DECIZIE nr. 34 din 17 februarie 1998cu privire la constituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 88 din 25 februarie 1998
Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 4 februarie 1998, asupra neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, de către 42 de senatori, şi anume: Ion Predescu, Doru-Ioan Taracila, Oliviu Gherman, Mihai Matetovici, Virgil Popa, Emil Dima, Constantin Sava, Alexandru Radu Timofte, Nicolae Sersea, Marin Predila, Mihai Petrescu, Vasile Ion, Viorel Ştefan, Ion Solcanu, Ghiorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Petre Ninosu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Liviu Maior, Octavian Opris, Doru Laurian Badulescu, Marcu Burtea, Ion Bold, Doru Gaita, Avram Gheorghe, Vasile Vacaru, Victor Apostolache, Dumitru Badea, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Haralambie Cotarcea, Nicolae Patru, Nelu Badea, Vasile Dobrescu, Ioan Ardelean, Victor Fuior, Gheorghe Dumitrascu, Dan Stelian Marin, Nicolae Vacaroiu şi Octavian Cozmanca.Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege, prevăzută de art. 113 din Constituţie. Potrivit alin. (3) al acestui articol, legea este considerată adoptată, deoarece, după prezentarea, de către primul-ministru, în faţa Camerelor reunite în şedinţa comuna, a declaraţiei de angajare a răspunderii, nu a fost depusa o moţiune de cenzura în termenul de 3 zile prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi articol.Prin obiecţia de neconstituţionalitate formulată se considera ca Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 este neconstitutionala în considerarea următoarelor motive:1. Inadmisibilitatea aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din ConstituţieÎn argumentarea acestei sustineri se arata ca "Ordonanţa de urgenta este o măsura extrema pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, cu executarea imediata", astfel încât nu intră în categoria actelor juridice ale Guvernului la care se referă art. 107 din Constituţie. "Ordonanţa de urgenta este condiţionată de existenta cazului excepţional şi care nu poate consta în reglementări normale şi obişnuite, ci în stări de fapt care impun maxima urgenta de adoptare a măsurii şi de executare a ei", iar condiţionarea intrării în vigoare a unei asemenea ordonanţe de depunerea sa prealabilă la Parlament demonstreaza "caracterul obligatoriu al controlului de către Parlament asupra unor astfel de măsuri excepţionale" luate de Guvern. De asemenea, se arata "ca Guvernul şi-a asumat deja răspunderea o dată cu adoptarea ordonanţei de urgenta", astfel încât nu mai este necesară "o alta asumare de răspundere", ci, dimpotriva, se impune dezbaterea ordonanţei de către Parlament "în procedura legislativă normală". În ceea ce priveşte procedura de angajare a răspunderii Guvernului, prevăzută de art. 113 din Constituţie, se considera ca referirea la un "proiect de lege" din alin. (1) al acestui articol are în vedere iniţiativa legislativă guvernamentală care "nu creează nici drepturi şi nici obligaţii". În cadrul acestei proceduri, "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege". Ordonanţa de urgenta este însă un "act juridic care produce efecte, are forta de lege potrivit naturii constituţionale a acesteia", efecte ce pot fi de îndată sau până la aprobarea ordonanţei de către Parlament. De aceea, în cazul proiectului de lege, actul de legiferare are efecte "constitutive", pe când, în cazul ordonanţei, el este numai "confirmativ sau de ratificare", distincţie ce se considera a fi "obligatorie şi esenţială", deoarece, potrivit art. 72 şi următoarele din Constituţie, Parlamentul "adopta legi", iar art. 114, cu referire atât la ordonanţele emise pe temeiul unei legi de abilitare, cat şi la ordonanţele de urgenta, "foloseşte termenul de aprobare, ceea ce nu înseamnă adoptare sau constituire, ci ratificare a ceea ce era deja constituit". Ordonanţele "sunt excepţii de la procesul de legiferare şi, ca orice excepţie, ele au un regim special, limitativ". Angajarea răspunderii este, de asemenea, o excepţie. De aceea Guvernul, în respectul "limitelor competentei sale, nu recurge la excepţii de natura a eluda competenţa exclusiva de legiferare a Parlamentului", prin asumarea competentei de legiferare a acestuia.2. Neconstituţionalitatea reglementării din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997În acest sens se arata ca "Unificarea legislativă a reglementării instituită prin cele trei legi organice privind privatizarea şi a unei ordonanţe de urgenţă aprobată prin lege nu se poate face printr-o ordonanţa de urgenţă, deoarece nu este o stare excepţionala de maxima urgenta şi de fapte sau stări de fapt, de iminenta rezolvare, ci reprezintă o stare de drept, care nu este compatibila cu ordonanţa de urgenţă". De asemenea, se arata ca "Domeniul reglementării aparţine legilor organice, care nu pot fi nici modificate şi nici unificate sau abrogate de către Guvern". De aceea se considera ca "Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie au fost incalcate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de Constituţie pentru a se putea adopta de urgenta în aceasta materie".De asemenea, se apreciază ca prevederile art. 1 din ordonanţa, privind măsuri referitoare la dreptul de dispoziţie asupra proprietăţii de stat, sunt contrare dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, potrivit căruia Guvernul este "competent cu administrarea avutiei naţionale, fără a avea dreptul de a dispune de aceasta", Parlamentul fiind singura autoritate "competenţa de a dispune prin lege organică asupra dreptului de proprietate a statului, distingand între domeniul public al statului şi domeniul privat", mai ales ca în cuprinsul ordonanţei nu se face aceasta distincţie, deşi "Domeniul public al statului este inalienabil".Totodată, se considera ca art. 4 al ordonanţei, privind înfiinţarea Ministerului Privatizării, nu respecta prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu s-a precizat ca acest minister este în subordinea Guvernului, şi nici prevederile art. 116 din Constituţie, conform căruia ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 prevede că organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.Noua reglementare privind Fondul Proprietăţii de Stat este caracterizată ca "total gresita", acest fond devenind un "fond de investiţii închis atipic, ceea ce este de neinteles", cat timp "nu poate avea fonduri pentru investiţii". De asemenea, se susţine ca existenta unei comisii de cenzori la o instituţie publică nu este conformă cu "practica dreptului românesc".Întrucât, potrivit noii reglementări, nu se mai menţin competentele Camerelor Parlamentului şi ale Preşedintelui României în domeniul privatizării, se apreciază în sesizare ca "problema constituţională este dacă are Guvernul competenţa materială de a desfiinta competente speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului, ale Parlamentului în totalitate şi ale Presedentiei?" În concluzie, se considera ca "Ordonanţa nr. 88 este un act uzurpativ de grava încălcare a ordinii constituţionale în stat, asumarea răspunderii trebuie anulată pentru incompetenta şi inadmisibilitate, iar apoi de către Parlament trebuie respinsă ordonanţa în totalitatea ei".Prin faptul ca, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa, Curtea de Conturi nu controlează aplicarea procedurilor de privatizare, se susţine ca sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Potrivit ordonanţei, reorganizarea regiilor se face "de către Ministerul Privatizării şi F.P.S.", ceea ce dovedeşte "ca privatizarea se doreşte de guvernare sa ajungă jaful economiei naţionale", fără sa ţină seama de bunurile aparţinând domeniului public care, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţie, nu pot fi înstrăinate.În legătură cu "posibilitatea înstrăinării terenurilor, chiar dacă nu au definitivat regimul juridic", se considera ca sunt nesocotite prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, conform căruia străinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De asemenea, se apreciază ca rezolvarile din ordonanţa "în raport de situaţii ulterioare ale terenurilor sunt confuze şi conduc la soluţii aberante privind proprietatea şi drepturile reale, accesorii ce se pot constitui".Sancţiunile prevăzute la cap. VI al ordonanţei fiind numai "amenda", se apreciază în sesizare ca aceasta "releva o încurajare indirecta la abuz şi incorectitudine", cu atât mai mult cu cat "alte aspecte din activitatea de privatizare nu au fost reţinute nici drept contravenţii".În finalul sesizării se arata ca exista "şi alte numeroase aspecte de neconstituţionalitate" care vor putea fi amendate "în ipoteza în care Curtea Constituţională nu va retine inadmisibilitatea Ordonanţei nr. 88, în conformitate cu art. 114 alin. (4) din Constituţie, ci numai inadmisibilitatea răspunderii pe o ordonanţa de urgenţă, cat şi aspectele de neconstituţionalitate ale reglementării insesi din cuprinsul ordonanţei".Curtea, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate formulate în sesizare sunt neintemeiate. Astfel, în legătură cu teza inadmisibilitatii aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din Constituţie, se arata ca "legile adoptate de Parlament pot urma fie calea prevăzută de art. 72-78 din Constituţia României, fie calea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege", iar în ambele cazuri "opera de legiferare aparţine Parlamentului şi poate privi orice domeniu al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice". În cazul legii ce face obiectul sesizării, "nedepunerea motiunii de cenzura este elementul fundamental care a determinat transformarea proiectului de lege în lege". De aceea, a se considera ca angajarea răspunderii Guvernului nu ar putea avea ca obiect un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanţe constituie un "adaos la Constituţie" ce nu poate fi acceptat, "deoarece, acolo unde legiuitorul nu distinge, interpretul nu poate da un alt înţeles textului". De asemenea, se arata ca este nejustificat motivul imposibilităţii Guvernului de a-şi angaja răspunderea pentru aprobarea unei ordonanţe, deoarece el şi-ar fi angajat-o când a emis-o, cat timp prima ipoteza este aceea a unei "raspunderi politice directionate, care poate avea ca efect demnitatea Guvernului", pe când, în a doua ipoteza, "se poate materializa cel mult în respingerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenta, fără alte consecinţe". Se considera totodată fără "relevanta" distincţia dintre "un proiect de lege şi un proiect de lege privind aprobarea unei ordonanţe", spre a se susţine ca "angajarea răspunderii Guvernului poate fi facuta numai în primul caz", deoarece în ambele situaţii "proiectul de lege are aceeaşi semnificaţie", iar prin aprobarea lui "materia ce-i face obiectul dobândeşte putere de lege, chiar dacă în cazul ordonanţelor ea a produs efecte juridice în temeiul unui act administrativ". În ceea ce priveşte "situaţia excepţionala care duce la necesitatea adoptării unei ordonanţe de urgenţă", se arata ca "necesitatea şi urgenta reglementării privatizării decurg din necesitatea realizării privatizării de către un guvern remaniat special în acest scop, care are în componenta un ministru al privatizării", ceea ce impune reformarea cadrului juridic şi organizatoric al acestei activităţi, ca, şi "instituirea unor cai de eliminare a intarzierilor, de accelerare a acestui proces, reducerea pagubelor ce pot fi produse mediului înconjurător şi stoparea descresterii economice".În ceea ce priveşte interpretarea din sesizare, în sensul că ordonanţa în cauza ar fi un act de unificare a legislaţiei privatizării, ceea ce nu poate fi echivalent cu o situaţie excepţionala, şi ca, întrucât cuprinde reglementări de domeniul legii organice, ordonanţa emisă este inadmisibila, se arata ca, în realitate, ordonanţa instituie o noua reglementare, având ca efect necesar abrogarea reglementării anterioare, şi ca prin ordonanţa de urgenţă se pot reglementa, "în situaţii excepţionale, probleme care ţin de domeniul legilor, indiferent dacă acestea sunt ordinare sau organice". Interdicţia constituţională de a se reglementa prin ordonanţe domeniul legilor organice "priveşte numai ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare", iar subiectii acestei interdicţii "sunt în egala măsura Parlamentul şi Guvernul". În afară delegării legislative legale, art. 114 alin. (4) din Constituţie a instituit şi o delegare legislativă "constituţională", care "conferă Guvernului dreptul de a emite, în situaţii excepţionale, ordonanţe de urgenţă, fără vreo intervenţie parlamentară şi fără vreo limitare la domeniul legilor ordinare".În legătură cu critica art. 1 din ordonanţa, în sensul că ar afecta dreptul de proprietate al statului şi caracterul inalienabil al proprietăţii publice, se arata ca în sesizare s-a reţinut "în mod greşit ca prin aceasta ordonanţa de urgenţă s-ar reglementa privatizarea regiilor autonome, urmând a fi înstrăinate bunuri din domeniul public", deoarece, "asa cum rezultă din art. 2, prevederile sale privesc în exclusivitate privatizarea societăţilor comerciale", iar prevederile art. 38 cu privire la regii au în vedere numai "restructurarea lor", privatizarea urmând să se facă pe baza noii reglementări.Referitor la afirmatia autorilor sesizării, în sensul că înfiinţarea Ministerului Privatizării ar fi neconstitutionala întrucât nu s-a prevăzut ca acest minister este în subordinea Guvernului, se arata ca "este inutil să se reia în ordonanţa o reglementare cuprinsă în Constituţie". De asemenea, se precizează ca prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanţa, care stabilesc ca organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, nu contravin dispoziţiilor art. 116 din Constituţie, conform cărora ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează "potrivit legii".Cu privire la abrogarea unor competente prevăzute de Legea nr. 58/1991 pentru Camerele Parlamentului şi Preşedintele României, se considera ca ele, fiind instituite prin lege, pot fi modificate prin ordonanţa emisă, care are efecte juridice similare legii, şi ca "transferul unor competente privind numirile sau eliberarile din funcţii administrative, de la Parlament sau de la alta autoritate publică la alte autorităţi publice, este o măsura constituţională care se reazema pe principiul descentralizării şi al separaţiei puterii în stat, permitandu-se astfel concentrarea atribuţiilor executive la nivelul Guvernului".În sesizare se considera ca, întrucât Curtea de Conturi nu controlează procedurile de privatizare, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Referitor la aceasta obiectie, se arata, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, ca "intervenţia Curţii de Conturi în controlul procedurilor de privatizare reprezintă o atribuţie care excede competentei sale constituţionale" care "se rezuma la controlul de legalitate şi nu se extinde la cel de oportunitate", iar controlul procedurilor de privatizare "constituie o problemă de oportunitate care, potrivit Constituţiei, nu intră în sfera de activitate a acestui organism de control"".În legătură cu afirmatia ca, potrivit noii reglementări, reorganizarea regiilor se face de către Ministerul Privatizării cu Fondul Proprietăţii de Stat, se arata ca aceste sustineri "sunt eronate, deoarece Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 se aplică în exclusivitate societăţilor comerciale care urmează a fi privatizate şi nu regiilor autonome care se vor restructura în virtutea prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/1997".Referitor la critica legată de încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, se menţionează că vânzarea de active evident că nu se poate face decât cu respectarea acestor prevederi constituţionale.De asemenea, se considera ca obiecţia legată de contraventionalizarea unor fapte nu este intemeiata, "deoarece în art. 33 alin. (1) se precizează ca aceste fapte constituie contravenţii dacă, potrivit legii penale, nu sunt infracţiuni".În ceea ce priveşte referirea din sesizare la alte prevederi ale ordonanţei, ce ar fi neconstituţionale, se arata ca aceasta contravine obligaţiei prevăzute la art. 12 din Legea nr. 47/1992, privind obligaţia motivarii. Totodată se menţionează că "în cuprinsul sesizării, autorii se referă la o serie de considerente politice şi ideologice care nu fac obiectul controlului de constituţionalitate a legii".În punctul de vedere al Senatului se considera ca sesizarea este neîntemeiată, deoarece, până la data angajării răspunderii Guvernului, nu a început procedura de adoptare a legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997, de principiu fiind ca, o dată începută aceasta procedura, un proiect de lege, oricare ar fi el, nu mai poate face obiectul procedurii prevăzut de art. 113 din Constituţie, referitoare la angajarea răspunderii Guvernului. Este consecinţa faptului ca, o dată începută procedura constituţională de adoptare a legii, prevăzută de art. 72 şi următoarele din Constituţie, ea nu poate fi nici întreruptă, nici anulată, prin declanşarea unei proceduri diferite, prevăzute la art. 113 din Constituţie, prin natura lor procedurile parlamentare fiind de ordine publică şi având deci un caracter imperativ. Sub alt aspect, se considera ca, în conformitate cu art. 139 alin. (1) din Constituţie, Curtea de Conturi va controla fondurile rezultate din activitatea de privatizare, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, Parlamentul poate să ceara "implicarea Curţii de Conturi în modul de gestionare a unor asemenea resurse financiare".Totodată, se evidenţiază unele deficiente ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului, precizându-se însă ca, prin natura lor, ele nu afectează constituţionalitatea legii ce face obiectul sesizării.În punctul de vedere al Guvernului se considera ca obiecţia de neconstituţionalitate formulată prin sesizare este "vadit nefondata" pentru următoarele motive:Adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997 nu este contrară prevederilor art. 58, art. 107 şi art. 114 alin. (1)-(3) din Constituţie, asa cum se susţine în sesizare. În temeiul art. 114 din Constituţie, exista două categorii de ordonanţe. Pe de o parte, sunt ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare prevăzute de alin. (1)-(3) ale acestui articol, care pot fi date doar în domenii ce fac obiectul legii de abilitare, precum şi numai în limitele şi până la data abilitatii şi care se supun aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare o cere, până la împlinirea termenului privind delegarea acordată. Pe de altă parte, sunt ordonanţele de urgenta, prevăzute de alin. (4) al articolului respectiv, ce se pot adopta în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după depunerea lor la Parlament, care, dacă nu este în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu. Rezultă ca, în cazul ordonanţei de urgenta, singura condiţie prealabilă este existenta cazului excepţional, iar în ceea ce priveşte domeniul în care asemenea ordonanţe pot fi emise, "acesta este mai larg decât cel al ordonanţelor adoptate în temeiul legii de abilitare, deoarece restrangerea numai la domeniile care nu fac obiectul, legilor organice este expres prevăzută doar pentru ordonanţele emise în temeiul legii de abilitare". În acest sens, se considera ca tocmai caracterul lor de urgenta, "determinat de existenta unor situaţii excepţionale", justifica "emiterea ordonanţelor de urgenta şi în domeniul legilor organice".În ceea ce priveşte cazul excepţional, se considera nejustificată caracterizarea facuta de autorii sesizării, în sensul că ordonanţa ar constitui "o simpla unificare legislativă, formala, fapt însă contrazis de criticile pe care le aduc noilor soluţii legislative". În acest sens, se arata ca "accelerarea procesului de privatizare, care, deşi a început cu 7 ani în urma, a cunoscut un ritm foarte lent, datorită unor proceduri greoaie, cu multe disfuncţionalităţi şi bariere", Legea nr. 58/1991 dovedindu-şi "în timp caracterul incomplet şi inadecvat realitatilor economico-sociale". Necesitatea inlaturarii de urgenta a situaţiei existente a impus "abordarea acestui domeniu într-o noua perspectiva", urmărindu-se în esenta:"- stabilirea clara a funcţiilor instituţiilor publice în domeniul privatizării, în scopul realizării unei coerente la nivel decizional;- concentrarea funcţiei de privatizare efectivă a societăţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice;- stabilirea principiilor după care se realizează privatizarea;- accelerarea transferului de proprietate a societăţilor comerciale către sectorul privat, pentru a diminua rolul statului în economie."În ceea ce priveşte teza potrivit căreia ar fi inadmisibila angajarea răspunderii în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, se arata ca, întrucât alin. (1) al acestui articol "nu face nici o distincţie între proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanţe şi celelalte proiecte de legi", interpretarea restrictiva a notiunii "proiect de lege", susţinută de autorii sesizării, nu ar putea fi reţinută. Totodată, se arata ca, întrucât art. 114 alin. (4) din Constituţie nu distinge, referitor la obligativitatea convocării Parlamentului pentru aprobarea ordonanţei de urgenta depuse spre aprobare, după cum aceasta ordonanţa a fost depusa sau nu în timpul sesiunii parlamentare, Guvernul, având în vedere "ca procedura de legiferare nu s-a declansat", a fost justificat să-şi asume răspunderea "în scopul urgentarii aprobării" ordonanţei respective. Totodată, se arata ca intrarea în vigoare a ordonanţei anterior aprobării sale de către legiuitor este nesemnificativa din punct de vedere al angajării răspunderii Guvernului, precum şi ca răspunderea politica a Guvernului faţă de Parlament, pentru toate actele sale, inclusiv pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă, nu exclude "posibilitatea angajării răspunderii potrivit art. 113 din Constituţie", a carei particularitate consta în aceea ca el poate fi demis. De asemenea, se considera ca "aplicarea, prin analogie, a principiilor actelor juridice civile la un act normativ este forţată", cu atâta mai mult cu cat legea de aprobare a unei ordonanţe poate cuprinde şi reglementări noi.În concluzie, se apreciază ca "sesizarea întruneşte condiţiile unei exercitării abuzive a dreptului de a sesiza Curtea Constituţională", întrucât grupurile parlamentare din care fac parte autorii sesizării aveau posibilitatea iniţierii unei moţiuni de cenzură în care să invoce criticile de neconstituţionalitate făcute.În legătură cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată în legătură cu prevederile art. 1 din ordonanţa, se arata ca teza din sesizare, potrivit căreia Guvernul ar avea exclusiv competenţa de a administra avutia naţionala fără a avea dreptul de a dispune de aceasta, nu este conform dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, în temeiul căruia Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a tarii şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. De asemenea, se considera ca art. 1 se referă numai la activele din proprietatea privată a statului, cele din domeniul public urmând regimul prevăzut de art. 135 alin. (5) din Constituţie.Referitor la critica legată de faptul ca la art. 4 din ordonanţa nu s-a prevăzut ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului, se precizează ca aceasta rezultă din prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, ca soluţie de principiu, şi ca prevederile art. 116 constituie temeiul constituţional al prevederii alin. (4) al art. 4 din ordonanţa, conform căruia organizarea şi funcţionarea Ministrului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.De asemenea, se arata ca motivele din sesizare referitoare la "atribuţiile Fondului Proprietăţii de Stat" vizează, în realitate, oportunitatea reglementării. În ceea ce priveşte abrogarea competentelor "speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului şi Parlamentului", se precizează ca acestea, fiind instituite prin lege, pot fi modificate tot prin lege, inclusiv prin ordonanţa de urgenţă "care are putere de lege".În ceea ce priveşte faptul ca, potrivit noii reglementări, Curtea de Conturi nu controlează "aplicarea procedurilor de privatizare, respectiv opţiunea pentru una dintre metodele alternative de privatizare prevăzute de art. 13", se menţionează că este neîntemeiată critica facuta în sensul că, astfel, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie, mai ales ca, dacă ar exercita un asemenea control, "s-ar ajunge la introducerea unor criterii administrative în mecanismele pieţei şi, în final, la blocarea procesului de privatizare".În legătură cu art. 38 din ordonanţa, se arata ca prin aceasta reglementare "nu se încalcă nici o dispoziţie din Constituţie".Referitor la interdicţia dobândirii de către cetăţenii străini şi de către apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, se considera ca, per a contrario, aceştia pot dobândi alte drepturi reale, iar persoanele juridice străine pot dobândi şi dreptul de proprietate, întrucât noţiunea de "cetăţean străin" sau de "apatrid" evoca numai calitatea de persoana fizica, iar incapacităţile de folosinţă "sunt de stricta interpretare şi aplicare". În consecinţa, se apreciază ca în aplicarea art. 35 din ordonanţa numai terenurile aflate în proprietatea privată a statului sau aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale vor fi utilizate pe baza unui drept de superficie, pot fi concesionate sau vândute, iar terenurile proprietate publică rămân inalienabile. În cazul cumpărării de acţiuni, proprietatea asupra terenului este a societăţii comerciale, persoana juridică română, iar în cazul în care un activ ar fi dobândit de un cetăţean străin sau de un apatrid, acesta va putea obţine "doar un drept de superficie asupra terenurilor aferente".În ceea ce priveşte critica formulată în legătură cu contravenţiile prevăzute la cap. VI "Sancţiuni" din ordonanţa, se arata ca "în nici un caz nu este exclusa răspunderea penală", deoarece la alin. (1) al art. 33 se prevede că faptele respective sunt contravenţii, dacă, potrivit legii penale, nu constituie infracţiuni.CURTEA CONSTITUŢIONALĂavând în vedere obiecţia de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost sesizată, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul judecătorului-raportor şi legea ce face obiectul sesizării, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, constata următoarele:Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992.Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, în temeiul art. 113 din Constituţie, ca urmare a faptului ca în termenul de 3 zile, prevăzut de alin. (2) al acestui articol nu s-a depus o moţiune de cenzura, ceea ce are drept consecinţa ca, întrucât Guvernul nu a fost demis, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "proiectul de lege prezentat se considera adoptat".Ar fi fost util, pentru evitarea unor discuţii ulterioare, ca îndeplinirea acestei condiţii sa fi fost constatată în mod formal şi adusă la cunoştinţa parlamentarilor intruniti în şedinţa comuna, întrucât angajarea răspunderii Guvernului nu se poate face decât în şedinţa comuna a Camerelor. Aceasta priveşte însă dispoziţiile regulamentului şedinţelor comune şi nu afectează, în nici un fel, constituţionalitatea considerarii proiectului de lege prezentat ca fiind adoptat, cat timp, potrivit alin. (3) al art. 113 din Constituţie, aceasta consecinţa este exclusiv urmarea faptului ca Guvernul nu a fost demis.A. Principala obiectie de neconstituţionalitate formulată în sesizare este aceea ca un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu ar putea forma obiectul angajării răspunderii Guvernului.Potrivit art. 113 alin. (1) din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea politica pentru un proiect de lege ce se considera adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se considera adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusa sau, fiind initiata, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă ca el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care exista o procedură specială, prevăzută de art. 146-148 din Constituţie, în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de initiator. A adauga o alta restrictie - cum se propune în sesizare - referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificatia modificării textului constituţional al art. 113, ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o norma constituţională nu poate fi modificată pe cale de interpretare. De aceea solicitarea adresată Curţii, în finalul sesizării, de a se constata inadmisibilitatea angajării răspunderii Guvernului pentru o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, nu poate fi reţinută.În sensul inadmisibilitatii aprobării prin lege a unei ordonanţe de urgenţă în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituţie, se susţine ca Guvernul şi-a angajat răspunderea prin însăşi emiterea ordonanţei, ceea ce ar exclude angajarea din nou a răspunderii sale în cadrul acestei proceduri. Sunt însă doua planuri diferite: răspunderea Guvernului în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 şi răspunderea acestuia ca autor al ordonanţei. În prima ipoteza, angajarea răspunderii poate antrena demiterea Guvernului, pe când, în a doua ipoteza, respingerea ordonanţei nu antreneaza o asemenea consecinţa.De asemenea, autorii sesizării arata ca ordonanţa de urgenţă intrand în vigoare numai după depunerea sa la Parlament, rezultă ca, pentru aprobarea sa, controlul ordonanţei de către Parlament este obligatoriu, ceea ce exclude adoptarea legii de aprobare a ordonanţei în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituţie, întrucât, astfel, se eludeaza controlul parlamentar.Potrivit alin. (5) al art. 114, aprobarea sau respingerea ordonanţelor - fără a se distinge după cum au fost emise, pe baza unei legi de abilitare sau ca ordonanţe de urgenţă, - se face prin lege. Cat priveşte procedura de legiferare şi de control parlamentar, acestea se realizează potrivit regulamentelor parlamentare. Procedura constituţională a art. 113 permite exercitarea controlului parlamentar prin iniţierea unei moţiuni de cenzură care să priveasca nemijlocit ordonanţa propusă de Guvern spre a fi aprobată prin proiectul de lege în legătură cu care şi-a angajat răspunderea. Ceea ce exclude art. 113 din Constituţie este dezbaterea proiectului de lege ca atare. Aceasta însă nu este o consecinţa neconstitutionala, cat timp art. 113 din Constituţie instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferita de aceea reglementată de secţiunea a 3-a "Legiferarea" din capitolul 1 al titlului III din Constituţie, justificată - asa cum arata înşişi autorii sesizării - prin aceea ca "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludand procedura legislativă parlamentară".Nu este relevanta nici distincţia ce se face în sesizare între un proiect de lege ce ar cuprinde numai intentiile iniţiatorului şi un proiect de lege care, referindu-se la aprobarea unei ordonanţe, priveşte un "act constituit". Este adevărat ca ordonanţa produce efecte anterior aprobării sau respingerii sale prin lege. Fiind însă un act guvernamental, numai dacă a fost aprobat de către legiuitor devine un act de legiferare. De aceea aprobarea unei ordonanţe nu are semnificatia ce i se da în sesizare, de simpla "ratificare", iar pentru legiuitor faptul ca efectele ordonanţei se produc anterior aprobării nu constituie o restrictie sau o condiţionare ce ar afecta competenţa sa legislativă şi, implicit, aplicabilitatea procedurilor constituţionale instituite în vederea exercitării acestei competente.Sub alt aspect, se susţine, în sesizare, ca Ordonanţa nr. 88/1997 este neconstitutionala, întrucât, pe de o parte, prin conţinutul sau, priveşte domeniul legilor organice, iar pe de altă parte, deoarece nu ar exista cazul excepţional şi urgenta necesare, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă.Prin aprobarea unei ordonanţe Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, asa cum rezultă din Decizia nr. 91/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, în care s-a statuat, în legătură cu legea de aprobare a unei ordonanţe, ca, dacă ordonanţa cuprinde o norma neconstitutionala, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate inlatura caracterul neconstitutional al acestei norme, deoarece "Parlamentul nu este îndreptăţit sa confirme o norma neconstitutionala care îşi păstrează acest caracter cat timp legiuitorul nu a modificat-o". Altminteri, regimul constituţional al ordonanţei ar fi încălcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al Guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituţionale ale delegării legislative.Prima obiectie legată de constituţionalitatea ordonanţei emise se referă la faptul ca, prin conţinutul sau, aceasta priveşte domeniul legilor organice, sustinandu-se ca interdicţia constituţională prevăzută de alin. (1) al art. 114 din Constituţie, potrivit căruia legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe nu poate privi şi domeniul legilor organice, se aplică şi ordonanţelor de urgenta prevăzute de alin. (4) al acestui articol. Astfel cum se arata în avizul Consiliului Legislativ şi în punctele de vedere comunicate, Ordonanţa nr. 88/1997 conţine unele reglementări din domeniul legilor organice.Ordonanţele, asa cum rezultă din prevederile art. 114, sunt de doua feluri: ordonanţele ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, deci ca urmare a unei delegari legislative acordate de legiuitor, prevăzute de alin. (1) al acestui articol, şi ordonanţele de urgenta, prevăzute de alin. (4), în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituţia însăşi.Regimul acestor două categorii de ordonanţe nu este acelaşi:- ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare se supun aprobării Parlamentului, numai dacă legea de abilitare prevede aceasta, pe când ordonanţele de urgenta nu intră în vigoare decât dacă, în prealabil, au fost supuse Parlamentului spre aprobare, astfel încât acesta le-ar putea respinge chiar înainte de a-şi fi produs efectele;- ordonanţele pe temeiul unei legi de abilitare se pot emite până la împlinirea termenului de abilitare, pe când cele de urgenta, numai în "cazuri excepţionale", când imperativul salvgardarii unui interes public face necesară luarea de urgenta a unei asemenea măsuri;- ordonanţele din prima categorie se pot emite numai în domeniile prevăzute în legea de abilitare, pe când, pentru cele din a doua categorie, prevederile alin. (4) al art. 114 din Constituţie nu reglementează în nici un fel domeniile în care pot fi emise; asa cum s-a arătat însă, aceste domenii nu pot privi legea constituţională;- interdicţia abilitarii Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice priveşte, în mod nemijlocit, pe legiuitor, întrucât alin. (1) al art. 114 dispune expres ca Parlamentul poate adopta o asemenea lege "în domenii care nu fac obiectul legilor organice", pe cale de consecinţa, aceasta interdicţie priveşte şi Guvernul, asa cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicţională a Curţii; o asemenea interdicţie nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 114, referitor la ordonanţele de urgenta, deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unei măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituţionale a instituţiei.Rezultă, din cele arătate, ca ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei pe baza unei legi de abilitare, ci o măsura de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţa unui caz excepţional şi care se justifica - astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995 - "pe necesitatea şi urgenta reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public".