DECIZIE nr. 161 din 10 noiembrie 1998privind excepţia de neconstituţionalitate a art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 3 din 11 ianuarie 1999
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorPaula C. Pantea - procurorGabriela Dragomirescu - magistrat-asistentPe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta în Dosarul nr. 3.681/1997 al Judecătoriei Oradea. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 octombrie 1998, în prezenta reprezentantului autorului excepţiei, a reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa Direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat Bihor, legal citata, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 noiembrie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 28 octombrie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.681/1997, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta. În motivarea excepţiei se arata ca aceste dispoziţii încalcă normele prevăzute la art. 1 şi 3 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenţia este definită ca fapta ce prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracţiunea, de unde rezultă ca şi amenda contravenţională nu poate depăşi în nici un caz maximul general al amenzii penale, care, conform art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal, este de 50.000.000 lei. Art. 3 din aceeaşi lege impune instituirea prin norma specială a unui minim şi a unui maxim ale amenzii contravenţionale.Or, art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 infrange aceste dispoziţii legale prin aceea ca prevede limite ale amenzii contravenţionale cu mult mai mari decât limitele generale ale amenzii penale şi calculul lor se face pe bază de cote procentuale progresive, ceea ce conduce la amenzi nelimitate. Se mai susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, care prevede că infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. În sprijinul acestui argument este invocată jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a extins garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului la toate categoriile de "pedeapsa", deci şi la sancţiunile contravenţionale, al căror regim trebuie asadar reglementat prin lege organică.Prin concluziile scrise, depuse la dosar în cadrul şedinţei de dezbateri din data de 27 octombrie 1998, neconstituţionalitatea textului criticat este raportată şi la prevederile art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b), ale art. 41, 135 şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie, precum şi la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Se susţine ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 limitează libertatea de contractare a agenţilor economici, incalcand astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 134 alin. (1), care prevăd ca economia României este o economie de piaţa, şi ale art. 134 alin. (2) lit. a), potrivit cărora statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Obligaţia de repatriere a valutei la un anumit termen, prevăzută de textul criticat, este o ingerinta a statului în ceea ce priveşte libertatea comerţului, care afectează şi dreptul de proprietate garantat de art. 41 şi 135 din Constituţie, precum şi de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens, se arata ca nici art. 1 din Protocol şi nici jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului nu admit adoptarea de măsuri legislative în dispreţul dreptului de proprietate. În sfârşit, se susţine ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 violeaza şi principiul constituţional al proportionalitatii, prevăzut la art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertăţii comerţului, instituind sancţiuni exorbitante în reglementarea disciplinei financiare. Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa considera ca prevederile art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 sunt constituţionale, întrucât art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal se referă la amenda penală, pe când art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 se referă la amenda contravenţională, deci cele doua acte normative reglementează doua sancţiuni diferite cu regimuri juridice distincte.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, se arata ca, în ceea ce priveşte susţinerea ca textul criticat, modificând sistemul de amenzi din sume fixe în sume procentuale, ar infrange norma de principiu stabilită prin art. 3 din Legea nr. 32/1968, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, în sensul că nu exista interdicţie constituţională referitoare la libertatea de opţiune a legiuitorului. Cu referire la susţinerea privind necesitatea stabilirii sancţiunilor contravenţionale, în speta amenzi, prin lege organică, se arata ca jurisprudenta Curţii europene a drepturilor omului, invocată de autorul excepţiei, nu impune legiuitorului anumite obligaţii în raport cu categoria legii prin care sunt reglementate contravenţiile, ci cere acestuia să respecte principiul legalităţii sanctionarii contravenţiilor şi să asigure totalitatea garanţiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Aceasta excepţie are ca obiect dispoziţiile art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, care prevede:"În cazul constatării nerespectării termenelor menţionate la pct. 3, 5 şi 6, precum şi a celor menţionate în autorizaţia Băncii Naţionale a României, eliberata conform pct. 4, privind repatrierea încasărilor în valută, se vor aplica următoarele amenzi contravenţionale, reprezentând:- 10%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri de până la 30 de zile calendaristice;- 15%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri între 30 şi 60 de zile calendaristice;- 20%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru fiecare luna calendaristică care depăşeşte primele 60 de zile de întârziere.În toate situaţiile se menţine obligaţia repatrierii sumelor în valută în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării contravenţiei.În cazul depăşirii termenului de la alineatul precedent, penalităţile stabilite la art. 7 din Legea nr. 76/1992, astfel cum a fost modificat prin prezenta ordonanţă, se majorează cu 50%".Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.1. Critica, potrivit căreia dispoziţiile textului atacat infrang prevederile de principiu ale art. 1 şi 3 din Legea nr. 32/1968, care prevăd deosebirea de gravitate dintre infracţiuni şi contravenţii şi obligativitatea stabilirii unor limite minime şi maxime ale amenzilor contravenţionale, nu poate fi reţinută. Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, s-a statuat ca, în ceea ce priveşte modificarea prin art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 a sistemului de amenzi din sume fixe în sume procentuale, nu exista nici o interdicţie constituţională care să limiteze libertatea de opţiune a legiuitorului. Art. 3 din Legea nr. 32/1968, invocat în susţinerea neconstitutionalitatii, care prevede obligativitatea stabilirii unor limite minime şi maxime ale amenzii, se referă exclusiv la contravenţiile reglementate prin hotărâri ale Guvernului sau prin acte normative ale autorităţilor publice locale. Contravenţiile prevăzute la art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 nu intră în aceste categorii, ci fac parte din sfera contravenţiilor reglementate prin lege, ele având deci un temei legal, diferit de cel al contravenţiilor din prima categorie.2. În legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, potrivit cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, trebuie arătat ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 stabileşte, în cadrul măsurilor de consolidare a regimului valutar şi de intarire a disciplinei financiare, contravenţii privind încălcarea obligaţiei de repatriere a sumelor în valută. Aceasta este o problemă de ordin financiar din sfera regimului valutar, care nu intră în domeniul de reglementare al legii organice. Invocarea în sprijinul acestei sustineri a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, bazată pe interpretarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu poate fi reţinută. Art. 6 din aceasta convenţie prevede că: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse împotriva sa; b) sa dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) sa intrebe sau să solicite audierea martorilor acuzarii şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere".Asa cum se arata şi în punctul de vedere exprimat de Guvern, nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nici jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului nu permit concluzia ca regimul juridic al sancţiunilor contravenţionale se confunda în totalitate cu cel al sancţiunilor penale. Scopul interpretării date dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" include şi domeniul contraventional, a fost acela de a asigura aceleaşi garanţii procesuale celor învinuiţi de săvârşirea unei contravenţii ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni (cazul Lonnroth contra Suediei - 1982; cazul Qzturk contra Germaniei - 1984; cazul Lutz contra Germaniei - 1987).Asa fiind, rezultă ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa sprijine solicitarea autorului excepţiei.3. Referitor la încălcarea, prin textul atacat, a principiului libertăţii contractuale, consacrat de art. 134 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 15 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 149 din 3 iunie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 24 septembrie 1997, şi prin Decizia nr. 16 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 116 din 21 mai 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 28 octombrie 1997. Prin aceste decizii, respingandu-se ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate, s-a reţinut ca, în contextul interpretării sistematice a prevederilor art. 134 din Constituţie, obligaţia de repatriere a valutei nu este contrară economiei de piaţa şi libertăţii comerţului, ci corespunde indatoririi statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică şi financiară.4. În justificarea excepţiei ce face obiectul prezentei cauze, au fost invocate şi prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, sustinandu-se ca, prin sancţiunea instituită de art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, este afectat dreptul de proprietate.Curtea Constituţională constata însă ca obligaţia de repatriere a valutei nu este contrară prevederilor constituţionale menţionate, întrucât garantarea prin Constituţie a proprietăţii nu justifica, într-o interpretare sistematica a normelor acesteia, utilizarea bunurilor proprietate privată, indiferent de natura lor, cu încălcarea reglementărilor legale privind protecţia unui interes naţional, astfel cum este cel al asigurării disponibilităţilor valutare necesare achitării obligaţiilor externe de plată ale economiei. În acest sens, de altfel s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 14 aprilie 1998, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 16 iunie 1998.Deciziile menţionate, prin care Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenţei Curţii.5. Susţinerea potrivit căreia norma prevăzută la art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 violeaza principiul constituţional al proportionalitatii, enuntat de art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertăţii comerţului, urmează, de asemenea, a fi respinsă.Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie, "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav", iar alin. (2) al acestui articol stabileşte principiul proportionalitatii, în virtutea căruia restrangerea unui drept sau a unei libertăţi "trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o".Este însă de observat ca principiul proportionalitatii nu este aplicabil în cauza, întrucât dispoziţiile art. 49, fiind cuprinse în titlul I cap. II din Constituţie, referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, ele privesc prin conţinutul lor domeniul acestor drepturi şi libertăţi, pe când art. 134, care la alin. (2) lit. a) stabileşte obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, se regaseste în titlul IV - Economia şi finanţele.6. În sfârşit, nu este intemeiata nici susţinerea potrivit căreia prin textul de lege atacat se instituie o răspundere obiectivă. Într-adevăr, în cauza nici nu s-ar putea pune problema unei raspunderi obiective, întrucât, prin ipoteza, fiind vorba de săvârşirea unei contravenţii, elementul vinovatiei este de esenta acesteia şi, de aceea, în lipsa vinovatiei nu se poate aplica niciodată o sancţiune contravenţională.Desigur, existenta sau inexistenta acesteia este un element al stării de fapt, a carei apreciere este de atributul exclusiv al instanţei de judecată.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta în Dosarul nr. 3.681/1997 al Judecătoriei Oradea.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 noiembrie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu -------------
| EMITENT |
Lucian Mihai - preşedinteCostica Bulai - judecătorConstantin Doldur - judecătorKozsokar Gabor - judecătorIoan Muraru - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorPaula C. Pantea - procurorGabriela Dragomirescu - magistrat-asistentPe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta în Dosarul nr. 3.681/1997 al Judecătoriei Oradea. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 octombrie 1998, în prezenta reprezentantului autorului excepţiei, a reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa Direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat Bihor, legal citata, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 noiembrie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 28 octombrie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.681/1997, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta. În motivarea excepţiei se arata ca aceste dispoziţii încalcă normele prevăzute la art. 1 şi 3 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenţia este definită ca fapta ce prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracţiunea, de unde rezultă ca şi amenda contravenţională nu poate depăşi în nici un caz maximul general al amenzii penale, care, conform art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal, este de 50.000.000 lei. Art. 3 din aceeaşi lege impune instituirea prin norma specială a unui minim şi a unui maxim ale amenzii contravenţionale.Or, art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 infrange aceste dispoziţii legale prin aceea ca prevede limite ale amenzii contravenţionale cu mult mai mari decât limitele generale ale amenzii penale şi calculul lor se face pe bază de cote procentuale progresive, ceea ce conduce la amenzi nelimitate. Se mai susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, care prevede că infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. În sprijinul acestui argument este invocată jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a extins garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului la toate categoriile de "pedeapsa", deci şi la sancţiunile contravenţionale, al căror regim trebuie asadar reglementat prin lege organică.Prin concluziile scrise, depuse la dosar în cadrul şedinţei de dezbateri din data de 27 octombrie 1998, neconstituţionalitatea textului criticat este raportată şi la prevederile art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b), ale art. 41, 135 şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie, precum şi la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Se susţine ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 limitează libertatea de contractare a agenţilor economici, incalcand astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 134 alin. (1), care prevăd ca economia României este o economie de piaţa, şi ale art. 134 alin. (2) lit. a), potrivit cărora statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Obligaţia de repatriere a valutei la un anumit termen, prevăzută de textul criticat, este o ingerinta a statului în ceea ce priveşte libertatea comerţului, care afectează şi dreptul de proprietate garantat de art. 41 şi 135 din Constituţie, precum şi de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens, se arata ca nici art. 1 din Protocol şi nici jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului nu admit adoptarea de măsuri legislative în dispreţul dreptului de proprietate. În sfârşit, se susţine ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 violeaza şi principiul constituţional al proportionalitatii, prevăzut la art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertăţii comerţului, instituind sancţiuni exorbitante în reglementarea disciplinei financiare. Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa considera ca prevederile art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 sunt constituţionale, întrucât art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal se referă la amenda penală, pe când art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 se referă la amenda contravenţională, deci cele doua acte normative reglementează doua sancţiuni diferite cu regimuri juridice distincte.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, se arata ca, în ceea ce priveşte susţinerea ca textul criticat, modificând sistemul de amenzi din sume fixe în sume procentuale, ar infrange norma de principiu stabilită prin art. 3 din Legea nr. 32/1968, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, în sensul că nu exista interdicţie constituţională referitoare la libertatea de opţiune a legiuitorului. Cu referire la susţinerea privind necesitatea stabilirii sancţiunilor contravenţionale, în speta amenzi, prin lege organică, se arata ca jurisprudenta Curţii europene a drepturilor omului, invocată de autorul excepţiei, nu impune legiuitorului anumite obligaţii în raport cu categoria legii prin care sunt reglementate contravenţiile, ci cere acestuia să respecte principiul legalităţii sanctionarii contravenţiilor şi să asigure totalitatea garanţiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Aceasta excepţie are ca obiect dispoziţiile art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, care prevede:"În cazul constatării nerespectării termenelor menţionate la pct. 3, 5 şi 6, precum şi a celor menţionate în autorizaţia Băncii Naţionale a României, eliberata conform pct. 4, privind repatrierea încasărilor în valută, se vor aplica următoarele amenzi contravenţionale, reprezentând:- 10%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri de până la 30 de zile calendaristice;- 15%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri între 30 şi 60 de zile calendaristice;- 20%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru fiecare luna calendaristică care depăşeşte primele 60 de zile de întârziere.În toate situaţiile se menţine obligaţia repatrierii sumelor în valută în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării contravenţiei.În cazul depăşirii termenului de la alineatul precedent, penalităţile stabilite la art. 7 din Legea nr. 76/1992, astfel cum a fost modificat prin prezenta ordonanţă, se majorează cu 50%".Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.1. Critica, potrivit căreia dispoziţiile textului atacat infrang prevederile de principiu ale art. 1 şi 3 din Legea nr. 32/1968, care prevăd deosebirea de gravitate dintre infracţiuni şi contravenţii şi obligativitatea stabilirii unor limite minime şi maxime ale amenzilor contravenţionale, nu poate fi reţinută. Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, s-a statuat ca, în ceea ce priveşte modificarea prin art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 a sistemului de amenzi din sume fixe în sume procentuale, nu exista nici o interdicţie constituţională care să limiteze libertatea de opţiune a legiuitorului. Art. 3 din Legea nr. 32/1968, invocat în susţinerea neconstitutionalitatii, care prevede obligativitatea stabilirii unor limite minime şi maxime ale amenzii, se referă exclusiv la contravenţiile reglementate prin hotărâri ale Guvernului sau prin acte normative ale autorităţilor publice locale. Contravenţiile prevăzute la art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 nu intră în aceste categorii, ci fac parte din sfera contravenţiilor reglementate prin lege, ele având deci un temei legal, diferit de cel al contravenţiilor din prima categorie.2. În legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, potrivit cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, trebuie arătat ca art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 stabileşte, în cadrul măsurilor de consolidare a regimului valutar şi de intarire a disciplinei financiare, contravenţii privind încălcarea obligaţiei de repatriere a sumelor în valută. Aceasta este o problemă de ordin financiar din sfera regimului valutar, care nu intră în domeniul de