 din Legea nr. 544/2001. Aşa fiind, ceea ce este esenţial din perspectiva excepţiei de neconstituţionalitate constă în faptul că textul legii arată în mod expres că persoana trebuie să poată să ştie că informaţiile nu sunt destinate publicităţii.9. În subsidiar, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a acesteia, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 182 din 2 martie 2010.10. În replică, autorul excepţiei punctează că reprezentantul Ministerului Public a susţinut netemeinicia excepţiei prin raportare la alte texte. Or, nu se poate susţine că textul este clar făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu alte cuvinte cetăţeanul trebuie să cunoască alte texte de lege pentru a putea cunoaşte dacă fapta sa constituie sau nu infracţiune, fapt care este inadmisibil. Aşa fiind, un cetăţean nu poate fi obligat, fie el şi avocat, să se raporteze la alte texte ca să poată interpreta un text de lege.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:11. Prin Încheierea din 28 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.846/46/2013, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Radu Cristian Nistor în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale aflate în faza de judecată în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea mai multor infracţiuni, între care şi cea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 1 lit. g) şi ale art. 12 din Legea nr. 78/2000 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului coroborate cu art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că, într-un alt dosar penal, în calitate de avocat, la data soluţionării cererii de arestare preventivă pentru inculpatul pe care îl reprezenta, a divulgat date şi informaţii nedestinate publicităţii referitoare la o persoană faţă de care se efectuau cercetări penale în acea cauză. Drept urmare, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000. Aşa fiind, susţine că reprezentanţii Ministerului Public, profitând de lipsa de claritate şi previzibilitate a legii, au interpretat art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000 prin raportare la art. 12 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi art. 11 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Or, susţine autorul excepţiei, avocatul este obligat să respecte confidenţialitatea datelor numai în ce priveşte raporturile cu clientul său. Mai arată că obligaţia consacrată de art. 94 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit căruia „În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului“ nu exista la data de 24 februarie 2012. De aceea, apreciază că singurele obligaţii de păstrare a unor secrete, date sau împrejurări de care avocaţii au luat cunoştinţă pe parcursul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti se referă la cele reglementate de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.13. Autorul excepţiei susţine că sintagma prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000 „dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul“ este imprevizibilă, întrucât nu se precizează în text că persoana care a comis fapta urmăreşte în concret să obţină acel folos, fiind suficient ca procurorul să aibă o opinie şi să afirme că o altă persoană a avut un avantaj din fapta de divulgare, iar judecătorul să împărtăşească această opinie. Totodată, „dacă persoana are un folos propriu sau pentru altă persoană cu care se află în relaţie de prietenie sau rudenie şi deci a urmărit să obţină acel folos, atunci este evident că fapta se consumă odată cu prejudiciul cauzat şi că va exista o îmbogăţire pe seama pagubei care a fost pricinuită şi care a fost cauzată tocmai în scopul îmbogăţirii.“ Prin expresia „alte foloase“ se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajare, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, precum acordarea unui titlu sau grad, distincţii onorifice.14. Nici sintagma de la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, respectiv „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii“ , nu are claritatea şi previzibilitatea cerută de o normă penală şi permite procurorului să interpreteze în mod propriu care sunt acele informaţii care nu sunt destinate publicităţii. Relatarea către presă a unui abuz al procurorilor, realizat prin ascultarea fără justificare a unor cetăţeni ce nu aveau legătură cu cauza, nu poate fi infracţiune. Face trimitere la Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Bucur şi Toma împotriva României şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011.15. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 se susţine că acestea afectează prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 26 alin. (2) referitor la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, art. 28 referitor la Secretul corespondenţei, art. 53 alin. (2) referitor la condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului coroborate cu art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, fără a contesta dreptul procurorului de a dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore, apreciază că sintagma „ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală“ nu este suficient de clară şi de previzibilă, întrucât codul nu a instituit criterii precise care să definească noţiunea de prejudiciu adus activităţii de urmărire penală. De asemenea, deşi Constituţia permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, aşa cum este dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei, dispoziţiile legale criticate nu respectă graniţele constituţionale referitoare la proporţionalitate, la motivele pentru care poate fi făcută, la caracterul necesar întro societate democratică, la aplicarea nediscriminatorie şi la necesitatea intangibilităţii existenţei dreptului/libertăţii, întrucât „lasă la aprecierea subiectivă a unui funcţionar al statului, chiar magistrat fiind, a încălcării unui drept fundamental“. În plus, deşi este prevăzut un control al magistratului judecător, acest control vizează numai legalitatea şi temeinicia ordonanţei procurorului, nu şi oportunitatea sa.16. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, nu se poate reţine contrarietatea dintre art. 1 lit. g) şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 şi exigenţele constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi ale art. 20 raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea unei astfel de calităţi în virtutea căreia este obligat să îşi modeleze conduita. Or, prevederile legale criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că sunt „previzibile“ şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia.17. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de judecată arată că acestea prevăd suficiente garanţii prin reglementarea în detaliu a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, iar eventuala lor nerespectare nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, sens în care numai instanţa de judecată este singura care hotărăşte asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.18. Totodată, instanţa de judecată a reamintit faptul că secretul corespondenţei nu este un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri justificate de necesitatea instrucţiei penale. Asemenea dispoziţii legale devin necesare într-o societate democratică în scopul asigurării ordinii publice, securităţii naţionale şi nu în ultimul rând în vederea prevenirii săvârşirii de infracţiuni.19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.20. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la Decizia nr. 234 din 19 februarie 2009 şi la Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, paragraful 23, concluzionând că, referitor la previzibilitatea legii, soluţiile şi considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menţionate sunt valabile mutatis mutandis şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 78/2000.21. De asemenea, şi textul art. 12 din Legea nr. 78/2000 îndeplineşte condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, sens în care se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, paragrafele 24 şi 25, şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, paragraful 23.22. Prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că reglementările legale privind interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a unei proceduri speciale, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale.23. De asemenea, Curtea a mai statuat că prevederile constituţionale ale art. 28 şi art. 53 oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale.24. Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale“.25. În plus, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.28. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea din Codul de procedură penală din 1968. Curtea constată că, critica vizează numai lit. b) a art. 12 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care urmează a restrânge obiectul excepţiei la aceste dispoziţii. Prevederile legale criticate au următorul conţinut:– Art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000: (1)  Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane: [...]g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile prevăzute de lege.“;– Art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000: Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: [...]b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.“;– Art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968: „În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alin. 1, 2 şi 8 ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 91^1 alin. 1-3 şi 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei.“29. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 26 alin. (2) referitor la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 alin. (2) referitor la condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului coroborate cu art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei privind posibilitatea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi ale art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 nu pot fi examinate în cadrul controlului de constituţionalitate, deoarece Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, are rolul de a asigura conformitatea legilor cu Constituţia, iar nu şi competenţa de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor în activitatea judiciară, această competenţă revenind exclusiv instanţelor judecătoreşti.31. Cu privire la critica referitoare la neclaritatea dispoziţiilor art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, întrucât nu se precizează că persoana care a comis fapta urmăreşte să obţină un folos şi nu sunt identificate acele informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, Curtea constată că sintagma „în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite“ are un înţeles univoc, destinatarul normei putând desprinde cu uşurinţă conduita prohibită reglementată. „Previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unei astfel de calităţi în virtutea căreia este obligat să-şi modeleze conduita. În acest sens, noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este «legal nedatorat», are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noţiunea nu este nouă, regăsindu-se în activul legislaţiei şi în art. 11 din Legea nr. 78/2000. De asemenea, sintagma este folosită şi de instrumentele internaţionale, sens în care, potrivit Convenţiei penale cu privire la corupţie, adoptate de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, fiecare parte - stat semnatar al convenţiei adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenţii săi publici sau persoanei membre a unei adunări publice naţionale care exercită puteri legislative sau administrative, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abţină de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale (corupţia activă) sau fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale (corupţia pasivă) (a se vedea Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. VI.2.1.). Totodată, şi art. 15, art. 16, art. 18, art. 19 şi art. 25 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, utilizează noţiunea de folos necuvenit, sens în care fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptelor referitoare la corupţia agenţilor publici naţionali, la corupţia agenţilor publici străini şi a funcţionarilor organizaţiilor publice internaţionale, la traficul de influenţă, la abuzul de funcţii, la corupţia în sectorul privat şi la obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei. Tot astfel, Convenţia civilă asupra corupţiei adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 147/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, utilizează în definirea corupţiei noţiunea de «avantaj necuvenit»“ (a se vedea Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, paragrafele 24, 25).32. Mai mult, incriminarea urmăreşte deopotrivă atât sancţionarea încălcării normelor legale care conferă temei şi justificare obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, cât şi folosirii, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii. Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).33. Totodată, sintagma „informaţii ce nu sunt destinate publicităţii“ are în vedere toate acele informaţii nepublice care pot fi de două categorii, şi anume, informaţii clasificate care intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, şi informaţii confidenţiale pentru care există obligativitatea păstrării acestui caracter. Astfel, potrivit art. 15 lit. c) din Legea nr. 182/2002, legiuitorul a stabilit două clase de secretizare, respectiv secrete de stat şi secrete de serviciu, acestea din urmă vizând informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat. În acord cu art. 7 din Legea nr. 182/2002, accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, potrivit art. 15 lit. d) şi e), este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului, inclusiv pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţiţi să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la alin. (1)-(3), respectiv la art. 28, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care aceştia fac parte. În ce priveşte informaţiile secrete de serviciu, Curtea constată că legiuitorul a atribuit conducătorului persoanei juridice competenţa de a le stabili, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului, sens în care neglijenţa în păstrarea lor atrage, potrivit legii penale, răspunderea persoanelor vinovate. Totodată, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice sunt obligaţi să stabilească şi regulile de protecţie a acestora, să coordoneze activitatea şi să controleze măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu, potrivit competenţelor, în conformitate cu normele stabilite prin hotărâre a Guvernului (a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002, Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 5 august 2002, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României, a corespondenţei clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 13 decembrie 2002). Mai mult, potrivit art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască. În acest sens, potrivit art. 26 şi art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (în această situaţie regăsindu-se şi avocaţii). Standardele naţionale privind protecţia informaţiilor clasificate, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, se aplică în mod corespunzător şi informaţiilor secrete de serviciu în ceea ce priveşte clasificarea, declasificarea şi măsurile minime de protecţie (a se vedea art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 781/2002).34. Cât priveşte informaţiile confidenţiale, Curtea constată, în primul rând, că, potrivit art. 2 din Legea nr. 78/2000, persoanele prevăzute la art. 1 - avocatul, deşi nenominalizat in terminis, intră în categoria altor persoane fizice, în condiţiile prevăzute de lege (respectiv Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011) -, sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Drept urmare, ţinând seama de natura şi diversitatea informaţiilor confidenţiale ce pot fi deţinute de subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Curtea reţine că legiuitorul nu avea cum să prevadă în textul criticat toată paleta de informaţii, motiv pentru care identificarea ori individualizarea lor se va face în funcţie de domeniul specific prevăzut în legile speciale, regulamente ori convenţii sau angajamente ale subiectului activ [a se vedea art. 26 alin. (1) referitor la clauza de confidenţialitate şi art. 32 alin. (2) lit. f) referitor la obligaţia salariatului de a respecta secretul de serviciu din Codul muncii, art. 113 referitor la obligaţia de păstrare a secretului profesional în domeniul bancar şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, art. 21 referitor la dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului din Legea nr. 46/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003, şi altele]. Cu privire la exercitarea profesiei de avocat Curtea constată că, potrivit art. 11 din Legea nr. 51/1995, „Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.“ În acest sens, secretul profesional este de ordine publică, avocatul fiind dator să-l păstreze privitor la orice aspect al cauzei care ia fost încredinţată şi nu poate fi obligat în nicio circumstanţă şi de către nicio persoană să divulge secretul profesional. Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană. Obligaţia de a păstra secretul profesional nu împiedică avocatul să folosească informaţiile cu privire la un fost client, dacă acestea au devenit publice. Totodată, obligaţia de a păstra secretul profesional este absolută şi nelimitată în timp şi se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi (a se vedea art. 8 şi art. 9 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011).35. Prin urmare, în sfera informaţiilor confidenţiale intră acele informaţii care, fără a avea caracter clasificat, sunt supuse unui regim restrictiv de circulaţie, unor limitări şi îngrădiri legale, impuse de interese sociale superioare. Aceasta nu înseamnă că orice diseminare de informaţii confidenţiale intră în sfera de aplicare a textului legal criticat, întrucât cerinţa esenţială instituită de legiuitor pentru existenţa infracţiunii nu este aceea a nerespectării unei clauze de confidenţialitate ori a unor norme legale, regulamentare, statutare etc., ci aceea ca permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţiile nedestinate publicităţii ori folosirea, în orice mod, direct sau indirect de astfel de informaţii obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate să fie realizată în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. 36. De altfel, informaţiile dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală pot fi fie informaţii clasificate ce intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002, fiind informaţii ce pot intra în clasele de secretizare secret de stat ori secret de serviciu, fie informaţii confidenţiale. În acest sens, coroborând dispoziţiile art. 285 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, potrivit căruia „Procedura în cursul urmăririi penale este nepublică“, cu caracterul cel puţin confidenţial al informaţiilor dintr-un dosar penal, doctrina şi jurisprudenţa în materie au acceptat în mod unanim faptul că urmărirea penală are caracter nepublic. Această concluzie îşi găsea raţiunea sub vechea reglementare - şi care subzistă şi sub cea actuală - în faptul că unele activităţi cum sunt: strângerea probelor în vederea stabilirii vinovăţiei făptuitorului, conservarea unor urme care să ajute la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri ale făptuitorilor care încearcă să denatureze sau să ascundă probe pentru a se sustrage răspunderii penale, luarea măsurilor preventive etc., ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat dacă persoanele cu interes direct în cauză, şi nu numai acestea, ar cunoaşte în amănunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmărire penală sau ar lua cunoştinţă de întregul material probator înainte de terminarea urmăririi penale. Cu toate acestea, unele elemente de publicitate erau totuşi admise la efectuarea unor acte de cercetare penală ca, de exemplu, prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea cercetării la faţa locului, la percheziţii ori existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcute cu ocazia unui accident de circulaţie, inculpatul, eventual asistat de un apărător, avea dreptul să cunoască conţinutul dosarului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 din Codul de procedură penală din 1968), expertul putea să ia cunoştinţă, cu încuviinţarea organului de urmărire penală, de materialele dosarului necesare expertizei (art. 121 din Codul de procedură penală din 1968).37. De asemenea, potrivit art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.38. Cât priveşte critica referitoare la afectarea dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că autorul excepţiei nu a arătat în mod concret în ce constă contrarietatea reclamată. De altfel, dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 sunt norme penale care nu produc consecinţe în echitatea procedurii.39. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că autorul excepţiei este, în esenţă, nemulţumit de împrejurarea că nu conţin criterii precise care să definească noţiunea de prejudiciu adus activităţii de urmărire penală şi că magistratul judecător se pronunţă în cadrul controlului numai asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului, nu şi asupra oportunităţii interceptării sau înregistrării. În opinia sa, aceste neclarităţi afectează, în dezacord cu exigenţele art. 53 alin. (2) din Constituţie, dreptul la un proces echitabil, secretul corespondenţei şi viaţa intimă, familială şi privată.40. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală, statuându-se că dispoziţiile în materia interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.41. De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni“.42. În plus, însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (a se vedea Decizia nr. 182 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2010).43. De asemenea, prevederile art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea părţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate indiferent dacă urmărirea penală este instrumentată pentru toate faptele sau pentru toţi făptuitorii în acelaşi dosar. Aceasta, deoarece procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ţinut de respectarea tuturor garanţiilor de legalitate şi imparţialitate cerute de art. 132 din Constituţie şi este obligat ca, în cadrul activităţii judiciare, să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.44. În plus, potrivit art. 91^6 alin. 1 din acelaşi cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată. Practic, legislaţia procedurală penală română asigură controlul prin justiţie şi în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor.45. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de la Strasbourg prin Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, când reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanţa europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În acelaşi context, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.46. În sfârşit, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Aşadar, administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi art. 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, în acord cu art. 20 din Codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire.47. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele ce au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.48. De asemenea, Curtea constată că autorul excepţiei îşi fundamentează critica prin compararea prevederilor contestate cu cele ale art. 141 alin. (1) şi (4) şi art. 139 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală. 49. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.50. În plus, dispoziţiile procedural penale referitoare la autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror nu puteau fi dispuse discreţionar de către acesta, întrucât, potrivit art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă erau necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispune în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică.51. În sfârşit, la fel ca şi în actuala reglementare, procurorul putea dispune prin ordonanţă motivată interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.52. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Cristian Nistor în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 2 februarie 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Afrodita Laura Tutunaru
    ----