În ceea ce priveşte existenta cazului excepţional şi interesul public a cărui salvgardare a fost urmărită prin emiterea ordonanţei, un prim aspect este de ordin politic, rezultând din remanierea Guvernului la finele anului 1997, când, cu aprobarea Parlamentului reunit în şedinţa comuna a Camerelor, în componenta acestuia a fost nominalizată o nou demnitate publică, şi anume ministrul privatizării, ceea ce presupune în mod necesar, înfiinţarea ministerului de resort. Aceasta însă a impus reforma întregului cadru instituţional al privatizării, spre a se realiza - astfel cum se arata în expunerea de motive la proiectul de lege - "concentrarea funcţiei de privatizare efectivă a societăţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice".Un alt aspect - subliniat în aceeaşi expunere de motive - este legat de "lacunele existente în legislaţia în vigoare, care au creat distorsiuni şi întârzieri în procesul de reforma structurală... ca urmare a viciilor de fond ale actelor normative emise în perioada 1991-1997", precum şi de "evoluţia relaţiilor juridice în sistemul economic şi al administraţiei publice".Este incontestabil ca procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter naţional, de realizarea căruia depinde înfăptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1), potrivit căruia "Economia României este economie de piaţa". De aceea reforma cadrului juridic al privatizării, în condiţiile intarzierilor produse şi pentru accelerarea acestui proces, cu scopul de "a reduce pagubele pricinuite mediului, a diminua riscul şi a maximiza credibilitatea Guvernului în procesul de privatizare", asa cum se arata în aceeaşi expunere de motive, justifica urgenta măsurilor adoptate, situaţie care nu este contestată de autorii sesizării, care, asa cum s-a arătat, solicita, în final, ca ordonanţa să fie dezbatuta în Parlament, nu infirmata ca atare.Fără indoiala, modificarea ori unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă, la fel ca şi cererile investitorilor, români sau străini, chiar în domeniul privatizării. Dar aceste aspecte nu sunt de natura a inlatura realitatea unor situaţii politice şi economice, care, prin caracterul lor, au impus adoptarea de urgenta a noii reglementări, în condiţiile în care, asa cum se arata în punctul de vedere al Guvernului, "fundamentul reformei economice în România este accelerarea procesului de privatizare", ceea ce a impus "urgenta abordarii acestui domeniu, într-o noua perspectiva".B. În legătură cu conţinutul reglementării instituite de ordonanţa, prin sesizare se invoca neconstituţionalitatea art. 1, întrucât priveşte domeniul legii organice, - aspect analizat anterior - cat şi pentru că nu distinge între domeniul public şi cel privat al statului. Acest articol se referă însă la vânzarea acţiunilor ce alcătuiesc capitalul social al societăţilor comerciale, deci a unor bunuri proprietate privată a statului - astfel cum s-a statuat consecvent în jurisprudenta Curţii -, cat şi a unor active care, dacă vor incorpora şi bunuri proprietate publică, sunt incidente dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, ce permit ca bunurile proprietate publică să fie concesionate sau închiriate.De asemenea, se considera, în sesizare, ca art. 4 este neconstitutional, întrucât nu s-a prevăzut în conţinutul acestui articol ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului. Textul nu prevede însă ca acest minister ar fi o autoritate publică autonomă, iar, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, dispoziţie constituţională ce se aplică în mod direct, mai ales ca ministrul privatizării face parte din Guvern.Sub alt aspect, se considera ca sunt incalcate prevederile art. 116 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 din ordonanţa prevede că organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se aproba de Guvern. Pentru majorarea ministerelor, atât în legislatura anterioară, cat şi în actuala legislatura, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea lor s-au stabilit prin hotărâri ale Guvernului, întrucât textul constituţional prevede în mod expres ca aceste aspecte se stabilesc "potrivit legii", nu "prin lege", deci cu respectarea reglementărilor legale din domeniul de activitate al fiecărui minister şi cu respectarea componentei pe funcţii a Guvernului.În ceea ce priveşte Ministerul Privatizării, atribuţiile sale sunt reglementate la alin. (2) al art. 4, astfel încât, spre deosebire de alte ministere, numai aspectele organizatorice şi functionale urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.Referitor la reorganizarea Fondului Proprietăţii de Stat, potrivit art. 5, în instituţia de interes public organizată ca "fond închis de investiţii atipic", în subordinea Ministerului Privatizării, criticile formulate în sesizare nu privesc aspecte de constituţionalitate, mai ales că nu se invoca nici o dispoziţie constituţională ce ar fi fost incalcata, ci de oportunitate politica, inclusiv în ceea ce priveşte justificarea juridică a noii reglementări. Aceste aspecte sunt deci de competenţa exclusiva a legiuitorului, cum ar fi, spre exemplu, organizarea unei comisii de cenzori la instituţii publice.Singura problema de constituţionalitate, semnalata ca atare în sesizare, este aceea ca, abrogandu-se Legea nr. 58/1991, prin Ordonanţa nr. 88/1997, "Guvernul a desfiinţat competentele Parlamentului şi Presedentiei şi le-a insusit pentru sine". Critica se referă la competentele acestor autorităţi în domeniul privatizării. Este incontestabil însă ca, nefiind competente constituţionale, ci legale, întrucât au fost instituite prin Legea nr. 58/1991, acestea pot fi modificate sau abrogate tot prin lege, inclusiv prin Ordonanţa nr. 88/1997, ca act normativ guvernamental cu efecte echivalente legii în domeniul sau de reglementare.Conform art. 10 alin. (1) din ordonanţa, aplicarea procedurilor de privatizare de către Fondul Proprietăţii de Stat nu este supusă controlului Curţii de Conturi, dispoziţie considerată în sesizare ca fiind contrară prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, care reglementează competenţa Curţii de Conturi de a controla modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.Controlul Curţii de Conturi asupra unor proceduri legale referitoare la înfăptuirea privatizării nu poate face parte din activităţile pe care le reglementează art. 139 alin. (1) din Constituţie în competenţa acestei Curţi. Astfel, nu se poate susţine, cu deplin temei, ca aplicarea uneia dintre procedurile de privatizare prevăzute la art. 13 din ordonanţa s-ar putea circumscrie textului constituţional menţionat, care are în vedere resursele financiare ale statului sau ale sectorului public. Aceasta nu înseamnă însă ca resursele statului, individualizate potrivit celor de mai sus, sunt excluse de la controlul acestei Curţi. În conformitate cu art. 10 alin. (2) din ordonanţa, asupra resurselor financiare care se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, precum şi asupra resurselor din bugetul Fondului Proprietăţii de Stat, Curtea de Conturi exercita controlul ulterior de legalitate, desigur, potrivit legii sale de organizare.Este de menţionat, pe de altă parte, faptul ca, după cum se arata în punctul de vedere al preşedintelui Senatului, nu este cu nimic exclusa posibilitatea exercitării unui control special al Curţii de Conturi şi cu privire la desfăşurarea operaţiunilor (procedurilor) de privatizare, chiar dacă legea sa de organizare şi funcţionare nu o prevede. Într-adevăr, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituţie, la cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice, în speta a gestionării acţiunilor aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat, integral sau parţial, raportand despre cele constatate.în aceste condiţii, se retine ca, printr-un control de legalitate ulterior, în cadrul unui alt tip de control cu caracter special, operaţiunile de privatizare nu sunt exceptate de la efectuarea unor verificări cu privire la regularitatea lor, dacă se au în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi competentele legale ale Curţii de Conturi.La Fondul Proprietăţii de Stat, resursele financiare ale statului sunt cele prevăzute la alin. (1) al art. 9 din ordonanţa, pentru bugetul de stat, şi la alin. (5) pentru bugetele locale, iar modul lor de administrare şi întrebuinţare este reglementat de alin. (2)-(6) ale acestui articol. De aceea critica formulată de autorii sesizării nu este intemeiata.În sesizare se susţine ca "Din Ordonanţa rezultă ca reorganizarea regiilor de orice fel, inclusiv a celor strategice şi de monopol natural se va face de către Ministerul Privatizării cu F.P.S.", invocandu-se, în scopul criticarii acestei soluţii, argumente de natura politica, legate exclusiv de politica de privatizare promovata de Guvern, care, prin natura lor, nu privesc aspecte de constituţionalitate, precum şi ca sunt incalcate dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Afirmatia din sesizare cu privire la existenta soluţiei critice este inexactă. Reorganizarea regiilor autonome este reglementată prin Legea nr. 207/1997 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 30/1997. Prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, ce face obiectul criticii din sesizare, s-a abrogat numai art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 30/1997, în forma adoptată prin legea de aprobare, care se referea la regiile exceptate de la reorganizare, soluţie justificată de considerente de tehnica legislativă, deoarece prin art. 38 alin. (2) din ordonanţa aceasta materie a fost reglementată diferit.Potrivit art. 35 din ordonanţa, societăţile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se privatizează cu includerea valorii terenului în capitalul social, iar dacă nu au un asemenea certificat, fără includerea valorii terenului în structura capitalului social. În aceasta din urma ipoteza, până la clarificarea situaţiei juridice a terenului, societatea beneficiază de un drept de concesiune, iar după aceea, în funcţie de apartenenţa la domeniul public sau la cel privat al statului, terenul va fi concesionat, vândut sau folosit pe baza unui drept de superficie. În sesizare se arata ca asemenea drepturi "accesorii se pot constitui", dar ca sunt incalcate dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora străinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.Întrucât, potrivit art. 3 lit. f), cumpărător poate fi oricare persoana fizica sau juridică de drept privat, română sau străină, iar noua reglementare, astfel cum rezultă din prevederile art. 1, se referă nu numai la vânzarea de acţiuni, ci şi de active, care deci pot fi cumpărate şi de apatrizi sau străini, prevederile art. 35 din ordonanţa sunt constituţionale numai în măsura în care prin aplicarea lor nu se încalcă interdicţia prevăzută de art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini sau apatrizi. În considerarea acestei motivari, faţă de dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază ca, la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 să se menţioneze prezenta deciziei privind înţelesul constituţional al acestui articol. În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către persoanele juridice străine, Curtea s-a pronunţa prin Decizia nr. 73/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997.O ultima critica a prevederilor Ordonanţei nr. 88/1997 se referă la dispoziţiile cap. VI - Sancţiuni, sustinandu-se ca, întrucât nu sunt reglementate decât contravenţii, pentru fapte ce în realitate sunt infracţiuni, şi ca ar trebui contraventionalizate şi alte fapte - care, însă, nu sunt indicate - nu se asigura rigoarea necesară procesului de privatizare. Critica nu este de neconstituţionalitate, autorii sesizării neindicand un principiu sau o dispoziţie constituţională ce ar fi incalcate prin noua reglementare, iar argumentele invocate, privind problemele de oportunitate politica, sunt de competenţa exclusiva a legiuitorului.De asemenea, se omite faptul ca, potrivit art. 33 alin. (1) din ordonanţa, faptele sunt calificate ca fiind contravenţii "dacă potrivit legii penale nu constituie infracţiuni", astfel încât noua reglementare nu are înţelesul unei dezincriminari.Faţa de cele arătate, în temeiul art. 72, art. 107, art. 113, art. 114 şi al art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi al art. 13, al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:1. Constata ca adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale este constituţională.2. Constata ca prevederile art. 35 din ordonanţa aprobată prin această lege sunt constituţionale în măsura în care nu se încalcă interdicţia dobândirii, de către cetăţenii străini şi de către apatrizi, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie.3. Constata ca celelalte prevederi ale ordonanţei, care au făcut obiectul sesizării, sunt constituţionale.Definitivă şi obligatorie.La publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 din ordonanţa de urgenţă se va face trimitere la pct. 2 din prezenta decizie, cu privire la înţelesul constituţional al acestei dispoziţii.Decizia se comunică Preşedintelui României.Deliberare a avut loc la data de 17 februarie 1998 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlatescu, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent şef,Claudia Miu------------------
| EMITENT |
Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 4 februarie 1998, asupra neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, de către 42 de senatori, şi anume: Ion Predescu, Doru-Ioan Taracila, Oliviu Gherman, Mihai Matetovici, Virgil Popa, Emil Dima, Constantin Sava, Alexandru Radu Timofte, Nicolae Sersea, Marin Predila, Mihai Petrescu, Vasile Ion, Viorel Ştefan, Ion Solcanu, Ghiorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Petre Ninosu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Liviu Maior, Octavian Opris, Doru Laurian Badulescu, Marcu Burtea, Ion Bold, Doru Gaita, Avram Gheorghe, Vasile Vacaru, Victor Apostolache, Dumitru Badea, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Haralambie Cotarcea, Nicolae Patru, Nelu Badea, Vasile Dobrescu, Ioan Ardelean, Victor Fuior, Gheorghe Dumitrascu, Dan Stelian Marin, Nicolae Vacaroiu şi Octavian Cozmanca.Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege, prevăzută de art. 113 din Constituţie. Potrivit alin. (3) al acestui articol, legea este considerată adoptată, deoarece, după prezentarea, de către primul-ministru, în faţa Camerelor reunite în şedinţa comuna, a declaraţiei de angajare a răspunderii, nu a fost depusa o moţiune de cenzura în termenul de 3 zile prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi articol.Prin obiecţia de neconstituţionalitate formulată se considera ca Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 este neconstitutionala în considerarea următoarelor motive:1. Inadmisibilitatea aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din ConstituţieÎn argumentarea acestei sustineri se arata ca "Ordonanţa de urgenta este o măsura extrema pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, cu executarea imediata", astfel încât nu intră în categoria actelor juridice ale Guvernului la care se referă art. 107 din Constituţie. "Ordonanţa de urgenta este condiţionată de existenta cazului excepţional şi care nu poate consta în reglementări normale şi obişnuite, ci în stări de fapt care impun maxima urgenta de adoptare a măsurii şi de executare a ei", iar condiţionarea intrării în vigoare a unei asemenea ordonanţe de depunerea sa prealabilă la Parlament demonstreaza "caracterul obligatoriu al controlului de către Parlament asupra unor astfel de măsuri excepţionale" luate de Guvern. De asemenea, se arata "ca Guvernul şi-a asumat deja răspunderea o dată cu adoptarea ordonanţei de urgenta", astfel încât nu mai este necesară "o alta asumare de răspundere", ci, dimpotriva, se impune dezbaterea ordonanţei de către Parlament "în procedura legislativă normală". În ceea ce priveşte procedura de angajare a răspunderii Guvernului, prevăzută de art. 113 din Constituţie, se considera ca referirea la un "proiect de lege" din alin. (1) al acestui articol are în vedere iniţiativa legislativă guvernamentală care "nu creează nici drepturi şi nici obligaţii". În cadrul acestei proceduri, "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege". Ordonanţa de urgenta este însă un "act juridic care produce efecte, are forta de lege potrivit naturii constituţionale a acesteia", efecte ce pot fi de îndată sau până la aprobarea ordonanţei de către Parlament. De aceea, în cazul proiectului de lege, actul de legiferare are efecte "constitutive", pe când, în cazul ordonanţei, el este numai "confirmativ sau de ratificare", distincţie ce se considera a fi "obligatorie şi esenţială", deoarece, potrivit art. 72 şi următoarele din Constituţie, Parlamentul "adopta legi", iar art. 114, cu referire atât la ordonanţele emise pe temeiul unei legi de abilitare, cat şi la ordonanţele de urgenta, "foloseşte termenul de aprobare, ceea ce nu înseamnă adoptare sau constituire, ci ratificare a ceea ce era deja constituit". Ordonanţele "sunt excepţii de la procesul de legiferare şi, ca orice excepţie, ele au un regim special, limitativ". Angajarea răspunderii este, de asemenea, o excepţie. De aceea Guvernul, în respectul "limitelor competentei sale, nu recurge la excepţii de natura a eluda competenţa exclusiva de legiferare a Parlamentului", prin asumarea competentei de legiferare a acestuia.2. Neconstituţionalitatea reglementării din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997În acest sens se arata ca "Unificarea legislativă a reglementării instituită prin cele trei legi organice privind privatizarea şi a unei ordonanţe de urgenţă aprobată prin lege nu se poate face printr-o ordonanţa de urgenţă, deoarece nu este o stare excepţionala de maxima urgenta şi de fapte sau stări de fapt, de iminenta rezolvare, ci reprezintă o stare de drept, care nu este compatibila cu ordonanţa de urgenţă". De asemenea, se arata ca "Domeniul reglementării aparţine legilor organice, care nu pot fi nici modificate şi nici unificate sau abrogate de către Guvern". De aceea se considera ca "Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie au fost incalcate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de Constituţie pentru a se putea adopta de urgenta în aceasta materie".De asemenea, se apreciază ca prevederile art. 1 din ordonanţa, privind măsuri referitoare la dreptul de dispoziţie asupra proprietăţii de stat, sunt contrare dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, potrivit căruia Guvernul este "competent cu administrarea avutiei naţionale, fără a avea dreptul de a dispune de aceasta", Parlamentul fiind singura autoritate "competenţa de a dispune prin lege organică asupra dreptului de proprietate a statului, distingand între domeniul public al statului şi domeniul privat", mai ales ca în cuprinsul ordonanţei nu se face aceasta distincţie, deşi "Domeniul public al statului este inalienabil".Totodată, se considera ca art. 4 al ordonanţei, privind înfiinţarea Ministerului Privatizării, nu respecta prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu s-a precizat ca acest minister este în subordinea Guvernului, şi nici prevederile art. 116 din Constituţie, conform căruia ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 prevede că organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.Noua reglementare privind Fondul Proprietăţii de Stat este caracterizată ca "total gresita", acest fond devenind un "fond de investiţii închis atipic, ceea ce este de neinteles", cat timp "nu poate avea fonduri pentru investiţii". De asemenea, se susţine ca existenta unei comisii de cenzori la o instituţie publică nu este conformă cu "practica dreptului românesc".Întrucât, potrivit noii reglementări, nu se mai menţin competentele Camerelor Parlamentului şi ale Preşedintelui României în domeniul privatizării, se apreciază în sesizare ca "problema constituţională este dacă are Guvernul competenţa materială de a desfiinta competente speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului, ale Parlamentului în totalitate şi ale Presedentiei?" În concluzie, se considera ca "Ordonanţa nr. 88 este un act uzurpativ de grava încălcare a ordinii constituţionale în stat, asumarea răspunderii trebuie anulată pentru incompetenta şi inadmisibilitate, iar apoi de către Parlament trebuie respinsă ordonanţa în totalitatea ei".Prin faptul ca, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa, Curtea de Conturi nu controlează aplicarea procedurilor de privatizare, se susţine ca sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Potrivit ordonanţei, reorganizarea regiilor se face "de către Ministerul Privatizării şi F.P.S.", ceea ce dovedeşte "ca privatizarea se doreşte de guvernare sa ajungă jaful economiei naţionale", fără sa ţină seama de bunurile aparţinând domeniului public care, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţie, nu pot fi înstrăinate.În legătură cu "posibilitatea înstrăinării terenurilor, chiar dacă nu au definitivat regimul juridic", se considera ca sunt nesocotite prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, conform căruia străinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De asemenea, se apreciază ca rezolvarile din ordonanţa "în raport de situaţii ulterioare ale terenurilor sunt confuze şi conduc la soluţii aberante privind proprietatea şi drepturile reale, accesorii ce se pot constitui".Sancţiunile prevăzute la cap. VI al ordonanţei fiind numai "amenda", se apreciază în sesizare ca aceasta "releva o încurajare indirecta la abuz şi incorectitudine", cu atât mai mult cu cat "alte aspecte din activitatea de privatizare nu au fost reţinute nici drept contravenţii".În finalul sesizării se arata ca exista "şi alte numeroase aspecte de neconstituţionalitate" care vor putea fi amendate "în ipoteza în care Curtea Constituţională nu va retine inadmisibilitatea Ordonanţei nr. 88, în conformitate cu art. 114 alin. (4) din Constituţie, ci numai inadmisibilitatea răspunderii pe o ordonanţa de urgenţă, cat şi aspectele de neconstituţionalitate ale reglementării insesi din cuprinsul ordonanţei".Curtea, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate formulate în sesizare sunt neintemeiate. Astfel, în legătură cu teza inadmisibilitatii aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului, în condiţiile art. 113 din Constituţie, se arata ca "legile adoptate de Parlament pot urma fie calea prevăzută de art. 72-78 din Constituţia României, fie calea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege", iar în ambele cazuri "opera de legiferare aparţine Parlamentului şi poate privi orice domeniu al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice". În cazul legii ce face obiectul sesizării, "nedepunerea motiunii de cenzura este elementul fundamental care a determinat transformarea proiectului de lege în lege". De aceea, a se considera ca angajarea răspunderii Guvernului nu ar putea avea ca obiect un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanţe constituie un "adaos la Constituţie" ce nu poate fi acceptat, "deoarece, acolo unde legiuitorul nu distinge, interpretul nu poate da un alt înţeles textului". De asemenea, se arata ca este nejustificat motivul imposibilităţii Guvernului de a-şi angaja răspunderea pentru aprobarea unei ordonanţe, deoarece el şi-ar fi angajat-o când a emis-o, cat timp prima ipoteza este aceea a unei "raspunderi politice directionate, care poate avea ca efect demnitatea Guvernului", pe când, în a doua ipoteza, "se poate materializa cel mult în respingerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenta, fără alte consecinţe". Se considera totodată fără "relevanta" distincţia dintre "un proiect de lege şi un proiect de lege privind aprobarea unei ordonanţe", spre a se susţine ca "angajarea răspunderii Guvernului poate fi facuta numai în primul caz", deoarece în ambele situaţii "proiectul de lege are aceeaşi semnificaţie", iar prin aprobarea lui "materia ce-i face obiectul dobândeşte putere de lege, chiar dacă în cazul ordonanţelor ea a produs efecte juridice în temeiul unui act administrativ". În ceea ce priveşte "situaţia excepţionala care duce la necesitatea adoptării unei ordonanţe de urgenţă", se arata ca "necesitatea şi urgenta reglementării privatizării decurg din necesitatea realizării privatizării de către un guvern remaniat special în acest scop, care are în componenta un ministru al privatizării", ceea ce impune reformarea cadrului juridic şi organizatoric al acestei activităţi, ca, şi "instituirea unor cai de eliminare a intarzierilor, de accelerare a acestui proces, reducerea pagubelor ce pot fi produse mediului înconjurător şi stoparea descresterii economice".În ceea ce priveşte interpretarea din sesizare, în sensul că ordonanţa în cauza ar fi un act de unificare a legislaţiei privatizării, ceea ce nu poate fi echivalent cu o situaţie excepţionala, şi ca, întrucât cuprinde reglementări de domeniul legii organice, ordonanţa emisă este inadmisibila, se arata ca, în realitate, ordonanţa instituie o noua reglementare, având ca efect necesar abrogarea reglementării anterioare, şi ca prin ordonanţa de urgenţă se pot reglementa, "în situaţii excepţionale, probleme care ţin de domeniul legilor, indiferent dacă acestea sunt ordinare sau organice". Interdicţia constituţională de a se reglementa prin ordonanţe domeniul legilor organice "priveşte numai ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare", iar subiectii acestei interdicţii "sunt în egala măsura Parlamentul şi Guvernul". În afară delegării legislative legale, art. 114 alin. (4) din Constituţie a instituit şi o delegare legislativă "constituţională", care "conferă Guvernului dreptul de a emite, în situaţii excepţionale, ordonanţe de urgenţă, fără vreo intervenţie parlamentară şi fără vreo limitare la domeniul legilor ordinare".În legătură cu critica art. 1 din ordonanţa, în sensul că ar afecta dreptul de proprietate al statului şi caracterul inalienabil al proprietăţii publice, se arata ca în sesizare s-a reţinut "în mod greşit ca prin aceasta ordonanţa de urgenţă s-ar reglementa privatizarea regiilor autonome, urmând a fi înstrăinate bunuri din domeniul public", deoarece, "asa cum rezultă din art. 2, prevederile sale privesc în exclusivitate privatizarea societăţilor comerciale", iar prevederile art. 38 cu privire la regii au în vedere numai "restructurarea lor", privatizarea urmând să se facă pe baza noii reglementări.Referitor la afirmatia autorilor sesizării, în sensul că înfiinţarea Ministerului Privatizării ar fi neconstitutionala întrucât nu s-a prevăzut ca acest minister este în subordinea Guvernului, se arata ca "este inutil să se reia în ordonanţa o reglementare cuprinsă în Constituţie". De asemenea, se precizează ca prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanţa, care stabilesc ca organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, nu contravin dispoziţiilor art. 116 din Constituţie, conform cărora ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează "potrivit legii".Cu privire la abrogarea unor competente prevăzute de Legea nr. 58/1991 pentru Camerele Parlamentului şi Preşedintele României, se considera ca ele, fiind instituite prin lege, pot fi modificate prin ordonanţa emisă, care are efecte juridice similare legii, şi ca "transferul unor competente privind numirile sau eliberarile din funcţii administrative, de la Parlament sau de la alta autoritate publică la alte autorităţi publice, este o măsura constituţională care se reazema pe principiul descentralizării şi al separaţiei puterii în stat, permitandu-se astfel concentrarea atribuţiilor executive la nivelul Guvernului".În sesizare se considera ca, întrucât Curtea de Conturi nu controlează procedurile de privatizare, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie. Referitor la aceasta obiectie, se arata, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, ca "intervenţia Curţii de Conturi în controlul procedurilor de privatizare reprezintă o atribuţie care excede competentei sale constituţionale" care "se rezuma la controlul de legalitate şi nu se extinde la cel de oportunitate", iar controlul procedurilor de privatizare "constituie o problemă de oportunitate care, potrivit Constituţiei, nu intră în sfera de activitate a acestui organism de control"".În legătură cu afirmatia ca, potrivit noii reglementări, reorganizarea regiilor se face de către Ministerul Privatizării cu Fondul Proprietăţii de Stat, se arata ca aceste sustineri "sunt eronate, deoarece Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 se aplică în exclusivitate societăţilor comerciale care urmează a fi privatizate şi nu regiilor autonome care se vor restructura în virtutea prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/1997".Referitor la critica legată de încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, se menţionează că vânzarea de active evident că nu se poate face decât cu respectarea acestor prevederi constituţionale.De asemenea, se considera ca obiecţia legată de contraventionalizarea unor fapte nu este intemeiata, "deoarece în art. 33 alin. (1) se precizează ca aceste fapte constituie contravenţii dacă, potrivit legii penale, nu sunt infracţiuni".În ceea ce priveşte referirea din sesizare la alte prevederi ale ordonanţei, ce ar fi neconstituţionale, se arata ca aceasta contravine obligaţiei prevăzute la art. 12 din Legea nr. 47/1992, privind obligaţia motivarii. Totodată se menţionează că "în cuprinsul sesizării, autorii se referă la o serie de considerente politice şi ideologice care nu fac obiectul controlului de constituţionalitate a legii".În punctul de vedere al Senatului se considera ca sesizarea este neîntemeiată, deoarece, până la data angajării răspunderii Guvernului, nu a început procedura de adoptare a legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997, de principiu fiind ca, o dată începută aceasta procedura, un proiect de lege, oricare ar fi el, nu mai poate face obiectul procedurii prevăzut de art. 113 din Constituţie, referitoare la angajarea răspunderii Guvernului. Este consecinţa faptului ca, o dată începută procedura constituţională de adoptare a legii, prevăzută de art. 72 şi următoarele din Constituţie, ea nu poate fi nici întreruptă, nici anulată, prin declanşarea unei proceduri diferite, prevăzute la art. 113 din Constituţie, prin natura lor procedurile parlamentare fiind de ordine publică şi având deci un caracter imperativ. Sub alt aspect, se considera ca, în conformitate cu art. 139 alin. (1) din Constituţie, Curtea de Conturi va controla fondurile rezultate din activitatea de privatizare, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, Parlamentul poate să ceara "implicarea Curţii de Conturi în modul de gestionare a unor asemenea resurse financiare".Totodată, se evidenţiază unele deficiente ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului, precizându-se însă ca, prin natura lor, ele nu afectează constituţionalitatea legii ce face obiectul sesizării.În punctul de vedere al Guvernului se considera ca obiecţia de neconstituţionalitate formulată prin sesizare este "vadit nefondata" pentru următoarele motive:Adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenta nr. 88/1997 nu este contrară prevederilor art. 58, art. 107 şi art. 114 alin. (1)-(3) din Constituţie, asa cum se susţine în sesizare. În temeiul art. 114 din Constituţie, exista două categorii de ordonanţe. Pe de o parte, sunt ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare prevăzute de alin. (1)-(3) ale acestui articol, care pot fi date doar în domenii ce fac obiectul legii de abilitare, precum şi numai în limitele şi până la data abilitatii şi care se supun aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare o cere, până la împlinirea termenului privind delegarea acordată. Pe de altă parte, sunt ordonanţele de urgenta, prevăzute de alin. (4) al articolului respectiv, ce se pot adopta în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după depunerea lor la Parlament, care, dacă nu este în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu. Rezultă ca, în cazul ordonanţei de urgenta, singura condiţie prealabilă este existenta cazului excepţional, iar în ceea ce priveşte domeniul în care asemenea ordonanţe pot fi emise, "acesta este mai larg decât cel al ordonanţelor adoptate în temeiul legii de abilitare, deoarece restrangerea numai la domeniile care nu fac obiectul, legilor organice este expres prevăzută doar pentru ordonanţele emise în temeiul legii de abilitare". În acest sens, se considera ca tocmai caracterul lor de urgenta, "determinat de existenta unor situaţii excepţionale", justifica "emiterea ordonanţelor de urgenta şi în domeniul legilor organice".În ceea ce priveşte cazul excepţional, se considera nejustificată caracterizarea facuta de autorii sesizării, în sensul că ordonanţa ar constitui "o simpla unificare legislativă, formala, fapt însă contrazis de criticile pe care le aduc noilor soluţii legislative". În acest sens, se arata ca "accelerarea procesului de privatizare, care, deşi a început cu 7 ani în urma, a cunoscut un ritm foarte lent, datorită unor proceduri greoaie, cu multe disfuncţionalităţi şi bariere", Legea nr. 58/1991 dovedindu-şi "în timp caracterul incomplet şi inadecvat realitatilor economico-sociale". Necesitatea inlaturarii de urgenta a situaţiei existente a impus "abordarea acestui domeniu într-o noua perspectiva", urmărindu-se în esenta:"- stabilirea clara a funcţiilor instituţiilor publice în domeniul privatizării, în scopul realizării unei coerente la nivel decizional;- concentrarea funcţiei de privatizare efectivă a societăţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice;- stabilirea principiilor după care se realizează privatizarea;- accelerarea transferului de proprietate a societăţilor comerciale către sectorul privat, pentru a diminua rolul statului în economie."În ceea ce priveşte teza potrivit căreia ar fi inadmisibila angajarea răspunderii în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, se arata ca, întrucât alin. (1) al acestui articol "nu face nici o distincţie între proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanţe şi celelalte proiecte de legi", interpretarea restrictiva a notiunii "proiect de lege", susţinută de autorii sesizării, nu ar putea fi reţinută. Totodată, se arata ca, întrucât art. 114 alin. (4) din Constituţie nu distinge, referitor la obligativitatea convocării Parlamentului pentru aprobarea ordonanţei de urgenta depuse spre aprobare, după cum aceasta ordonanţa a fost depusa sau nu în timpul sesiunii parlamentare, Guvernul, având în vedere "ca procedura de legiferare nu s-a declansat", a fost justificat să-şi asume răspunderea "în scopul urgentarii aprobării" ordonanţei respective. Totodată, se arata ca intrarea în vigoare a ordonanţei anterior aprobării sale de către legiuitor este nesemnificativa din punct de vedere al angajării răspunderii Guvernului, precum şi ca răspunderea politica a Guvernului faţă de Parlament, pentru toate actele sale, inclusiv pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă, nu exclude "posibilitatea angajării răspunderii potrivit art. 113 din Constituţie", a carei particularitate consta în aceea ca el poate fi demis. De asemenea, se considera ca "aplicarea, prin analogie, a principiilor actelor juridice civile la un act normativ este forţată", cu atâta mai mult cu cat legea de aprobare a unei ordonanţe poate cuprinde şi reglementări noi.În concluzie, se apreciază ca "sesizarea întruneşte condiţiile unei exercitării abuzive a dreptului de a sesiza Curtea Constituţională", întrucât grupurile parlamentare din care fac parte autorii sesizării aveau posibilitatea iniţierii unei moţiuni de cenzură în care să invoce criticile de neconstituţionalitate făcute.În legătură cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată în legătură cu prevederile art. 1 din ordonanţa, se arata ca teza din sesizare, potrivit căreia Guvernul ar avea exclusiv competenţa de a administra avutia naţionala fără a avea dreptul de a dispune de aceasta, nu este conform dispoziţiilor art. 101 din Constituţie, în temeiul căruia Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a tarii şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. De asemenea, se considera ca art. 1 se referă numai la activele din proprietatea privată a statului, cele din domeniul public urmând regimul prevăzut de art. 135 alin. (5) din Constituţie.Referitor la critica legată de faptul ca la art. 4 din ordonanţa nu s-a prevăzut ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului, se precizează ca aceasta rezultă din prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, ca soluţie de principiu, şi ca prevederile art. 116 constituie temeiul constituţional al prevederii alin. (4) al art. 4 din ordonanţa, conform căruia organizarea şi funcţionarea Ministrului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.De asemenea, se arata ca motivele din sesizare referitoare la "atribuţiile Fondului Proprietăţii de Stat" vizează, în realitate, oportunitatea reglementării. În ceea ce priveşte abrogarea competentelor "speciale ale Camerei Deputaţilor, ale Senatului şi Parlamentului", se precizează ca acestea, fiind instituite prin lege, pot fi modificate tot prin lege, inclusiv prin ordonanţa de urgenţă "care are putere de lege".În ceea ce priveşte faptul ca, potrivit noii reglementări, Curtea de Conturi nu controlează "aplicarea procedurilor de privatizare, respectiv opţiunea pentru una dintre metodele alternative de privatizare prevăzute de art. 13", se menţionează că este neîntemeiată critica facuta în sensul că, astfel, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituţie, mai ales ca, dacă ar exercita un asemenea control, "s-ar ajunge la introducerea unor criterii administrative în mecanismele pieţei şi, în final, la blocarea procesului de privatizare".În legătură cu art. 38 din ordonanţa, se arata ca prin aceasta reglementare "nu se încalcă nici o dispoziţie din Constituţie".Referitor la interdicţia dobândirii de către cetăţenii străini şi de către apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, se considera ca, per a contrario, aceştia pot dobândi alte drepturi reale, iar persoanele juridice străine pot dobândi şi dreptul de proprietate, întrucât noţiunea de "cetăţean străin" sau de "apatrid" evoca numai calitatea de persoana fizica, iar incapacităţile de folosinţă "sunt de stricta interpretare şi aplicare". În consecinţa, se apreciază ca în aplicarea art. 35 din ordonanţa numai terenurile aflate în proprietatea privată a statului sau aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale vor fi utilizate pe baza unui drept de superficie, pot fi concesionate sau vândute, iar terenurile proprietate publică rămân inalienabile. În cazul cumpărării de acţiuni, proprietatea asupra terenului este a societăţii comerciale, persoana juridică română, iar în cazul în care un activ ar fi dobândit de un cetăţean străin sau de un apatrid, acesta va putea obţine "doar un drept de superficie asupra terenurilor aferente".În ceea ce priveşte critica formulată în legătură cu contravenţiile prevăzute la cap. VI "Sancţiuni" din ordonanţa, se arata ca "în nici un caz nu este exclusa răspunderea penală", deoarece la alin. (1) al art. 33 se prevede că faptele respective sunt contravenţii, dacă, potrivit legii penale, nu constituie infracţiuni.CURTEA CONSTITUŢIONALĂavând în vedere obiecţia de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost sesizată, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul judecătorului-raportor şi legea ce face obiectul sesizării, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, constata următoarele:Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992.Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, în temeiul art. 113 din Constituţie, ca urmare a faptului ca în termenul de 3 zile, prevăzut de alin. (2) al acestui articol nu s-a depus o moţiune de cenzura, ceea ce are drept consecinţa ca, întrucât Guvernul nu a fost demis, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "proiectul de lege prezentat se considera adoptat".Ar fi fost util, pentru evitarea unor discuţii ulterioare, ca îndeplinirea acestei condiţii sa fi fost constatată în mod formal şi adusă la cunoştinţa parlamentarilor intruniti în şedinţa comuna, întrucât angajarea răspunderii Guvernului nu se poate face decât în şedinţa comuna a Camerelor. Aceasta priveşte însă dispoziţiile regulamentului şedinţelor comune şi nu afectează, în nici un fel, constituţionalitatea considerarii proiectului de lege prezentat ca fiind adoptat, cat timp, potrivit alin. (3) al art. 113 din Constituţie, aceasta consecinţa este exclusiv urmarea faptului ca Guvernul nu a fost demis.A. Principala obiectie de neconstituţionalitate formulată în sesizare este aceea ca un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu ar putea forma obiectul angajării răspunderii Guvernului.Potrivit art. 113 alin. (1) din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea politica pentru un proiect de lege ce se considera adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se considera adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusa sau, fiind initiata, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă ca el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care exista o procedură specială, prevăzută de art. 146-148 din Constituţie, în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de initiator. A adauga o alta restrictie - cum se propune în sesizare - referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificatia modificării textului constituţional al art. 113, ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o norma constituţională nu poate fi modificată pe cale de interpretare. De aceea solicitarea adresată Curţii, în finalul sesizării, de a se constata inadmisibilitatea angajării răspunderii Guvernului pentru o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, nu poate fi reţinută.În sensul inadmisibilitatii aprobării prin lege a unei ordonanţe de urgenţă în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituţie, se susţine ca Guvernul şi-a angajat răspunderea prin însăşi emiterea ordonanţei, ceea ce ar exclude angajarea din nou a răspunderii sale în cadrul acestei proceduri. Sunt însă doua planuri diferite: răspunderea Guvernului în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 şi răspunderea acestuia ca autor al ordonanţei. În prima ipoteza, angajarea răspunderii poate antrena demiterea Guvernului, pe când, în a doua ipoteza, respingerea ordonanţei nu antreneaza o asemenea consecinţa.De asemenea, autorii sesizării arata ca ordonanţa de urgenţă intrand în vigoare numai după depunerea sa la Parlament, rezultă ca, pentru aprobarea sa, controlul ordonanţei de către Parlament este obligatoriu, ceea ce exclude adoptarea legii de aprobare a ordonanţei în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituţie, întrucât, astfel, se eludeaza controlul parlamentar.Potrivit alin. (5) al art. 114, aprobarea sau respingerea ordonanţelor - fără a se distinge după cum au fost emise, pe baza unei legi de abilitare sau ca ordonanţe de urgenţă, - se face prin lege. Cat priveşte procedura de legiferare şi de control parlamentar, acestea se realizează potrivit regulamentelor parlamentare. Procedura constituţională a art. 113 permite exercitarea controlului parlamentar prin iniţierea unei moţiuni de cenzură care să priveasca nemijlocit ordonanţa propusă de Guvern spre a fi aprobată prin proiectul de lege în legătură cu care şi-a angajat răspunderea. Ceea ce exclude art. 113 din Constituţie este dezbaterea proiectului de lege ca atare. Aceasta însă nu este o consecinţa neconstitutionala, cat timp art. 113 din Constituţie instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferita de aceea reglementată de secţiunea a 3-a "Legiferarea" din capitolul 1 al titlului III din Constituţie, justificată - asa cum arata înşişi autorii sesizării - prin aceea ca "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludand procedura legislativă parlamentară".Nu este relevanta nici distincţia ce se face în sesizare între un proiect de lege ce ar cuprinde numai intentiile iniţiatorului şi un proiect de lege care, referindu-se la aprobarea unei ordonanţe, priveşte un "act constituit". Este adevărat ca ordonanţa produce efecte anterior aprobării sau respingerii sale prin lege. Fiind însă un act guvernamental, numai dacă a fost aprobat de către legiuitor devine un act de legiferare. De aceea aprobarea unei ordonanţe nu are semnificatia ce i se da în sesizare, de simpla "ratificare", iar pentru legiuitor faptul ca efectele ordonanţei se produc anterior aprobării nu constituie o restrictie sau o condiţionare ce ar afecta competenţa sa legislativă şi, implicit, aplicabilitatea procedurilor constituţionale instituite în vederea exercitării acestei competente.Sub alt aspect, se susţine, în sesizare, ca Ordonanţa nr. 88/1997 este neconstitutionala, întrucât, pe de o parte, prin conţinutul sau, priveşte domeniul legilor organice, iar pe de altă parte, deoarece nu ar exista cazul excepţional şi urgenta necesare, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă.Prin aprobarea unei ordonanţe Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, asa cum rezultă din Decizia nr. 91/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, în care s-a statuat, în legătură cu legea de aprobare a unei ordonanţe, ca, dacă ordonanţa cuprinde o norma neconstitutionala, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate inlatura caracterul neconstitutional al acestei norme, deoarece "Parlamentul nu este îndreptăţit sa confirme o norma neconstitutionala care îşi păstrează acest caracter cat timp legiuitorul nu a modificat-o". Altminteri, regimul constituţional al ordonanţei ar fi încălcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al Guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituţionale ale delegării legislative.Prima obiectie legată de constituţionalitatea ordonanţei emise se referă la faptul ca, prin conţinutul sau, aceasta priveşte domeniul legilor organice, sustinandu-se ca interdicţia constituţională prevăzută de alin. (1) al art. 114 din Constituţie, potrivit căruia legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe nu poate privi şi domeniul legilor organice, se aplică şi ordonanţelor de urgenta prevăzute de alin. (4) al acestui articol. Astfel cum se arata în avizul Consiliului Legislativ şi în punctele de vedere comunicate, Ordonanţa nr. 88/1997 conţine unele reglementări din domeniul legilor organice.Ordonanţele, asa cum rezultă din prevederile art. 114, sunt de doua feluri: ordonanţele ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, deci ca urmare a unei delegari legislative acordate de legiuitor, prevăzute de alin. (1) al acestui articol, şi ordonanţele de urgenta, prevăzute de alin. (4), în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituţia însăşi.Regimul acestor două categorii de ordonanţe nu este acelaşi:- ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare se supun aprobării Parlamentului, numai dacă legea de abilitare prevede aceasta, pe când ordonanţele de urgenta nu intră în vigoare decât dacă, în prealabil, au fost supuse Parlamentului spre aprobare, astfel încât acesta le-ar putea respinge chiar înainte de a-şi fi produs efectele;- ordonanţele pe temeiul unei legi de abilitare se pot emite până la împlinirea termenului de abilitare, pe când cele de urgenta, numai în "cazuri excepţionale", când imperativul salvgardarii unui interes public face necesară luarea de urgenta a unei asemenea măsuri;- ordonanţele din prima categorie se pot emite numai în domeniile prevăzute în legea de abilitare, pe când, pentru cele din a doua categorie, prevederile alin. (4) al art. 114 din Constituţie nu reglementează în nici un fel domeniile în care pot fi emise; asa cum s-a arătat însă, aceste domenii nu pot privi legea constituţională;- interdicţia abilitarii Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice priveşte, în mod nemijlocit, pe legiuitor, întrucât alin. (1) al art. 114 dispune expres ca Parlamentul poate adopta o asemenea lege "în domenii care nu fac obiectul legilor organice", pe cale de consecinţa, aceasta interdicţie priveşte şi Guvernul, asa cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicţională a Curţii; o asemenea interdicţie nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 114, referitor la ordonanţele de urgenta, deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unei măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituţionale a instituţiei.Rezultă, din cele arătate, ca ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei pe baza unei legi de abilitare, ci o măsura de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţa unui caz excepţional şi care se justifica - astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995 - "pe necesitatea şi urgenta reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public".În ceea ce priveşte existenta cazului excepţional şi interesul public a cărui salvgardare a fost urmărită prin emiterea ordonanţei, un prim aspect este de ordin politic, rezultând din remanierea Guvernului la finele anului 1997, când, cu aprobarea Parlamentului reunit în şedinţa comuna a Camerelor, în componenta acestuia a fost nominalizată o nou demnitate publică, şi anume ministrul privatizării, ceea ce presupune în mod necesar, înfiinţarea ministerului de resort. Aceasta însă a impus reforma întregului cadru instituţional al privatizării, spre a se realiza - astfel cum se arata în expunerea de motive la proiectul de lege - "concentrarea funcţiei de privatizare efectivă a societăţilor comerciale la nivelul unui singur organism şi restructurarea unor instituţii publice".Un alt aspect - subliniat în aceeaşi expunere de motive - este legat de "lacunele existente în legislaţia în vigoare, care au creat distorsiuni şi întârzieri în procesul de reforma structurală... ca urmare a viciilor de fond ale actelor normative emise în perioada 1991-1997", precum şi de "evoluţia relaţiilor juridice în sistemul economic şi al administraţiei publice".Este incontestabil ca procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter naţional, de realizarea căruia depinde înfăptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1), potrivit căruia "Economia României este economie de piaţa". De aceea reforma cadrului juridic al privatizării, în condiţiile intarzierilor produse şi pentru accelerarea acestui proces, cu scopul de "a reduce pagubele pricinuite mediului, a diminua riscul şi a maximiza credibilitatea Guvernului în procesul de privatizare", asa cum se arata în aceeaşi expunere de motive, justifica urgenta măsurilor adoptate, situaţie care nu este contestată de autorii sesizării, care, asa cum s-a arătat, solicita, în final, ca ordonanţa să fie dezbatuta în Parlament, nu infirmata ca atare.Fără indoiala, modificarea ori unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă, la fel ca şi cererile investitorilor, români sau străini, chiar în domeniul privatizării. Dar aceste aspecte nu sunt de natura a inlatura realitatea unor situaţii politice şi economice, care, prin caracterul lor, au impus adoptarea de urgenta a noii reglementări, în condiţiile în care, asa cum se arata în punctul de vedere al Guvernului, "fundamentul reformei economice în România este accelerarea procesului de privatizare", ceea ce a impus "urgenta abordarii acestui domeniu, într-o noua perspectiva".B. În legătură cu conţinutul reglementării instituite de ordonanţa, prin sesizare se invoca neconstituţionalitatea art. 1, întrucât priveşte domeniul legii organice, - aspect analizat anterior - cat şi pentru că nu distinge între domeniul public şi cel privat al statului. Acest articol se referă însă la vânzarea acţiunilor ce alcătuiesc capitalul social al societăţilor comerciale, deci a unor bunuri proprietate privată a statului - astfel cum s-a statuat consecvent în jurisprudenta Curţii -, cat şi a unor active care, dacă vor incorpora şi bunuri proprietate publică, sunt incidente dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, ce permit ca bunurile proprietate publică să fie concesionate sau închiriate.De asemenea, se considera, în sesizare, ca art. 4 este neconstitutional, întrucât nu s-a prevăzut în conţinutul acestui articol ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului. Textul nu prevede însă ca acest minister ar fi o autoritate publică autonomă, iar, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, dispoziţie constituţională ce se aplică în mod direct, mai ales ca ministrul privatizării face parte din Guvern.Sub alt aspect, se considera ca sunt incalcate prevederile art. 116 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 din ordonanţa prevede că organizarea şi funcţionarea Ministerului Privatizării se aproba de Guvern. Pentru majorarea ministerelor, atât în legislatura anterioară, cat şi în actuala legislatura, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea lor s-au stabilit prin hotărâri ale Guvernului, întrucât textul constituţional prevede în mod expres ca aceste aspecte se stabilesc "potrivit legii", nu "prin lege", deci cu respectarea reglementărilor legale din domeniul de activitate al fiecărui minister şi cu respectarea componentei pe funcţii a Guvernului.În ceea ce priveşte Ministerul Privatizării, atribuţiile sale sunt reglementate la alin. (2) al art. 4, astfel încât, spre deosebire de alte ministere, numai aspectele organizatorice şi functionale urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.Referitor la reorganizarea Fondului Proprietăţii de Stat, potrivit art. 5, în instituţia de interes public organizată ca "fond închis de investiţii atipic", în subordinea Ministerului Privatizării, criticile formulate în sesizare nu privesc aspecte de constituţionalitate, mai ales că nu se invoca nici o dispoziţie constituţională ce ar fi fost incalcata, ci de oportunitate politica, inclusiv în ceea ce priveşte justificarea juridică a noii reglementări. Aceste aspecte sunt deci de competenţa exclusiva a legiuitorului, cum ar fi, spre exemplu, organizarea unei comisii de cenzori la instituţii publice.Singura problema de constituţionalitate, semnalata ca atare în sesizare, este aceea ca, abrogandu-se Legea nr. 58/1991, prin Ordonanţa nr. 88/1997, "Guvernul a desfiinţat competentele Parlamentului şi Presedentiei şi le-a insusit pentru sine". Critica se referă la competentele acestor autorităţi în domeniul privatizării. Este incontestabil însă ca, nefiind competente constituţionale, ci legale, întrucât au fost instituite prin Legea nr. 58/1991, acestea pot fi modificate sau abrogate tot prin lege, inclusiv prin Ordonanţa nr. 88/1997, ca act normativ guvernamental cu efecte echivalente legii în domeniul sau de reglementare.Conform art. 10 alin. (1) din ordonanţa, aplicarea procedurilor de privatizare de către Fondul Proprietăţii de Stat nu este supusă controlului Curţii de Conturi, dispoziţie considerată în sesizare ca fiind contrară prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, care reglementează competenţa Curţii de Conturi de a controla modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.Controlul Curţii de Conturi asupra unor proceduri legale referitoare la înfăptuirea privatizării nu poate face parte din activităţile pe care le reglementează art. 139 alin. (1) din Constituţie în competenţa acestei Curţi. Astfel, nu se poate susţine, cu deplin temei, ca aplicarea uneia dintre procedurile de privatizare prevăzute la art. 13 din ordonanţa s-ar putea circumscrie textului constituţional menţionat, care are în vedere resursele financiare ale statului sau ale sectorului public. Aceasta nu înseamnă însă ca resursele statului, individualizate potrivit celor de mai sus, sunt excluse de la controlul acestei Curţi. În conformitate cu art. 10 alin. (2) din ordonanţa, asupra resurselor financiare care se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, precum şi asupra resurselor din bugetul Fondului Proprietăţii de Stat, Curtea de Conturi exercita controlul ulterior de legalitate, desigur, potrivit legii sale de organizare.Este de menţionat, pe de altă parte, faptul ca, după cum se arata în punctul de vedere al preşedintelui Senatului, nu este cu nimic exclusa posibilitatea exercitării unui control special al Curţii de Conturi şi cu privire la desfăşurarea operaţiunilor (procedurilor) de privatizare, chiar dacă legea sa de organizare şi funcţionare nu o prevede. Într-adevăr, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituţie, la cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice, în speta a gestionării acţiunilor aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat, integral sau parţial, raportand despre cele constatate.în aceste condiţii, se retine ca, printr-un control de legalitate ulterior, în cadrul unui alt tip de control cu caracter special, operaţiunile de privatizare nu sunt exceptate de la efectuarea unor verificări cu privire la regularitatea lor, dacă se au în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi competentele legale ale Curţii de Conturi.La Fondul Proprietăţii de Stat, resursele financiare ale statului sunt cele prevăzute la alin. (1) al art. 9 din ordonanţa, pentru bugetul de stat, şi la alin. (5) pentru bugetele locale, iar modul lor de administrare şi întrebuinţare este reglementat de alin. (2)-(6) ale acestui articol. De aceea critica formulată de autorii sesizării nu este intemeiata.În sesizare se susţine ca "Din Ordonanţa rezultă ca reorganizarea regiilor de orice fel, inclusiv a celor strategice şi de monopol natural se va face de către Ministerul Privatizării cu F.P.S.", invocandu-se, în scopul criticarii acestei soluţii, argumente de natura politica, legate exclusiv de politica de privatizare promovata de Guvern, care, prin natura lor, nu privesc aspecte de constituţionalitate, precum şi ca sunt incalcate dispoziţiile art. 135 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Afirmatia din sesizare cu privire la existenta soluţiei critice este inexactă. Reorganizarea regiilor autonome este reglementată prin Legea nr. 207/1997 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 30/1997. Prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, ce face obiectul criticii din sesizare, s-a abrogat numai art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 30/1997, în forma adoptată prin legea de aprobare, care se referea la regiile exceptate de la reorganizare, soluţie justificată de considerente de tehnica legislativă, deoarece prin art. 38 alin. (2) din ordonanţa aceasta materie a fost reglementată diferit.Potrivit art. 35 din ordonanţa, societăţile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se privatizează cu includerea valorii terenului în capitalul social, iar dacă nu au un asemenea certificat, fără includerea valorii terenului în structura capitalului social. În aceasta din urma ipoteza, până la clarificarea situaţiei juridice a terenului, societatea beneficiază de un drept de concesiune, iar după aceea, în funcţie de apartenenţa la domeniul public sau la cel privat al statului, terenul va fi concesionat, vândut sau folosit pe baza unui drept de superficie. În sesizare se arata ca asemenea drepturi "accesorii se pot constitui", dar ca sunt incalcate dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora străinii şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.Întrucât, potrivit art. 3 lit. f), cumpărător poate fi oricare persoana fizica sau juridică de drept privat, română sau străină, iar noua reglementare, astfel cum rezultă din prevederile art. 1, se referă nu numai la vânzarea de acţiuni, ci şi de active, care deci pot fi cumpărate şi de apatrizi sau străini, prevederile art. 35 din ordonanţa sunt constituţionale numai în măsura în care prin aplicarea lor nu se încalcă interdicţia prevăzută de art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini sau apatrizi. În considerarea acestei motivari, faţă de dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază ca, la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 să se menţioneze prezenta deciziei privind înţelesul constituţional al acestui articol. În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către persoanele juridice străine, Curtea s-a pronunţa prin Decizia nr. 73/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997.O ultima critica a prevederilor Ordonanţei nr. 88/1997 se referă la dispoziţiile cap. VI - Sancţiuni, sustinandu-se ca, întrucât nu sunt reglementate decât contravenţii, pentru fapte ce în realitate sunt infracţiuni, şi ca ar trebui contraventionalizate şi alte fapte - care, însă, nu sunt indicate - nu se asigura rigoarea necesară procesului de privatizare. Critica nu este de neconstituţionalitate, autorii sesizării neindicand un principiu sau o dispoziţie constituţională ce ar fi incalcate prin noua reglementare, iar argumentele invocate, privind problemele de oportunitate politica, sunt de competenţa exclusiva a legiuitorului.De asemenea, se omite faptul ca, potrivit art. 33 alin. (1) din ordonanţa, faptele sunt calificate ca fiind contravenţii "dacă potrivit legii penale nu constituie infracţiuni", astfel încât noua reglementare nu are înţelesul unei dezincriminari.Faţa de cele arătate, în temeiul art. 72, art. 107, art. 113, art. 114 şi al art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi al art. 13, al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:1. Constata ca adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale este constituţională.2. Constata ca prevederile art. 35 din ordonanţa aprobată prin această lege sunt constituţionale în măsura în care nu se încalcă interdicţia dobândirii, de către cetăţenii străini şi de către apatrizi, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie.3. Constata ca celelalte prevederi ale ordonanţei, care au făcut obiectul sesizării, sunt constituţionale.Definitivă şi obligatorie.La publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 din ordonanţa de urgenţă se va face trimitere la pct. 2 din prezenta decizie, cu privire la înţelesul constituţional al acestei dispoziţii.Decizia se comunică Preşedintelui României.Deliberare a avut loc la data de 17 februarie 1998 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlatescu, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent şef,Claudia Miu------------------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari