DECIZIE nr. 756 din 13 decembrie 2016referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 293 din 25 aprilie 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Poiană în Dosarul nr. 184/64/2016/a1 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 484D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.741D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugenia Carmen Marinescu şi Iuliu Severus Marinescu în Dosarul nr. 628/54/2015 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. La apelul nominal răspund autorii excepţiei, personal, lipsă fiind partea Dumitru Cismaru, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Autorii excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.741D/2016 la Dosarul nr. 484D/2016, care a fost primul înregistrat.5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei Eugenia Carmen Marinescu, autor al excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost interpretate de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa. Arată că legiuitorul, în cadrul legislaţiei procesual penale, a avut în vedere anumite instituţii, precum proba - convorbirile părţii cu terţii - şi mijlocul de probă - înregistrările. Cu toate acestea, în cazul dispoziţiilor de lege criticate, legiuitorul nu a reglementat procedeul probatoriu. Astfel, Codul de procedură penală permite ca o parte, adică o persoană interesată într-o anumită cauză, să poată face diferite înregistrări, folosind diverse mijloace, cu scopul de a demara o procedură penală împotriva persoanei înregistrate. Dacă în cazul altor probe legiuitorul a reglementat în amănunt procedeul probatoriu, în cazul probelor reglementate de textul de lege criticat, legiuitorul nu a prevăzut nicio garanţie împotriva abuzurilor. În continuare, arată că, deşi dispoziţiile criticate sunt inserate în articolul cu denumirea marginală „Supravegherea tehnică“, obligaţiile ce incumbă procurorului în acest caz nu sunt reglementate şi în ceea ce priveşte înregistrările părţilor cu terţii, ceea ce determină şi lipsa garanţiilor care ar permite judecătorului să verifice legalitatea procedeului probatoriu. Astfel, arată că nu există nicio cale de a contesta procedeul probatoriu al înregistrărilor realizate de o parte, ceea ce contravine prevederilor constituţionale.6. Iuliu Severus Marinescu, autor al excepţiei, învederează instanţei de contencios constituţional că achiesează la cele susţinute anterior.7. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că raţiunea existenţei unei astfel de reglementări este aceea de a valorifica toate probele care pot conduce la aflarea adevărului. Arată că o astfel de înregistrare nu are o valoare dinainte stabilită, ea fiind evaluată în cadrul prevăzut de art. 103 din Codul de procedură penală, prin coroborarea şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Având în vedere că o astfel de posibilitate este prevăzută de lege, nu se poate susţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 53, chiar acestea permiţând existenţa anumitor constrângeri dacă ele se impun pentru desfăşurarea instrucţiei penale sau pentru prevenirea săvârşirii de infracţiuni. Textul criticat preia o soluţie legislativă care anterior se regăsea în art. 91^6 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală, text care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, instanţa de contencios constituţional neidentificând încălcări ale Legii fundamentale. Apreciază că cele statuate de Curtea Constituţională îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.8. Având cuvântul în replică, doamna Eugenia Carmen Marinescu, autor al excepţiei, susţine că, într-adevăr, orice probă este utilă aflării adevărului şi stabilirii situaţiei de fapt, însă dispoziţia criticată nu oferă suficiente garanţii pentru protejarea drepturilor. Arată că legiuitorul nu foloseşte sintagma „convorbiri spontane“, astfel că se lasă loc abuzului, majoritatea convorbirilor fiind provocate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:9. Prin Încheierea din 14 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 184/64/2016/a1, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Poiană cu ocazia pronunţării asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală.10. Prin Încheierea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 628/54/2015, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugenia Carmen Marinescu şi Iuliu Severus Marinescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale.11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţia criticată este neconstituţională, deoarece permite folosirea unor metode speciale de supraveghere - înregistrarea convorbirilor - fără obţinerea, în prealabil, a unei autorizaţii de la un judecător. Totodată, arată că, spre deosebire de supravegherea tehnică efectuată ca urmare a dispunerii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, înregistrarea efectuată potrivit art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală nu este limitată în timp, ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, autorii susţin că toate aspectele referitoare la administrarea probelor sunt în mod expres detaliate în Codul de procedură penală, atât în ceea ce priveşte mijloacele de probă, cât şi în ceea ce priveşte procedeul probatoriu, legiuitorul preocupânduse să stabilească proceduri, condiţii şi standarde stricte în această materie. Cu toate acestea, dispoziţiile criticate fac excepţie de la aceste reguli, procedeul probatoriu - modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă - nefiind reglementat, ci lăsat la aprecierea persoanei interesate. Mai mult, legalitatea administrării acestei probe nu poate fi supusă controlului de legalitate prin verificarea de către un magistrat judecător, întrucât acesta nu are o „lege“ la care să se raporteze. În continuare, apreciază că principiul legalităţii procesului penal trebuie să aibă drept garanţie şi calitatea legii, astfel cum au stabilit Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, dispoziţia de lege criticată nu prevede în mod clar, precis şi previzibil care este procedeul probatoriu cerut şi de art. 97 alin. (3) din Codul de procedură penală.12. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că atât legislaţia în vigoare, cât şi Codul de procedură penală anterior permit folosirea înregistrărilor efectuate de către părţi când privesc propriile convorbiri şi comunicări cu terţii, iar procesele-verbale de transcriere a convorbirilor sunt mijloace de probă şi servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe. Probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Proba se obţine în procesul penal prin mijloacele enumerate în art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, care la litera f) face referire la orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege. Or, textul de lege criticat dă posibilitatea părţilor de a folosi o înregistrare efectuată a convorbirilor sau comunicărilor purtate cu terţe persoane, prin aceasta nefiind adusă atingere dreptului la un proces echitabil şi nici celorlalte drepturi şi libertăţi ale inculpatului, care este judecat de o instanţă independentă şi imparţială.13. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se poate interzice unei persoane să îşi înregistreze propriile comunicaţii, atât pentru a avea dovezi în cazul unui litigiu, cât şi pentru a se proteja, neputând fi reglementat în detaliu modul în care o persoană îşi înregistrează propriile convorbiri, având în vedere multitudinea de mijloace de comunicaţii şi de înregistrare, iar verificarea autenticităţii acestor înregistrări este o chestiune ce ţine de modul de administrare a probelor în dosar. Totodată, apreciază că situaţia persoanei care îşi înregistrează propriile comunicaţii este diferită de cea a persoanelor a căror supraveghere tehnică este efectuată, după începerea urmăririi penale, de procuror, organe de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în care tocmai datorită încălcării vieţii private a persoanelor de către agenţi ai statului, nu de către particulari, este necesară o precisă reglementare a modului de desfăşurare a supravegherii tehnice.14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.15. Guvernul, invocând Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din 19 octombrie 2006, şi Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Totodată, arată că, spre deosebire de înregistrările făcute în cadrul supravegherii tehnice efectuate de organele de urmărire penală, modalitatea de înregistrare a propriilor convorbiri făcute de o persoană nu poate face obiectul unor proceduri procesual penale, întrucât persoana care le efectuează nu se află într-o poziţie similară organelor de urmărire penală şi nici nu are la dispoziţie mijloacele de comunicaţii şi înregistrare pe care le au acestea din urmă. În plus, proba obţinută prin înregistrarea propriilor convorbiri poate fi contestată atât sub aspectul administrării, cât şi sub aspectul autenticităţii ei de către inculpat în cursul procesului penal în faţa unui judecător independent, ceea ce conferă acestuia suficiente garanţii că proba nu va fi folosită într-un mod arbitrar.16. Avocatul Poporului, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii normelor, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Înregistrările fiind supuse liberei aprecieri a instanţei de judecată care soluţionează cauza, în condiţii de contradictorialitate şi neavând o valoare prestabilită de lege, consideră că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“20. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi în art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţia similară regăsindu-se în art. 91^6 alin. 2.22. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private - invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.23. În ceea ce priveşte eventualele abuzuri, Curtea a reţinut că legislaţia procesual penală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării acestora, dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 91^6 alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte noua reglementare, Curtea observă că şi în acest caz dispoziţiile criticate se aplică numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-art. 181^1 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri şi ridica excepţii referitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce priveşte înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane.24. Cu aceleaşi prilejuri, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaţionale aplicabile în materie. Astfel, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale admite, prin prevederile art. 8 paragraful 2, amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale a persoanei, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, „în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale [ ... ]“. Culegerea de informaţii şi date cu privire la pregătirea săvârşirii unor infracţiuni sau la derularea acţiunilor cu caracter infracţional se realizează, fără îndoială, în scopul „desfăşurării instrucţiei penale“ (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) şi constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de „prevenire a faptelor penale“. Totodată, art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri“. Acelaşi document internaţional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică“.25. Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunţată în Cauza P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care „înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât şi folosirea ei“, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil.26. În completarea celor reţinute prin deciziile anterior menţionate, Curtea observă că, fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care se modifica art. 91^6 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, aceasta a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilităţii de probaţiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.27. Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa sa, aspecte care îşi păstrează valabilitatea şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea observă că dispoziţia de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Totodată, Curtea reţine că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse.28. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Poiană în Dosarul nr. 184/64/2016/a1 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi de Eugenia Carmen Marinescu şi Iuliu Severus Marinescu în Dosarul nr. 628/54/2015 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    ----