DECIZIE nr. 948 din 6 iulie 2010referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 8^1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 546 din 4 august 2010



    Augustin Zegrean - preşedinteAspazia Cojocaru - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorIulia Antoanella Motoc - judecătorIon Predescu - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorAntonia Constantin - procurorBenke Karoly - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8^1 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel în Dosarul nr. 19.212/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 iunie 2010, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 6 iulie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 24 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 19.212/301/2006, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8^1 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru în materie succesorală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Daniela-Cristina Orodel susţine că prevederile legale criticate încalcă accesul liber la justiţie, întrucât cetăţeanul este pus în situaţia de a nu mai putea beneficia de serviciile publice oferite de instanţele judecătoreşti, ceea ce face ca acest drept fundamental, prevăzut de Constituţie, să devină unul iluzoriu. Se mai arată că, datorită sumei exorbitante prevăzute de lege pentru a se putea obţine o copie legalizată cu menţiunea "definitivă şi irevocabilă" de pe o hotărâre judecătorească prin care se tranşează un litigiu succesoral, se limitează dreptul persoanei la executarea hotărârii judecătoreşti.Se arată că accesibilitatea justiţiei nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia, accesul liber la justiţie putând fi condiţionat de plată unei taxe de timbru, necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. Însă, atunci când se stabilesc taxe judiciare de timbru exorbitante, care depăşesc cu mult cheltuielile prilejuite de realizarea actului de justiţie şi posibilităţile de plată ale justiţiabilului, limitarea dreptului de acces nu este proporţională cu scopul urmărit. Cuantumul exagerat al taxei judiciare de timbru aduce atingere substanţei dreptului la un proces echitabil, ţinând cont că, în speţă, cuantumul acestei taxe a fost stabilit la 2.282 salarii minime pe economie. Se arată că, deşi cereri neevaluabile în bani, cererile în materie succesorală sunt taxate la o valoare mult mai mare şi decât a celor evaluabile în bani. În speţă, ceilalţi autori ai excepţiei arată că această taxă a fost stabilită la un nivel de şase ori mai mare decât o taxă ce s-ar putea determina, la nivelul maximal, în cadrul modului de taxare a cererilor evaluabile în bani.În continuare, autorul sesizării analizează criteriile avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când aceasta s-a pronunţat cu privire la proporţionalitatea instituirii unei taxe ce condiţionează accesul liber la justiţie şi scopul legitim urmărit prin instituirea acestei taxe, şi anume cuantumul sumei ce trebuie plătită, veniturile justiţiabilului, stadiul procesual în care intervine restricţia, scopul în care este impusă taxa, garanţiile procedurale de care se bucură reclamantul şi miza cererii. Astfel, autorul excepţiei constată că valoarea taxei este disproporţionat de mare raportat la veniturile pe care le realizează, stadiul procesual este cel al executării hotărârii, iar scopul taxei este deturnat, în sensul că aceasta nu mai este o contraprestaţie cu privire la prestarea unui serviciu public de instanţele judecătoreşti, o atare taxă, mai degrabă, reprezentând un impozit pe moştenire, şi nu o taxă judiciară de timbru. Mai mult, se arată că această taxă, plătibilă înainte de dezbaterea unei moşteniri sau de introducerea cererii de partaj, după caz, poate duce la situaţia ca succesiunea să devină vacantă şi să fie preluată de stat.Se mai arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se acceptă faptul că o taxă judiciară de timbru are un scop legitim dacă finanţează cheltuielile sistemului justiţiei, fiind o contraprestaţie pentru un serviciu public prestat de instanţele judecătoreşti, însă Legea nr. 276/2009 prevede că o atare taxă se face venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia debitorul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal.Se apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă art. 4 alin. (2) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, din moment ce autorul excepţiei nu are banii necesari pentru achitarea taxei judiciare de timbru şi intrarea în posesia moştenirii. Se mai susţine că dovada calităţii de moştenitor, a cotei indivize de moştenire şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor şi creanţelor succesorale se poate face numai cu copia legalizată de pe hotărârea de expedient privind dezbaterea succesiunii, or cuantumul excesiv al taxei judiciare de timbru împiedică eliberarea acesteia.Se consideră că dispoziţiile legale criticate nu asigură o aşezare justă a sarcinilor fiscale şi, din acest motiv, retroactivează. O atare concluzie este întărită şi de faptul că acestea se aplică şi cu privire la cererile introduse în materie succesorală înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.În fine, se apreciază că sunt încălcate dreptul de proprietate şi cel de moştenire, întrucât în lipsa resurselor financiare de promovare a acţiunilor succesorale corespunzătoare, exercitarea în plenitudinea lor a tuturor atributelor dreptului de proprietate este limitată. Scutirea sau eşalonarea de la plata taxelor judiciare de timbru nu este un remediu efectiv, întrucât aceasta este o măsură lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, fără a avea însă o largă aplicabilitate.Pe lângă cele arătate mai sus, Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă şi Gabriel Şofîlcă arată că valoarea foarte mare a taxei judiciare de timbru, determinată în funcţie de criteriul averii lăsate de către defunct, reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie. Se arată că în funcţie de valoarea succesiunii, taxa este diferită, deşi instanţa de judecată prestează acelaşi serviciu public. Se mai consideră că prevederile legale criticate reprezintă legiferarea unui abuz de drept.O atare taxă prohibitivă se constituie într-un impediment financiar de natură să compromită şi să afecteze grav exerciţiul dreptului la moştenire şi încalcă principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. Se arată că bunurile lăsate moştenire de defunct sunt bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, astfel încât îngrădirea prin taxa judiciară de timbru excesivă a dreptului de a intră în deplină proprietate şi posesie a acestor bunuri încalcă dreptul de proprietate al moştenitorilor.Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens arată că executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte integrantă din noţiunea de "proces", astfel încât dreptul de acces la un tribunal şi dreptul la un proces echitabil vizează şi faza executării hotărârilor judecătoreşti şi, cu atât mai mult, obţinerea unei copii legalizate şi învestite cu formulă executorie a unei astfel de hotărâri. Stabilirea unui cuantum considerabil al taxei judiciare de timbru pune practic părţile în imposibilitate de a se bucura de efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în condiţiile în care sunt împiedicate să obţină forma legalizată a acesteia. În acest mod, dreptul de acces la un tribunal devine iluzoriu.Un cuantum atât de mare al taxei judiciare de timbru nu este justificat de costurile procedurii, iar lipsa unor dispoziţii tranzitorii ale legii cu privire la procedurile succesorale începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 276/2009 duce la lipsa de previzibilitate a acesteia, părţile neputând anticipa costurile procedurii, din moment ce, în speţă, au sesizat instanţa de judecată cu 3 ani înainte de intrarea în vigoare a legii.În sensul celor de mai sus, instanţa invocă şi hotărârile pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Virgil Ionescu împotriva României şi Weissman şi alţii împotriva României.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Se apreciază că, prin stabilirea unui cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru pentru obţinerea unei copii legalizate de pe hotărârea de expedient, se încalcă dreptul la un proces echitabil al părţilor interesate, acest drept devenind unul teoretic şi iluzoriu. Se arată că o atare măsură, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă, nu este proporţională cu scopul urmărit. Mai mult, există posibilitatea ca valoarea taxei judiciare de timbru să depăşească valoarea emolumentului, ceea ce este contrar dreptului de acces liber la justiţie.Prin urmare, se constată că statul nu a păstrat "un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei instanţe şi de a avea posibilitatea valorificării drepturilor lor, pe de altă parte".Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 8^1 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 276/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iulie 2009. În realitate, Curtea constată că excepţia formulată vizează art. 3 lit. c) şi art. 8^1 din Legea nr. 146/1997 şi, întrucât cele două dispoziţii legale sunt indisolubil legate, Curtea urmează să analizeze ambele texte de lege sub aspectul constituţionalităţii lor. Aceste prevederi au următorul cuprins:- Art. 3 lit. c): "Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: [...] c) cereri pentru:- stabilirea calităţii de moştenitor - 50 lei/moştenitor - stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea masei succesorale;- cereri de raport - 3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;- cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3% la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor;- cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile.Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin. (1);";- Art. 8^1: "(1) Cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c)."Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 46 privind dreptul de moştenire, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 privind contribuţiile financiare, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 136 privind proprietatea. Totodată, se consideră a fi încălcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept şi art. 18 privind limitarea folosirii restrângerilor drepturilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii, ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la principiul accesului liber la justiţie, precum şi ale art. 14 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la principiul accesului liber la justiţie. În fine, în susţinerea excepţiei, sunt invocate şi considerentele de principiu care au stat la baza hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Elena Negulescu împotriva României, 2008, Weissman împotriva României, 2006, Iosif şi alţii împotriva României, 2007, Cibicki împotriva Poloniei, 2009, Kijewska împotriva Poloniei, 2009, Kozlowski împotriva Poloniei, 2007, Rusen împotriva României, 2009, şi Gasus Dosier - unt Foerdertechnick GMBH împotriva Olandei, 1995.Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:Prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 8 iunie 2010, a statuat că "accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. În virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora «Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor şi a impozitelor reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor. Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.De asemenea, Curtea a mai reţinut că, pentru aceleaşi considerente, textul de lege criticat nu cuprinde prevederi de natură să aducă atingere principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală".Considerentele reţinute de Curte în decizia menţionată sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.Mutatis mutandis, cele constatate mai sus de către instanţa constituţională sunt valabile şi în raport cu critica de neconstituţionalitate care priveşte art. 8^1 din Legea nr. 146/1997.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 8^1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel în Dosarul nr. 19.212/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Benke Karoly*OPINIE SEPARATĂCu referire la Decizia nr. 948 din 6 iulie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională în Dosarul nr. 8.299D/2009, prin care, cu majoritate de voturi, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 8^1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel în Dosarul nr. 19.212/301/2006 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, apreciez pentru argumentele pe care le voi arăta în continuare, că soluţia este greşită.1. Practica, în genere, constantă a Curţii Constituţionale a României, invocată doar prin ultima soluţie pronunţată*1) - Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 8 iunie 2010, nu reprezintă în sine un impediment major pentru pronunţarea unei soluţii chiar şi contrare.----------*1) În legătură cu art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri, apreciind că textul, anterior modificării sale prin Legea nr. 276/2009, este constituţional.În acest sens, stau prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992*2) care permit oricărui justiţiabil ridicarea de excepţii de neconstituţionalitate asupra oricărei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, cu singura condiţie de a avea legătură cu soluţionarea cauzei.----------*2) "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."Realităţile practice ne arată că în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial sunt ridicate, de foarte multe ori, aceleaşi excepţii şi care au la bază critici similare sau chiar identice, ori aceleaşi excepţii ridicate de aceiaşi autori, şi nu de puţine ori, Curtea a revenit asupra soluţiei iniţiale pronunţând uneori chiar o soluţie contrară.Situaţia este perfect explicabilă prin faptul că fiecare excepţie trebuie analizată prin prisma criticilor formulate, Curtea neputându-se substitui părţilor în motivarea excepţiilor, astfel încât textul legii, analizat prin prisma unor critici, să fie constituţional, iar în raport de alte temeiuri constituţionale să fie neconstituţional.2. Fără îndoială că accesul liber la justiţie (art. 21 din Constituţie), invocat de autori ca temei constituţional, trebuie analizat sub mai multe aspecte, astfel: a) dacă este un drept absolut şi dacă poate forma obiectul unei restrângeri sau limităriCurtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa a statuat că "dreptul la un tribunal" nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept [în acest sens, a se vedea cauzele Golder contra Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975 (Plenul Curţii), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995 (Plenul Curţii), Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996 (Plenul Curţii), Z şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 10 mai 2001 (Plenul Curţii), Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii (1985)].De asemenea, în doctrină s-a subliniat: "Fără îndoială, dreptul la judecător poate cunoaşte limitări; acest drept nu poate fi absolut şi statele dispun de o marjă de apreciere. O reglementare etatică ţinând cont de anumite imperative este pe deplin posibilă. Astfel, ca urmare a unei griji legitime, a unei bune administrări a justiţiei, o procedură internă poate să prevadă termenele de recurs la judecător; o asemenea limitare a dreptului este de înţeles."*3)----------*3) A se vedea J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, ed. 2, p. 179.Curtea, în cauzele Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 1997 sau Weissman împotriva României, 2006, a statuat că nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica impunerea unei restricţionări financiare a accesului unei persoane la un tribunal. În acelaşi sens, se pot cita hotărârile pronunţate în cauzele Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 1995, în care a statuat că plata unei cauţiuni este impusă în scopul unei bune administrări a justiţiei, respectiv Kreuz împotriva Poloniei, 2001.Curtea Constituţională, prin numeroase decizii*4), a statuat că "accesul liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, nu presupune gratuitatea acesteia. Justiţia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suportă de la buget, la ale cărui venituri contribuie toţi cetăţenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportate de justiţiabili, de cei care recurg la acest serviciu public şi acest lucru se realizează prin plata taxelor de timbru. Exista însă, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau există posibilitatea de a obţine, în funcţie de situaţia materială a părţii, scutirea totală ori parţială de taxe sau eşalonarea acestora".----------*4) Decizia nr. 39 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993, Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, Decizia nr. 47 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 28 februarie 2003, Decizia nr. 343 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 5 noiembrie 2003, Decizia nr. 423 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 14 ianuarie 2005, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005, Decizia nr. 494 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008.De asemenea, Curtea a mai statuat că "plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiţie legală pentru începerea proceselor civile, obligaţia la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanţa judecătorească) este justificată, ca şi sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora".Curtea, prin Decizia nr. 168 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 28 aprilie 2005, a reţinut că "obligaţia plăţii taxelor judiciare de timbru, ca una dintre condiţiile sesizării legale a instanţelor judecătoreşti, este prevăzută de norme procedurale a căror adoptare, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Legiuitorul are opţiunea liberă în determinarea cererilor pentru care trebuie plătite taxe judiciare de timbru, a cuantumului acestora, precum şi a părţilor care au obligaţia să le plătească, cu condiţia să nu instituie un tratament juridic diferit pentru situaţii identice".Cu referire la Legea nr. 146/1997, Curtea, prin Decizia nr. 183 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 14 februarie 2000, a statuat că dispoziţiile sale [în speţă, chiar art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, anterior modificării sale] "privesc obligaţiile constituţionale ale cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice atât atunci când ele interesează statul, în întregul său, cât şi atunci când se referă la cheltuielile administraţiei publice. Rezultă că aceste contribuţii pot consta din impozite şi taxe, care se stabilesc, potrivit art. 138 din Constituţie, numai prin lege sau, în limitele şi în condiţiile legii, atunci când sunt taxe şi impozite locale. Totodată Constituţia stabileşte că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale".Prin Decizia nr. 422 din 13 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 19 decembrie 2003, Curtea a statuat că "echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii.În felul acesta reclamantul care a plătit taxele judiciare de timbru va suporta pierderea sumelor de bani plătite cu titlul acesta, numai atunci când instanţa hotărăşte că acţiunea sa nu este întemeiată sau nu îndeplineşte alte condiţii prevăzute de lege pentru a fi admisă, altfel spus, atunci când reclamantul a pus în mişcare în mod nejustificat serviciul public al justiţiei. În cazul în care acţiunea introdusă de reclamant a fost admisă, instanţa de judecată îl obligă pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, în acestea cuprinzându-se şi taxele judiciare de timbru.În ambele ipoteze enunţate mai sus, plata taxelor judiciare de timbru nu este de natură să-i cauzeze plătitorului o pierdere injustă şi nu poate fi caracterizată, în consecinţă, ca o împiedicare a accesului liber la justiţie. [...]"Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că regula de bază în materia impozitelor şi taxelor este că pentru anumite activităţi desfăşurate de instituţiile publice se datorează taxe de timbru. Această regulă este prevăzută de legislaţia fiscală şi decurge din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie*5), însă stabilirea modalităţii de plată a taxelor de timbru, ca de altfel şi a cuantumului lor, este opţiunea legiuitorului, ce ţine de politica legislativă fiscală.---------*5) "(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice."Prin mai multe decizii*6), Curtea a arătat că, "având în vedere caracterul modic al sumei stabilite ca taxă de timbru pentru exercitarea căii de atac, nu s-ar putea susţine că prin cuantumul fixat s-a determinat îngrădirea accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie".---------*6) Decizia nr. 183 din 16 noiembrie 1999, precitată, Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, precitată, Decizia nr. 30 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999. b) dacă prin stabilirea unui anumit cuantum al taxei judiciare de timbru este atinsă însăşi substanţa dreptului - accesul liber la justiţieÎn practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a verificat dacă stabilirea unui anumit cuantum are în vedere un scop legitim şi dacă asigură un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijlocul ales. În acest sens, a se vedea cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985 (Plenul Curţii), Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986 (Plenul Curţii), Bellet împotriva Franţei, Hotărârea din 4 decembrie 1995 (Plenul Curţii), Weissman împotriva României, 2006, Iorga împotriva României, 2007, V.M. împotriva Bulgariei, 2006, Iosif împotriva României, 2007.În Cauza Weissman împotriva României, 2006, Curtea a statuat că, ţinând cont de principiul conform căruia Convenţia urmăreşte protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza procedurală în care această restricţie este impusă sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa sa. Astfel, o taxă judiciară de timbru de 323.264 euro pentru introducerea unei acţiuni este excesivă. De altfel, cuantumul mare al taxei i-a determinat pe reclamanţi să renunţe la acţiune. Curtea a arătat că o atare sumă a taxei judiciare de timbru nu era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.În Cauza Iorga împotriva României, 2007, Curtea a statuat că o taxă judiciară de timbru de 21 euro este excesivă raportată la veniturile din pensie pe care le realiza reclamantul, şi anume 22 euro. În consecinţă, Curtea a arătat că era dificil de imaginat dacă reclamantul şi-ar fi putut procura prin mijloace proprii suma de bani aferentă taxei judiciare de timbru. Pentru acest motiv a trebuit să renunţe la un capăt de cerere. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În acelaşi sens, a se vedea şi hotărârea pronunţată în Cauza Kijewska împotriva Poloniei, 2007.În cauzele Beian (2) împotriva României, 2008, Rusen împotriva României, 2008 şi Nemeti împotriva României, 2008, CEDO a statuat că o taxă judiciară de timbru egală ce reprezintă dublul veniturilor lunare ale persoanei sau este de 8 ori mai mare decât veniturile lunare ale persoanei sau este de 6 ori mai mare decât veniturile familiei persoanei în cauză este excesivă şi, prin stabilirea unui atare cuantum al taxei, este încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.În Cauza Iosif şi alţii împotriva României, 2007, Curtea a statuat că "obligaţia impusă reclamanţilor de a achita o cauţiune extrem de ridicată pentru a putea introduce acţiunea i-a lipsit de posibilitatea de a obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanţă". În speţă, era vorba de neplata sumei de 133.984 euro (EUR) cu titlu de cauţiune pentru introducerea acţiunii, ceea ce a dus la respingerea ca netimbrată a acţiunii. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi, în special, de faptul că restricţia litigioasă a intervenit în stadiul iniţial al procedurii, Curtea apreciază că ea a fost disproporţionată şi că astfel a adus atingere însăşi esenţei dreptului de acces la o instanţă. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.În Cauza Larco împotriva României, 2009, Curtea a statuat că obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanţă care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Curtea a statuat că, în dreptul român, cu privire la cererile evaluabile în bani, "valoarea taxei judiciare de timbru este calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proporţională cu suma solicitată de reclamant. În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, Curtea poate admite că un astfel de sistem urmăreşte să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporţionat al limitării dreptului de acces la o instanţă în cauza de faţă, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007)".În speţă, Curtea a decis că a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât "valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamanţilor era considerabilă, adică mai mult de 5.700 EUR pentru reclamant şi mai mult de 85.000 EUR în total pentru reclamante, în timp ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfăşurau activitate".Este de remarcat că în cauzele Iorga împotriva României, 2007, Rusen împotriva României, 2008, Beian (2) împotriva României, 2008, sau Nemeti împotriva României, 2008, Curtea a stabilit că, prin stabilirea unei taxe judiciare de timbru, există o limitare a dreptului reclamantului de a accede la o instanţă, însă aceasta urmărea un scop legitim, şi anume limitarea cererilor în justiţie abuzive şi colectarea de fonduri pentru bugetul justiţiei (în schimb, nu a fost întrunită condiţia proporţionalităţii cuantumului stabilit raportat la scopul urmărit).În Cauza Apostol împotriva Georgiei, 2006, Curtea a statuat că impunerea unei obligaţii de a plăti o taxă în avans pentru a pune în executare o hotărâre judecătorească constituie o restricţie de natură pur financiară şi necesită o analiză foarte atentă. În acest sens, Curtea a stabilit că atitudinea autorităţilor de a prevedea în responsabilitatea creditorului în scopul iniţierii procedurii de executare a unei taxe preliminare, indiferent de situaţia financiară a creditorului, constituie o sarcină excesivă şi limitează accesul la un tribunal, afectând însăşi substanţa acestui drept. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.În Cauza Podbielski şi PPU Polpure împotriva Poloniei, 2005, Curtea a statuat că o taxă judiciară care nu este impusă fie în interesul protejării părţii adverse de efectuarea unor cheltuieli judiciare inutile, fie în interesul bunei administrări a justiţiei pentru protejarea sistemului împotriva cererilor vădit nefondate, ci este impusă exclusiv în interesul statului, în sensul că acesta să realizeze un câştig din taxele judiciare plătite în cauzele civile, încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţie, dacă o atare taxă nu ţine seama şi de interesele şi situaţia părţii litigante implicate.În materia cuantumului taxelor, vizavi de art. 21 din Constituţie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, a statuat că "este de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenară a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire". Legiuitorul însă "trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa sa".Curtea a concluzionat că, "deşi raţiunile în considerarea cărora legiuitorul a instituit exigenţa plăţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitării cu rea-credinţă a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea [însă] apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din valoarea activului bancar supus valorificării, cât şi, mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în măsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusă de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacă, prin ipoteză, nu datorează în realitate suma la care a fost impus".O astfel de condiţie suplimentară pentru formularea unei contestaţii la executare constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, mai ales că neîndeplinirea sa "are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac". c) existenţa scopului legitim în ce priveşte instituirea taxei judiciare de timbruDin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se observă faptul că, în materia stabilirii taxelor judiciare de timbru, statele au o anumită marjă de apreciere, însă măsurile adoptate în cadrul acestei marje de apreciere trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.În speţa de faţă, se constată că statul, prin instituirea acestei taxe, a urmărit un scop legitim, şi anume stabilirea unei contraprestaţii băneşti necesare actului de înfăptuire a justiţiei de către instanţele judecătoreşti. Faptul că această taxă judiciară de timbru nu finanţează cheltuielile sistemului justiţiei, în condiţiile în care este o contraprestaţie pentru un serviciu public prestat de instanţele judecătoreşti, nu înseamnă că ab initio o asemenea măsură este şi neconstituţională sau că ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Astfel, se constată că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a statuat că "articolul unic pct. 5 din Legea nr. 76/2009 a stabilit o nouă sursă de finanţare pentru autorităţile publice locale, fără însă ca prin această măsură să se dorească subfinanţarea justiţiei. Ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului stabilirea surselor de finanţare ale fiecărei categorii de buget în parte. Curtea reţine că, potrivit principiului realităţii bugetare sau neafectării veniturilor bugetare, veniturile se înscriu în buget pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe acţiuni şi obiective concrete, astfel încât veniturile odată intrate în buget se depersonalizează şi servesc la efectuarea cheltuielilor în ordinea prevăzută în buget. Acest principiu este determinat de necesităţile practice ale execuţiei bugetare, care au demonstrat că o afectare iniţială a unui venit poate conduce fie la imposibilitatea realizării obiectivului finanţat, fie la cheltuirea întregului venit, deşi necesităţile nu o impun.Astfel, calificarea unor surse de venituri ca aparţinând bugetului de stat sau bugetelor locale este o decizie de oportunitate bugetară ce poate fi cenzurată de Curtea Constituţională numai în situaţia în care funcţionarea unei puteri a statului este pusă în pericol, ceea ce, în speţă, nu este cazul."Se constată că, de principiu, taxele judiciare de timbru constituie o contraprestaţie raportat la actul de justiţie, însă faptul că ele nu se fac venit la bugetul afectat sistemului justiţiei nu înseamnă automat că o asemenea taxă nu are un scop legitim. Astfel cum a stabilit Curtea Constituţională prin decizia sus citată, taxele "odată intrate în buget se depersonalizează", fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a le prevedea ca sursă de finanţare a oricăror autorităţi publice, cu condiţia ca să nu pună în pericol funcţionarea uneia în dauna celeilalte. Faptul că în Cauza Larco împotriva României, 2009, Curtea de la Strasbourg a statuat că "un astfel de sistem [al taxelor judiciare de timbru - subl. ns.] urmăreşte să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei" nu înseamnă că statul nu poate să acorde o altă destinaţie sumelor de bani provenite din contraprestaţia efectuată la serviciul public prestat de instanţele judecătoreşti, respectiv ca acestea să se facă venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia debitorul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal. d) cu privire la proporţionalitatea măsurii legale criticate, se constată cu uşurinţă că aceasta nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.- În primul rând, se observă faptul că plata taxei judiciare de timbru în materia succesiunilor este una anticipată, astfel încât obligaţia plăţii acesteia poate interveni fie la judecarea pe fond, în primă instanţă a cererii, fie, cum este cazul de speţă în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, la executarea hotărârii judecătoreşti care a tranşat litigiul succesoral.Astfel, distingem între etapa introducerii cererii de dezbatere a succesiunii şi cea de executare a sentinţei deja pronunţate. Indiferent însă de faza procesuală în care intervine obligaţia plăţii taxei, faza de judecată propriu-zisă sau faza de executare a hotărârii judecătoreşti, taxa este invariabil aceeaşi.Menţionăm că, în ambele situaţii, este aplicabil art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât atât judecata propriu-zisă, cât şi executarea hotărârii sunt părţi componente ale noţiunii de proces. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv"*7).---------*7) A se vedea, printre altele, hotărârile pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, 1997; Burdov împotriva Rusiei, 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei, 2003; Ruianu împotriva României, 2003; Sabin Popescu împotriva României, 2005.Totodată, aceeaşi instanţă a statuat că "executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi" [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României].În fine, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, Curtea a statuat că "procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti."- În al doilea rând, se observă că legiuitorul a prevăzut o modalitate diferită de calcul al acestei taxe atunci când este vorba de materia succesiunilor. Astfel, anterior modificării operate prin Legea nr. 276/2009, în materia succesiunilor, norma legală prevedea:● pentru stabilirea calităţii de moştenitor, stabilirea masei succesorale, cereri de raport, cereri de reducţiune a liberalităţilor şi cereri de partaj, taxa judiciară de timbru era una fixă de 19 RON.● cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxau potrivit cap. I pct. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998. În acest ultim caz, taxarea se făcea la valoare, dar într-un cuantum rezonabil, spre exemplu pentru o masă succesorală care depăşea 10.001 RON taxa era egală cu o sumă forfetară de 160 RON plus un procent de 0,5% pe suma ce depăşea 10.000 RON. Totodată, în practica instanţelor judecătoreşti, în urma abrogării prin Legea nr. 343/2006 a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, asemenea cereri se taxau în baza art. 3 lit. t), şi anume cu 2 RON.Nu este de neglijat nici faptul că noua modalitate de calcul al taxei duce la un cuantum mai mare al acesteia decât dacă ar fi fost calculată potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 - cereri evaluabile în bani cu taxare la valoare sau dacă era calculată potrivit art. 3 referitor la cererile neevaluabile în bani, care, cu excepţia materiei succesiunilor şi acţiunilor posesorii şi cererilor care au ca obiect servituţi, se taxează cu o sumă fixă.- În al treilea rând, se observă că sistemul normativ românesc cunoaşte instituţia ajutorului judiciar sub forma facilităţilor acordate, prin încheiere, de instanţa de judecată la plata taxelor judiciare, putându-se solicita scutirea, eşalonarea sau reducerea taxelor judiciare. În această materie este aplicabilă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008.Indubitabil, dispoziţiile legale criticate prevăd un cuantum foarte ridicat al taxelor judiciare de timbru în materie succesorală. În speţa de faţă, taxa judiciară de timbru este de aproximativ 2.000 ori mai mare decât salariul minim pe economie.Prin acest cuantum ridicat, se ajunge la situaţia ca moştenitorii să nu poată intră în posesia efectivă a moştenirii lăsate de către de cujus, astfel încât dreptul lor de moştenire devine teoretic şi iluzoriu.Se observă că soluţia legislativă cuprinsă în art. 3 lit. c) al legii a fost motivată de faptul că "părţile trebuie să apeleze la instanţele de judecată numai în cazul neînţelegerilor dintre ele şi nu pentru considerentul că procedura judiciară ar fi una mai puţin oneroasă". De principiu, o atare motivare este corectă, însă nivelul taxelor judiciare de timbru este unul excesiv, fiind mai mare chiar şi faţă de nivelul taxelor calculate la valoarea obiectului pretins printr-o acţiune în realizarea dreptului, şi, astfel, este de natură să ştirbească substanţa dreptului de acces liber la justiţie, precum şi a dreptului de moştenire. Nicio raţiune nu justifică impunerea unei taxe judiciare de timbru în materie succesorală mai mare decât taxa judiciară de timbru în materia realizării dreptului (acţiuni în revendicare, acţiuni în pretenţii etc.), cu atât mai mult cu cât acţiunile în realizarea dreptului comportă o activitate evident mai laborioasă din partea instanţei de judecată.Astfel, se observă că acest cuantum ridicat al taxei nu este impus în interesul părţii adverse spre a o scuti pe aceasta de efectuarea unor cheltuieli judiciare inutile şi nici în interesul bunei administrări a justiţiei pentru acoperirea serviciului prestat de către instanţele judecătoreşti, din moment ce contraprestaţia este vădit exagerată din perspectiva cuantumului raportat la valoarea prestaţiei efectuate de instanţa de judecată. Rezultă că acest cuantum al taxei este impus exclusiv în interesul statului, în sensul că acesta să realizeze un câştig din taxele judiciare plătite în cauzele civile, numai că interesul statului de a realiza un câştig din taxele judiciare de timbru trebuie să aibă o justificare rezonabilă şi obiectivă.Dacă am putea admite că justificarea este obiectivă (statul aflându-se într-o situaţie-limită cu încasările la buget), nu acelaşi lucru se poate afirma când se pune problema justificării rezonabile a acestei măsuri.Stabilind acest lucru, trebuie analizat dacă acest cuantum al taxei ţine sau nu seama de interesele şi situaţia părţilor litigante implicate. O atare taxă nu slujeşte nici interesele reclamantului, nici pe cele ale pârâtului, întrucât aceştia, ab initio aflându-se într-o stare conflictuală, sunt interesaţi să introducă cerere de dezbatere a succesiunii şi să îşi partajeze bunurile ce rezultă din moştenire. În cazul în care taxa judiciară de timbru este excesivă, niciunul dintre aceştia nu va putea introduce cererea de dezbatere a succesiunii şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili masa succesorală şi nu se poate face partajul. Mai mult, se poate constata că, de principiu, orice cerere în materie succesorală vizează cel puţin două aspecte: dezbaterea succesiunii şi partajul succesoral, deci ab initio taxa judiciară de timbru datorată este de 3% + 3% = 6% din valoarea masei succesorale. Această taxă, în funcţie de specificul cauzei, poate creşte dacă există cereri de raport (3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită) sau cereri de reducţiune a liberalităţilor (3% la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor).Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin. (1) - taxare la valoare.Printr-un simplu calcul, se poate ajunge la concluzia că, în funcţie de specificul unei cauze, cuantumul taxei judiciare de timbru în materie succesorală poate depăşi uşor 10% din valoarea masei succesorale.Astfel, se ajunge la situaţia ca, deşi moştenitorii să fi acceptat moştenirea, ei să nu poată să se bucure de aceasta. O atare situaţie este nu numai inechitabilă, dar şi profund neconstituţională.Efectivitatea dreptului de acces la o instanţă impune ca exercitarea dreptului în cauză să nu fie împiedicată de existenţa vreunui obstacol de drept sau de fapt ce ar putea afecta însăşi esenţa dreptului. Or, acest cuantum al taxei este un obstacol de fapt, întrucât taxa este achitată pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie, este datorată anticipat, iar partea interesată nu va dispune de resurse financiare suficiente (a se vedea, în acest sens, şi Cauza Ait-Mouhoub împotriva Franţei, 1998), constituindu-se, astfel, într-un veritabil fine de neprimire.De asemenea, este de observat că scutirea, eşalonarea sau reducerea taxelor judiciare de timbru nu trebuie să se transforme în regulă, aşa încât prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 trebuie aplicate numai când situaţia de speţă o cere. Însă, prin prevederea unui atare cuantum al taxei judiciare de timbru, se ajunge la situaţia ca excepţia să devină regula, iar regula excepţie. Or, o atare situaţie este inadmisibilă. De altfel, judecătorul cauzei nici măcar nu dispune de criterii obiective pentru a hotărî cu privire la cuantumul reducerii taxei sau cu privire la eşalonarea sau scutirea de la plata taxei.Din cele de mai sus rezultă, în mod evident, următoarele:- cuantumul excesiv al taxei a fost impus exclusiv în interesul statului, în sensul că acesta să realizeze un câştig din taxele judiciare plătite în cauzele civile succesorale;- cuantumul excesiv al taxei nu ocroteşte interesele niciunei potenţiale părţi în caza succesorală respectivă;- cuantumul excesiv al taxei încalcă accesul liber la justiţie.Având în vedere aceste aspecte, devin aplicabile constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Podbielski şi PPU Polpure împotriva Poloniei, 2005, astfel încât concluzia nu poate fi alta decât că acest cuantum ridicat al taxei încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţie.Pentru aceleaşi raţiuni se încalcă şi art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, o atare măsură constituind o barieră de netrecut pentru justiţiabil.Obiter dictum, se poate constata că textul este lipsit şi de claritate, precizie, previzibilitate, întrucât din conţinutul său nu rezultă cu exactitate dacă taxa judiciară de timbru, în ipoteza art. 8^1 din lege, trebuie plătită de către toţi moştenitorii separat şi distinct sau proporţional cu cota-parte din masa succesorală la care sunt îndreptăţiţi, ceea ce poate duce la concluzia că taxa se aplică în mod separat fiecărei părţi.Un atare cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru are drept efect şi o discriminare pe criteriul averii între moştenitori; moştenitorii care au suficiente resurse financiare pot accede cu uşurinţă la justiţie în timp ce moştenitorii lipsiţi de avere nu au un acces efectiv la justiţie, fapt ce contravine art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 16 din Constituţie, dar şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, justiţia nemaifiind în fapt egală pentru toţi.3. Sub aspectul încălcării art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, se poate observa că un atare cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru creează un dezechilibru evident între scopul legitim urmărit prin instituirea acestei taxe, şi anume cuantumul sumei ce trebuie plătită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea serviciului public, şi întinderea acestui serviciu.Un cuantum excesiv al taxei ce este datorată pentru un serviciu prestat o transformă pe aceasta într-un veritabil impozit pe moştenire, ce poate avea drept consecinţă diminuarea sau chiar anularea emolumentului ce rezultă din moştenire.Acest impozit disimulat creează o reală inechitate, pe de o parte, între moştenitori, văzuţi ca beneficiari ai serviciului prestat, şi, pe de altă parte, statul, cel ce prestează serviciul prin autorităţile şi instituţiile sale, întrucât acesta din urmă va percepe sumele de bani plătite nu în virtutea serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, ci ca pe un veritabil impozit de natură să descurajeze dezbaterea succesiunilor şi realizarea partajului succesoral în faţa instanţelor judecătoreşti.În fine, această taxă-impozit nu mai are un caracter "modic" aşa cum arătase Curtea prin deciziile menţionate mai sus, ci un caracter prohibitiv şi nu mai poate fi considerată ca fiind în conformitate cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale consacrat de Constituţie.4. Prin instituirea unui cuantum excesiv al acestei taxe este încălcat şi dreptul de proprietate privată al celor ce vin la moştenire, care se văd lipsiţi în mod nejustificat de exerciţiul acestui drept, respectiv de atributele acestuia: usus, fructus şi abusus. Chiar dacă cel ce are vocaţie la moştenire nu are bunurile rezultate din moştenire în proprietatea sa privată, textul constituţional de referinţă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este aplicabil din moment ce persoana în cauză are o speranţă legitimă cu privire la intrarea bunurilor rezultate din moştenire în patrimoniul său. Vocaţia succesorală este premisa sine qua non a dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală.Totodată, este de observat că în situaţia partajului nu este vorba despre un aspect care să vizeze constituirea vreunui drept (în speţă, a celui de proprietate); acest drept există, problema punându-se doar pentru delimitarea materială a bunului/bunurilor, conform cotelor-părţi existente.Astfel, dreptul la moştenire, deşi garantat din punct de vedere constituţional, devine iluzoriu şi teoretic, iar cei ce au vocaţie succesorală, în lipsa resurselor financiare necesare, nu vor putea niciodată să acceadă la bunul lăsat drept moştenire de autorul lor.5. Un cuantum ridicat al taxei nu poate fi justificat nici prin aplicarea prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât nu se poate afirma că acest cuantum a fost stabilit pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pentru desfăşurarea instrucţiei penale sau pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.Prin urmare, deşi existenţa în sine a taxei judiciare de timbru, în materie succesorală, nu este neconstituţională, cuantumul excesiv al acesteia atingând substanţa dreptului la acces liber la justiţie, la proprietate privată şi la moştenire, constituie şi o restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, fără a fi justificată de condiţiile cerute de art. 53 alin. (1) din Constituţie.În sfârşit, întrucât, potrivit art. 53 alin. (2) din Constituţie, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, se poate constata că un cuantum exagerat al taxei nu este proporţional cu scopul urmărit, respectiv plata serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, şi cu atât mai mult necesar într-o societate democratică şi, ceea ce este cel mai important, atinge însăşi substanţa drepturilor enunţate, fiind evident în contradicţie cu prevederile de ansamblu ale art. 53 din Constituţie.În ceea ce priveşte justificarea legiuitorului în sensul că taxele judiciare de timbru pentru cererile prevăzute la art. 3 lit. c) şi art. 8^1 din lege nu trebuie să fie mai mici decât taxele notariale, pentru a nu determina o migraţiune spre instanţele de judecată a cererilor care se pot rezolva pe cale necontencioasă, aceasta nu se susţine din moment ce cuantumul acestor taxe putea fi ridicat la nivelul taxelor judiciare de timbru în materia acţiunilor în realizarea dreptului.Or, aşa cum am arătat, aceste taxe sunt mult mai mari decât cele aplicate cererilor evaluabile în bani.Astfel, fie şi numai pentru considerentele arătate mai sus, apreciez că prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 8^1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru trebuiau declarate ca fiind neconstituţionale.Judecător,Petre LăzăroiuJudecător,Iulia Antoanella Motoc-------