reglementare al legii organice. Invocarea în sprijinul acestei sustineri a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, bazată pe interpretarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu poate fi reţinută. Art. 6 din aceasta convenţie prevede că: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse împotriva sa; b) sa dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) sa intrebe sau să solicite audierea martorilor acuzarii şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere".Asa cum se arata şi în punctul de vedere exprimat de Guvern, nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nici jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului nu permit concluzia ca regimul juridic al sancţiunilor contravenţionale se confunda în totalitate cu cel al sancţiunilor penale. Scopul interpretării date dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" include şi domeniul contraventional, a fost acela de a asigura aceleaşi garanţii procesuale celor învinuiţi de săvârşirea unei contravenţii ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni (cazul Lonnroth contra Suediei - 1982; cazul Qzturk contra Germaniei - 1984; cazul Lutz contra Germaniei - 1987).Asa fiind, rezultă ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa sprijine solicitarea autorului excepţiei.3. Referitor la încălcarea, prin textul atacat, a principiului libertăţii contractuale, consacrat de art. 134 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 15 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 149 din 3 iunie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 24 septembrie 1997, şi prin Decizia nr. 16 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 116 din 21 mai 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 28 octombrie 1997. Prin aceste decizii, respingandu-se ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate, s-a reţinut ca, în contextul interpretării sistematice a prevederilor art. 134 din Constituţie, obligaţia de repatriere a valutei nu este contrară economiei de piaţa şi libertăţii comerţului, ci corespunde indatoririi statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică şi financiară.4. În justificarea excepţiei ce face obiectul prezentei cauze, au fost invocate şi prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, sustinandu-se ca, prin sancţiunea instituită de art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, este afectat dreptul de proprietate.Curtea Constituţională constata însă ca obligaţia de repatriere a valutei nu este contrară prevederilor constituţionale menţionate, întrucât garantarea prin Constituţie a proprietăţii nu justifica, într-o interpretare sistematica a normelor acesteia, utilizarea bunurilor proprietate privată, indiferent de natura lor, cu încălcarea reglementărilor legale privind protecţia unui interes naţional, astfel cum este cel al asigurării disponibilităţilor valutare necesare achitării obligaţiilor externe de plată ale economiei. În acest sens, de altfel s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 14 aprilie 1998, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 16 iunie 1998.Deciziile menţionate, prin care Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenţei Curţii.5. Susţinerea potrivit căreia norma prevăzută la art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 violeaza principiul constituţional al proportionalitatii, enuntat de art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertăţii comerţului, urmează, de asemenea, a fi respinsă.Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie, "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav", iar alin. (2) al acestui articol stabileşte principiul proportionalitatii, în virtutea căruia restrangerea unui drept sau a unei libertăţi "trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o".Este însă de observat ca principiul proportionalitatii nu este aplicabil în cauza, întrucât dispoziţiile art. 49, fiind cuprinse în titlul I cap. II din Constituţie, referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, ele privesc prin conţinutul lor domeniul acestor drepturi şi libertăţi, pe când art. 134, care la alin. (2) lit. a) stabileşte obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, se regaseste în titlul IV - Economia şi finanţele.6. În sfârşit, nu este intemeiata nici susţinerea potrivit căreia prin textul de lege atacat se instituie o răspundere obiectivă. Într-adevăr, în cauza nici nu s-ar putea pune problema unei raspunderi obiective, întrucât, prin ipoteza, fiind vorba de săvârşirea unei contravenţii, elementul vinovatiei este de esenta acesteia şi, de aceea, în lipsa vinovatiei nu se poate aplica niciodată o sancţiune contravenţională.Desigur, existenta sau inexistenta acesteia este un element al stării de fapt, a carei apreciere este de atributul exclusiv al instanţei de judecată.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 12/1995, ridicată de Societatea Comercială GOLDENVIOLET IMPEX - S.R.L. din Salonta în Dosarul nr. 3.681/1997 al Judecătoriei Oradea.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 noiembrie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu -------------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari