DECIZIE nr. 38 din 26 februarie 1998referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 177 din 13 mai 1998
Ioan Muraru - preşedinteCostica Bulai - judecătorViorel Mihai Ciobanu - judecătorMihai Constantinescu - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorVictor Dan Zlatescu - judecătorIoan Griga - procuror Anisoara Dragu-Sandu - magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 februarie 1998, în prezenta reprezentantului părţii civile Societatea Comercială "Suinprod" - S.A. Caracal, a reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa celorlalte părţi legal citate, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 februarie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin Încheierea nr. 670/R din 24 septembrie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.223/P/1997, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin.În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale pentru următoarele motive: a) sunt incalcate prevederile art. 21 din Constituţia României, care consacra liberul acces la justiţie, precum şi faptul ca nici o lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept; b) sunt, de asemenea, incalcate dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie privind libertatea individuală, care prevăd ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată"; c) art. 141 din Codul de procedură penală contravine şi dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, care prevăd ca părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, precum şi dispoziţiile art. 49 din legea fundamentală, care consacra "principiul lipsei oricărei discriminări în exercitarea libera a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului la o cale de atac efectivă"; d) în fine, potrivit art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau detenţie, are dreptul sa introducă un recurs în faţa unui tribunal", iar potrivit art. 13 din aceeaşi convenţie, "orice persoană ale carei drepturi şi libertăţi ... au fost incalcate are dreptul să se adreseze unei instanţe naţionale, deci cu atât mai mult inculpatul arestat".Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 21, art. 23 alin. (4), art. 128 şi ale art. 49 din Constituţie.În scopul soluţionării cauzei, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 21, art. 125 alin. (3) şi ale art. 128 din Constituţie; totodată, se invoca practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia Plenului Curţii nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile Societăţii Comerciale "Suinprod" - S.A. Caracal, concluziile procurorului, dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca: "Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa".Critica de neconstituţionalitate consta în faptul ca, deşi se recunoaşte existenta unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă - plângere la o instanţa judecătorească -, textul art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu reglementează şi posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost soluţionată, în cazul în care instanţa respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă. Inexistenta unei cai de atac în aceasta situaţie se considera ca încalcă principiul liberului acces la justiţie şi pe cel al libertăţii individuale, reglementate în art. 21 şi în art. 23 alin. (4), precum şi prevederile art. 128 şi art. 49 din Constituţie. De asemenea, se considera ca dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Critica formulată de autorii excepţiei nu este intemeiata.În legătură cu art. 21 şi 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, statuand ca "... este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti" şi ca "judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege"; de asemenea, prin Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, s-a reţinut ca: "Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă ca el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite".Asupra constituţionalităţii art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, raportat la prevederile art. 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, retinand, de asemenea, ca folosirea căilor de atac se realizează în condiţiile legii, nefiind contrară dispoziţiei constituţionale sus-citate.Rezultă deci ca reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale.Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 din Codul de procedură penală; într-adevăr, atâta timp cat prelungirea arestării se aproba numai de către instanţa de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finala, prevederile constituţionale sunt respectate, nefiind nici o contradictie între cele doua texte.Pe de altă parte, nu se poate susţine nici ca art. 141 din Codul de procedură penală ar fi contra art. 49 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu da o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauza, oricând şi de către oricine; dimpotriva, art. 128 din Constituie stipulează ca părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege, asa cum în speta este cazul dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală.Ultimul argument invocat în susţinerea excepţiei este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul: " Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul sa introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi sa ordone eliberarea sa dacă detenţia este ilegala".Sensul normei citate nu este cel al unei cai de atac la o alta contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plange de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.Acestei cerinţe îi răspunde textul art. 140^1 din Codul de procedură penală, iar, dacă dispoziţiile art. 141 din acelaşi cod deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situaţii - limitativ indicate în art. 141 -, acest fapt nu este de natura a atrage după sine infrangerea dispoziţiilor art. 5 pct. 4 din convenţie. Asa după cum reiese în mod constant din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plange înainte unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificatia reglementării unei cai de atac ulterioare îndreptate împotriva soluţiei date de instanţa în urma soluţionării plângerii.În sfârşit, se constată că autorii excepţiei solicita extinderea dispoziţiilor legale criticate şi la alte situaţii neprevăzute în text, în sensul adaugarii în cuprinsul acesteia şi a situaţiei în care instanţa refuza revocarea arestului preventiv. Or, asa după cum Curtea Constituţională a reţinut în mod constant, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 58 din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 83 din 30 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 19 august 1997.Cat priveşte prevederile art. 141 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc ca "Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare", se constată că nici în încheierea de sesizare şi nici în susţinerile inculpaţilor referitoare la neconstituţionalitatea textului art. 141 în întregul său nu se indica motivele care ar justifica critica acestui text, nefiind menţionată nici o prevedere constituţională care ar fi incalcata prin prevederile lui. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se poate pronunţa asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. Ea nu poate exercita un control de constituţionalitate din oficiu, deoarece s-ar substitui în acest fel părţii.În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, asa cum rezultă din Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997, şi din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997 şi nr. 299 din 4 noiembrie 1997.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 februarie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Anisoara Dragu-Sandu----------
| EMITENT |
Ioan Muraru - preşedinteCostica Bulai - judecătorViorel Mihai Ciobanu - judecătorMihai Constantinescu - judecătorNicolae Popa - judecătorLucian Stangu - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRomul Petru Vonica - judecătorVictor Dan Zlatescu - judecătorIoan Griga - procuror Anisoara Dragu-Sandu - magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 februarie 1998, în prezenta reprezentantului părţii civile Societatea Comercială "Suinprod" - S.A. Caracal, a reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa celorlalte părţi legal citate, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 februarie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin Încheierea nr. 670/R din 24 septembrie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.223/P/1997, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin.În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale pentru următoarele motive: a) sunt incalcate prevederile art. 21 din Constituţia României, care consacra liberul acces la justiţie, precum şi faptul ca nici o lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept; b) sunt, de asemenea, incalcate dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie privind libertatea individuală, care prevăd ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată"; c) art. 141 din Codul de procedură penală contravine şi dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, care prevăd ca părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, precum şi dispoziţiile art. 49 din legea fundamentală, care consacra "principiul lipsei oricărei discriminări în exercitarea libera a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului la o cale de atac efectivă"; d) în fine, potrivit art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau detenţie, are dreptul sa introducă un recurs în faţa unui tribunal", iar potrivit art. 13 din aceeaşi convenţie, "orice persoană ale carei drepturi şi libertăţi ... au fost incalcate are dreptul să se adreseze unei instanţe naţionale, deci cu atât mai mult inculpatul arestat".Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 21, art. 23 alin. (4), art. 128 şi ale art. 49 din Constituţie.În scopul soluţionării cauzei, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 21, art. 125 alin. (3) şi ale art. 128 din Constituţie; totodată, se invoca practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia Plenului Curţii nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile Societăţii Comerciale "Suinprod" - S.A. Caracal, concluziile procurorului, dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca: "Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa".Critica de neconstituţionalitate consta în faptul ca, deşi se recunoaşte existenta unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă - plângere la o instanţa judecătorească -, textul art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu reglementează şi posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost soluţionată, în cazul în care instanţa respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă. Inexistenta unei cai de atac în aceasta situaţie se considera ca încalcă principiul liberului acces la justiţie şi pe cel al libertăţii individuale, reglementate în art. 21 şi în art. 23 alin. (4), precum şi prevederile art. 128 şi art. 49 din Constituţie. De asemenea, se considera ca dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Critica formulată de autorii excepţiei nu este intemeiata.În legătură cu art. 21 şi 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, statuand ca "... este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti" şi ca "judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege"; de asemenea, prin Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, s-a reţinut ca: "Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă ca el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite".Asupra constituţionalităţii art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, raportat la prevederile art. 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, retinand, de asemenea, ca folosirea căilor de atac se realizează în condiţiile legii, nefiind contrară dispoziţiei constituţionale sus-citate.Rezultă deci ca reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale.Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 din Codul de procedură penală; într-adevăr, atâta timp cat prelungirea arestării se aproba numai de către instanţa de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finala, prevederile constituţionale sunt respectate, nefiind nici o contradictie între cele doua texte.Pe de altă parte, nu se poate susţine nici ca art. 141 din Codul de procedură penală ar fi contra art. 49 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu da o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauza, oricând şi de către oricine; dimpotriva, art. 128 din Constituie stipulează ca părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege, asa cum în speta este cazul dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală.Ultimul argument invocat în susţinerea excepţiei este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul: " Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul sa introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi sa ordone eliberarea sa dacă detenţia este ilegala".Sensul normei citate nu este cel al unei cai de atac la o alta contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plange de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.Acestei cerinţe îi răspunde textul art. 140^1 din Codul de procedură penală, iar, dacă dispoziţiile art. 141 din acelaşi cod deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situaţii - limitativ indicate în art. 141 -, acest fapt nu este de natura a atrage după sine infrangerea dispoziţiilor art. 5 pct. 4 din convenţie. Asa după cum reiese în mod constant din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plange înainte unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificatia reglementării unei cai de atac ulterioare îndreptate împotriva soluţiei date de instanţa în urma soluţionării plângerii.În sfârşit, se constată că autorii excepţiei solicita extinderea dispoziţiilor legale criticate şi la alte situaţii neprevăzute în text, în sensul adaugarii în cuprinsul acesteia şi a situaţiei în care instanţa refuza revocarea arestului preventiv. Or, asa după cum Curtea Constituţională a reţinut în mod constant, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 58 din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 83 din 30 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 19 august 1997.Cat priveşte prevederile art. 141 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc ca "Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare", se constată că nici în încheierea de sesizare şi nici în susţinerile inculpaţilor referitoare la neconstituţionalitatea textului art. 141 în întregul său nu se indica motivele care ar justifica critica acestui text, nefiind menţionată nici o prevedere constituţională care ar fi incalcata prin prevederile lui. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se poate pronunţa asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. Ea nu poate exercita un control de constituţionalitate din oficiu, deoarece s-ar substitui în acest fel părţii.În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, asa cum rezultă din Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997, şi din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997 şi nr. 299 din 4 noiembrie 1997.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, ridicată de Bouchichian Kerop şi Pastina Florin în Dosarul nr. 3.223/P/1997 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 februarie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Anisoara Dragu-Sandu----------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari