HOTĂRÂRE din 24 februarie 2009în Cauza Tarău împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 37 din 18 ianuarie 2010



    (Cererea nr. 3.584/02)În Cauza Tarău împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3 februarie 2009,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.584/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Daniela Tarău (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 24 decembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de domnul D. Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 17 noiembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta s-a născut în anul 1972 şi locuieşte în Bucureşti.A. Începerea urmăririi penale împotriva reclamantei5. La o dată neprecizată din anul 2000 a fost declanşată o anchetă penală sub acuzaţia de înşelăciune împotriva conducerii şi a salariaţilor societăţii D., care pretindea că este o societate autorizată să funcţioneze ca intermediar pentru obţinerea de contracte de muncă în străinătate. Reclamanta lucrase pentru societatea D. începând din luna iunie 2000, înainte de a fi internată în spital pentru perioada 3 iulie-1 august 2000. La data de 28 august 2000, cu ocazia audierii sale ca martor de către Poliţia Bucureşti, victima V.G. a declarat că în luna iulie 2000 persoanele acuzate în această cauză îi ceruseră să le plătească bani în schimbul obţinerii unei vize de lucru. Potrivit afirmaţiilor lui V.G., reclamanta participase la discuţiile în cadrul cărora reprezentanţii societăţii i-au promis că aceasta îi va obţine o viză Schengen într-un termen foarte scurt. În plus, reclamanta i-ar fi dat o chitanţă pentru o parte din suma plătită cu aceste ocazii.6. La data de 15 decembrie 2000, Poliţia Bucureşti a citat-o pe reclamantă pentru a putea fi audiată ca martor în cadrul anchetei mai sus menţionate. Dosarul nu conţine nicio dovadă de comunicare a citaţiei, nici procesul-verbal de înmânare care să permită să se constate dacă citaţia a fost sau nu înmânată personal, fapt pe care partea interesată îl contestă. Potrivit afirmaţiilor părţii interesate, aceasta a mers de bunăvoie la poliţie imediat ce a aflat, în luna februarie 2001, despre necesitatea audierii sale ca martor.7. La data de 21 februarie 2001, agenţii de poliţie au audiat-o pe reclamantă. În aceeaşi zi a fost începută urmărirea penală împotriva sa. Conform procesului-verbal întocmit cu această ocazie, reclamanta era bănuită că ar fi înşelat-o pe V.G., promiţându-i obţinerea unei vize Schengen în schimbul sumei de 1.000 USD, şi că i-ar fi ajutat pe ceilalţi învinuiţi să înşele mai multe persoane, promiţându-le obţinerea unor contracte de muncă în străinătate în schimbul unor sume de bani, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, pedepsite de art. 215 alin. 1 şi 3 şi, respectiv, de art. 323 din Codul penal.B. Luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive a reclamantei8. Prin Ordonanţa din 21 februarie 2001, poliţia a dispus reţinerea reclamantei pentru o perioadă de 24 de ore.9. Prin Ordonanţa din 22 februarie 2001, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus arestarea preventivă a reclamantei până la data de 26 februarie 2001, în temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală (CPP), astfel cum era în vigoare la data respectivă. Reclamanta fiind pusă sub acuzare, la data de 26 februarie 2001 procurorul a dispus prelungirea arestării sale preventive de la 27 februarie până la 23 martie 2001, în temeiul art. 148 lit. c), g) şi h) din CPP. Procurorul a justificat necesitatea acestei măsuri arătând că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în cauză era mai mare de 2 ani de închisoare, că lăsarea în libertate a acesteia prezenta un pericol pentru ordinea publică şi că partea interesată s-a sustras urmăririi penale îndreptate împotriva sa.10. Reclamanta a formulat plângere împotriva Ordonanţei procurorului din 26 februarie 2001, solicitând punerea sa în libertate sau înlocuirea măsurii dispuse cu obligarea de a nu părăsi localitatea [art. 136 lit. b) din CPP]. Ea a arătat că nu avea niciun antecedent penal, că avea un copil minor şi că avea o problemă de sănătate, că fusese, de altfel, internată în spital în luna iulie 2000, în momentul în care au avut loc faptele incriminate. Prin Decizia din data de 13 aprilie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins ca neîntemeiată plângerea reclamantei. Acesta a statuat în special că, în temeiul art. 140^1 din CPP, instanţa verifică numai legalitatea măsurii dispuse de procuror şi nu motivele pe care s-a fondat ori necesitatea de a o lua, astfel încât luarea în considerare a bolilor de care suferea reclamanta nu era relevantă.11. Prin încheierile de şedinţă din 16 martie şi 24 mai 2001, judecătoria a prelungit arestarea preventivă a reclamantei şi a celorlalţi 3 coinculpaţi cu 30 de zile. Guvernul nu a furnizat hotărârea prin care s-a prelungit arestarea reclamantei în luna aprilie 2001, deşi grefa i-a solicitat-o. În încheierile menţionate mai sus, fără a răspunde părţii interesate care solicitase aplicarea art. 136 lit. b) din CPP şi fără a face vreo distincţie între coinculpaţi, instanţa a statuat, într-un singur paragraf, că motivele care au justificat luarea măsurii arestării preventive subzistau şi a reţinut, cu privire la pericolul pentru "ordinea publică" prevăzut de art. 148 lit. h) din CPP, "modalitatea concretă în care au fost comise faptele şi gradul crescut de pericol social". Menţinând prima încheiere menţionată mai sus, prin Decizia din 13 aprilie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a reţinut acuzaţiile împotriva părţii interesate şi a observat că parchetul avea în vedere să efectueze o serie de acte de urmărire penală; instanţa a constatat - fără mai multe detalii - că erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h) şi art. 155 din CPP. În fine, în cea de-a doua încheiere menţionată mai sus, instanţa a menţionat, fără niciun alt detaliu, riscul ca inculpaţii să influenţeze victimele pe care parchetul dorea să le reaudieze.12. La data de 20 iunie 2001, procurorul a solicitat prelungirea arestării preventive a reclamantei de la 27 iunie până la 26 iulie 2001. Termenul a fost stabilit pentru data de 25 iunie, judecata fiind apoi amânată pentru 26 iunie 2001. La acest termen, la care reclamanta a fost asistată de M.A., avocata unui coinculpat, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a pronunţat în jurul orei 15,30, la sfârşitul programului instanţelor, o încheiere de şedinţă prin care a respins cererea procurorului şi a dispus punerea în libertate a părţii interesate. Analizând în mod distinct cazul reclamantei, instanţa a reţinut că din probele administrate nu rezultau indicii suficiente de vinovăţie şi că, având în vedere personalitatea sa, punerea în libertate a părţii interesate nu constituia un pericol pentru ordinea publică.13. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, la sfârşitul şedinţei, la ora 16,40, procurorul a formulat un recurs împotriva Încheierii de şedinţă din 26 iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, recursul fusese formulat după încheierea şedinţei. Conform procesului-verbal, partea interesată, care fusese dusă înapoi la spitalul închisorii Jilava unde era deţinută la momentul respectiv, fusese citată prin telefon la ora 17,45 şi nu fusese adusă la şedinţa tribunalului; funcţionarul care primise apelul grefei precizase că nu mai era nimeni la acel serviciu care să fie competent să preia mesajul telefonic sau să o conducă pe reclamantă la tribunal. Fiind vorba de ultima zi de arest acoperită de încheierea precedentă din 24 mai 2001, dosarul cauzei a fost trimis la ora 18,25 la tribunal pentru judecarea recursului.14. Astfel cum reiese dintr-o notă de informare a parchetului întocmită a doua zi, a fost constituit un complet de judecată al Tribunalului Municipiului Bucureşti în seara zilei de 26 iunie 2001; spre ora 19,00, după ce l-a ascultat pe procuror, instanţa a admis recursul parchetului. Instanţa a statuat, ţinând cont de stadiul cercetării şi de circumstanţele concrete în care au fost comise faptele, că punerea în libertate a coinculpaţilor prezenta pericol pentru ordinea publică; ea a adăugat că aceştia trebuiau să se limiteze la a supune dezbaterii problema menţinerii sub arest preventiv, fără să abordeze alte probleme precum înlocuirea arestului preventiv cu obligaţia prevăzută de art. 136 lit. b) din CPP. Aşa cum reiese din decizia sa, tribunalul a desemnat un avocat din oficiu (G.S.) care să o reprezinte pe reclamantă la şedinţa de judecată. Delegaţia întocmită în acest scop şi semnată de vicedecanul Baroului Bucureşti este datată la 27 iunie 2001. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, avocatul nu a participat la şedinţă.15. Prin încheierile de şedinţă din 25 iulie, 20 august, 5 septembrie, 17 octombrie, 21 noiembrie şi 12 decembrie 2001, care se refereau în mod global la toţi coinculpaţii, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a prelungit de fiecare dată cu câte 30 de zile arestarea preventivă a reclamantei. La data de 27 august 2001, instanţa a respins cererea de punere în libertate a părţii interesate. În cursul acestor proceduri, aceasta a susţinut, printre altele, că instanţa putea să aleagă o altă măsură mai puţin constrângătoare decât arestarea preventivă (art. 136 din CPP) şi că nu mai existau motive pentru menţinerea arestării preventive. Pentru a justifica necesitatea menţinerii arestării părţii interesate, instanţa a reprodus în esenţă cele două condiţii prevăzute de art. 148 lit. h) din CPP.16. În deciziile din 22 august, 7 şi 26 septembrie şi din 23 noiembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins ca neîntemeiate recursurile formulate de reclamantă împotriva încheierilor de şedinţă menţionate mai sus. În prima decizie, tribunalul municipal a reţinut că, în calitate de "patroană" a societăţii D., reclamanta înşelase mai mult de 100 de persoane, că prejudiciul nu era acoperit şi că punerea sa în libertate putea duce la comiterea altor fapte similare. În a doua decizie, referindu-se în mod global la reclamantă şi la un alt coinculpat, tribunalul a justificat arestarea preventivă prin faptul că "mai trebuiau administrate probe", că "prezenţa lor era necesară" şi că punerea în libertate ar putea dăuna desfăşurării anchetei judiciare şi ar putea prezenta un pericol pentru ordinea publică. În fine, în ultimele două decizii, tribunalul a justificat menţinerea sub arest prin faptul că ancheta nu se încheiase încă.C. Procedura penală pe fond îndreptată împotriva reclamantei17. În timpul anchetei, V.G., precum şi celelalte părţi vătămate de către societatea D. au fost audiate de parchet. În declaraţiile sale din august 2000 şi din ianuarie 2001, V.G. a prezentat faptele astfel cum au fost reţinute ulterior de către parchet şi nu a făcut nicio menţiune cu privire la C.G. (paragraful 18 de mai jos). Alte două părţi vătămate, A.M. şi B.G., au declarat că reclamanta le spusese în iulie sau la data de 1 august 2000, la sediul societăţii D., că le putea obţine o viză Schengen.18. La 22 şi 26 februarie 2001 procurorul a interogat-o pe reclamantă în prezenţa unui avocat din oficiu. Reclamanta a negat că ar avea cunoştinţă de activităţile ilegale ale societăţii D., pledând că nu lucrase pentru aceasta decât începând cu luna iunie 2000 şi că fusese internată în spital de la data de 3 iulie până la 1 august 2000. În ceea ce priveşte contactele sale cu V.G., reclamanta a declarat că i-a propus să o ajute să obţină o viză Schengen prin intermediul unui terţ, C.G., şi a precizat că i-a pus în legătură pe V.G. şi C.G.; ulterior, ea a furnizat poliţiei datele de contact ale acestuia. De asemenea, aceasta a recunoscut că a primit bani de la V.G., pe care ulterior i-ar fi plătit lui C.G., şi că ar fi semnat o chitanţă la spital în iulie 2000, recunoscând o datorie în acest sens faţă de V.G. Ea nu a formulat nicio cerere de audiere de martori.19. În luna martie 2001, un terţ faţă de procedură, S.G., i-a cerut procurorului să fie audiat ca martor al apărării, în special referitor la o conversaţie telefonică pe care o avusese la sfârşitul lunii februarie 2001 cu C.G. La data de 16 mai 2001, constatând că această audiere a fost solicitată şi de reclamantă, procurorul a admis cererea şi l-a informat pe S.G. prin Scrisoarea din 25 mai 2001. Reclamanta susţine că această scrisoare nu i-a parvenit lui S.G. deoarece parchetul a trimis-o la o altă adresă. S.G. nu a fost audiat de procuror.20. În luna mai 2001, parchetul a dispus o expertiză grafoscopică prin care s-a constatat că reclamanta completase două documente la sediul societăţii D. pentru două dintre părţile vătămate (V.N. şi I.C.).21. La data de 19 iunie 2001, reclamanta a luat cunoştinţă de probele din dosarul de urmărire penală şi a declarat că nu doreşte să mai solicite şi administrarea altor probe în apărare. Procesul-verbal redactat cu această ocazie este semnat de avocatul din oficiu desemnat să o asiste pe reclamantă. La data de 28 iunie 2001, S.G., acţionând ca mandatar al reclamantei, i-a cerut procurorului confruntarea părţii interesate cu V.G. şi audierea mai multor martori ai apărării, printre care el însuşi, mama reclamantei şi C.G. El pretindea că aceştia puteau confirma versiunea reclamantei. Acesta a adăugat că avusese şi înregistrase în luna februarie 2001 o conversaţie telefonică cu C.G., care îi confirma că obţinuse o viză pentru V.G., care părăsise ţara în ianuarie 2001; el a furnizat datele de contact ale lui C.G., care locuise la mama sa.22. În paralel, prin Ordonanţa din 12 iunie 2001, autorităţile de urmărire penală au hotărât, în interesul unei bune şi rapide administrări a justiţiei, să deschidă un alt dosar de urmărire penală cu privire la C.G., pe motivul că identificarea şi audierea acestuia nu fuseseră posibile.23. Prin Rechizitoriul din 20 iulie 2001, procurorul a trimis-o pe reclamantă în judecată în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub acuzaţia de înşelăciune în formă agravantă, faptă prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, şi a hotărât să înceteze cercetările referitoare la infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.24. La termenele din 15 august şi 3 octombrie 2001, reclamanta a constatat că martorii apărării pe care îi propusese nu fuseseră audiaţi şi a reiterat cererea sa referitoare la confruntarea cu V.G., precum şi cea referitoare la audierea mamei sale, a lui S.G., a lui C.G. şi a lui M.N., la domiciliul căreia fusese citată V.G. să se prezinte. Conform afirmaţiilor părţii interesate, aceşti martori ar fi putut să dovedească faptul că ea nu era, în cel mai rău caz, decât complicea lui C.G., şi nu autoarea faptei de înşelăciune de care se plângea V.G. Din probele aflate la dosar nu reiese că instanţa s-ar fi pronunţat asupra acestor cereri şi nici că martorii respectivi ar fi fost audiaţi. Instanţa a continuat să o citeze pe V.G., fără rezultat, în calitatea sa de parte civilă.25. La data de 12 septembrie 2001, instanţa a audiat-o, printre altele, pe partea civilă A.M., care şi-a menţinut declaraţia dată în cursul urmăririi penale. Reclamanta l-a acuzat pe A.M. de fals în declaraţii, amintind că ea fusese spitalizată de la data de 3 iulie până la 1 august 2000 şi că după aceea fusese în convalescenţă la domiciliul său; aceasta a solicitat audierea mamei sale ca martor. Dosarul nu permite să distingem dacă partea civilă B.G. a fost şi ea audiată de instanţă.26. La data de 16 ianuarie 2002, imediat ce s-a încheiat cercetarea judecătorească, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate reclamantei drept înşelăciune în formă agravată în forma prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal. Avocatul reclamantei a solicitat achitarea acesteia, deoarece clienta sa contestase că ar fi comis faptele de care era acuzată.27. Prin Sentinţa din data de 21 ianuarie 2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declarat-o pe reclamantă vinovată de înşelăciune în formă agravată şi a condamnat-o la pedeapsa de 3 ani de închisoare. Instanţa a constatat că reclamanta fusese văzută de mai multe părţi civile (în special V.G., A.M. şi B.G.) şi de 2 martori la sediul societăţii D. şi că, în cadrul discuţiilor cu ei, aceasta, în numele societăţii, furnizase informaţii şi completase anumite documente referitoare la aceştia, ceea ce reieşea şi din concluziile expertizelor dispuse de parchet (paragraful 20 de mai sus). Pe de altă parte, instanţa a reţinut că reclamanta primise de la V.G., în numele societăţii D., sume de bani în schimbul obţinerii unei vize Schengen şi că i-a dat o chitanţă pentru ultima sumă primită.28. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe, reiterându-şi cererile de audiere a martorilor apărării şi de confruntare cu V.G. La termenul din 10 mai 2002, ea a cerut audierea a 6 persoane: 4 martori ai apărării, printre care S.G., cu privire la relaţiile dintre V.G. şi C.G., şi cele două părţi vătămate pentru care ea nega că ar fi redactat documente la sediul societăţii D. (paragraful 20 de mai sus). Tribunalul municipal a respins această cerere cu motivarea că probele nu erau relevante şi utile în speţă.29. Pe de altă parte, sesizată cu o cerere a mandatarului reclamantei, S.G., Poliţia Bucureşti a informat-o la data de 21 iunie 2002 că, potrivit unei declaraţii a mamei lui C.G., V.G. locuise temporar la C.G.; acesta nu putuse să fie audiat pentru alte fapte de înşelăciune deoarece se mutase la o adresă necunoscută.30. La termenul din 7 februarie 2003, reclamanta a reiterat cererea sa de probe: cererile de audiere a lui C.G., V.G. şi a celor 4 martori ai apărării menţionaţi mai sus şi de confruntare cu ceilalţi coinculpaţi; cerere de expertiză grafologică şi de supliment de declaraţie din partea sa; cereri de audiere a lui S.G. ca martor al apărării şi de depunere de probe la dosar. Prin Încheierea de şedinţă din 7 februarie 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti, raportându-se la obiectul dosarului şi la probele deja administrate, a respins cererile de probe ale reclamantei pentru lipsă de relevanţă, pentru următoarele motive: prima categorie de probe fusese administrată de instanţa pe fond, astfel încât ele trebuiau reexaminate în apel; a doua categorie era lipsită de relevanţă. Instanţa a depus la dosar documentele prezentate. Aceasta nu a răspuns la cererea de audiere a lui S.G.31. Prin Decizia din 21 februarie 2003 pronunţată pe fond, Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat în apel condamnarea reclamantei, însă a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.32. La data de 28 februarie 2003, reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel. La data de 15 iulie 2003, S.G. a depus la grefa Curţii de Apel Bucureşti un memoriu ("motive de recurs") ce fusese semnat şi de reclamantă. Întocmit pe 14 pagini, acest memoriu conţinea cuvinte virulente la adresa magistraţilor care au judecat cauza. Fără să se refere la motivele de recurs prevăzute de CPP, reclamanta a arătat, pe 3 pagini, că nu beneficiase de probe în apărare şi mai ales că niciunul dintre martorii pe care îi propusese nu a fost audiat nici de procuror, nici de instanţe, contrar afirmaţiilor din Încheierea de şedinţă din 7 februarie 2003.33. În Decizia sa din data de 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti s-a exprimat cu privire la recursul reclamantei în felul următor:"[Reclamanta] nu şi-a motivat recursul în scris şi nu s-a prezentat la termen pentru a-l susţine. Au fost depuse la dosar mai multe documente de către mandatarul său, dintre care unul poartă menţiunea "motive de recurs" (...), care, după o analiză sumară a conţinutului său, dezvăluie aspecte ce nu au legătură cu cauza şi care conţine aprecieri de ordin personal ale autorului, unele injurioase, altele chiar tendenţioase, referitoare la măsurile dispuse de instanţe."34. Curtea de apel s-a ocupat totuşi de aceste chestiuni, dispunând o analiză din oficiu, şi, făcând referire la probele administrate în cadrul procesului, a reţinut că instanţa de fond şi instanţa de apel au stabilit corect atât faptele speţei, cât şi imputabilitatea lor persoanelor cercetate.D. Plângerile penale împotriva unor terţi35. La data de 10 iulie 2001, reclamanta a introdus plângeri penale împotriva lui V.G., pe care o acuza de corupţie activă şi de denunţare calomnioasă, şi împotriva a două dintre părţile civile, A.M. şi B.G., pe care le acuza de mărturie mincinoasă. Reclamanta a solicitat în mai multe rânduri conexarea cauzelor, fiind vorba de procedura penală îndreptată împotriva sa şi de cele referitoare la persoanele menţionate mai sus, însă cererile sale au fost respinse. Reclamanta nu precizează care a fost urmarea plângerilor sale.E. Pretinsul obstacol în faţa dreptului de recurs individual36. La data de 28 iulie 2004, reclamanta a solicitat grefei Curţii de Apel Bucureşti un certificat care să menţioneze data redactării Deciziei din data de 2 decembrie 2003, document ce îi fusese cerut de grefa Curţii Europene. Conform afirmaţiilor reclamantei, grefiera îl informase pe preşedintele secţiei penale despre prezenţa sa cu următoarele cuvinte: "Aşteaptă doamna aceea cu tâmpenia de la Strasbourg !". Preşedintele i-a solicitat în scris reclamantei precizări cu privire la obiectul cererii sale. La data de 29 septembrie 2004, grefa Curţii de Apel Bucureşti a eliberat certificatul solicitat.II. Dreptul şi practica internă pertinente37. În ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive şi prelungirea acestei măsuri, prevederile relevante din CPP, astfel cum erau redactate la data respectivă, precum şi esenţa practicii interne referitoare la noţiunea de "pericol pentru ordinea publică", prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, sunt descrise în Cauza Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, §§ 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie menţionat că art. 148 din CPP prevedea că arestarea preventivă nu poate fi dispusă de un procuror decât dacă erau întrunite, cumulativ, condiţiile art. 143 din CPP (probe sau indicii concludente referitoare la comiterea unei infracţiuni) şi unul dintre cazurile prevăzute de articolul respectiv, dintre care în special: inculpatul a fugit ori s-a sustras urmăririi penale îndreptate împotriva sa [148 c)], există una dintre circumstanţele agravante [148 g)], inculpatul a comis o faptă pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică [148 h)]. Arestarea preventivă putea fi prelungită în caz de necesitate, cu condiţia ca prelungirea să fie motivată (art. 155 din CPP).38. Art. 159 din CPP, astfel cum era redactat la data respectivă, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, prevedea procedura de prelungire a arestării preventive. Dosarul relevant era depus de procuror pentru consultare cu două zile înainte de termenul de judecată, iar inculpatul deţinut era adus în faţa instanţei, cu excepţia cazurilor de imposibilitate - în special din motive de sănătate -, şi era în toate cazurile asistat de un avocat. Hotărârea pronunţată de instanţă era susceptibilă de recurs. Inculpatul nu era adus pentru judecarea recursului decât dacă instanţa de control judiciar considera că acest lucru este necesar. De la intrarea în vigoare a legii menţionate mai sus, la data de 1 iulie 2003, autorităţile trebuie să îl aducă pe inculpatul deţinut la judecarea recursului său împotriva sentinţei de prelungire a arestării sale preventive.39. Art. 215 din Codul penal în vigoare la data evenimentelor prevedea următoarele:"Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.Înşelăciunea comisă prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. (...)Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate. (...)"ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie40. Reclamanta susţine că durata arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă, având în vedere faptele care îi erau imputate. În plus, ea se plânge de faptul că instanţele interne nu au justificat necesitatea prelungirii acestei măsuri în perioada în cauză. Ea invocă art. 5 § 3 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."41. Guvernul combate aceste susţineri.A. Asupra admisibilităţii42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului43. Guvernul arată că perioada care trebuie luată în considerare, şi anume cea până la condamnarea reclamantei în primă instanţă, a fost de mai puţin de un an şi face trimitere la alte cauze în care Curtea a constatat încălcarea articolului în discuţie pentru durate mai lungi. În ceea ce priveşte sentinţele prin care s-a prelungit arestarea preventivă a reclamantei, Guvernul susţine că instanţele au oferit motive care luau în calcul argumentele părţii interesate.44. Considerând că trebuie apreciată respectarea art. 5 § 3 în lumina circumstanţelor fiecărei speţe, reclamanta combate argumentele Guvernului. În mod special, făcând trimitere la hotărârile în cauză, reclamanta susţine că instanţele interne au folosit formule generale şi stereotipe, care nu au ţinut cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie şi de caracterul excepţional al arestului preventiv, şi că ele nu au oferit motive pentru a justifica concret şi în mod individual necesitatea menţinerii sale sub arest.45. Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie (vezi, printre altele, Calmanovici, menţionată mai sus, §§ 90-94). În mod special, ea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte că numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie "generale şi abstracte" [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].46. În speţă, Curtea observă că trebuie analizat dacă arestarea preventivă a reclamantei de la data de 21 februarie 2001 până la 21 ianuarie 2002, adică până la condamnarea sa pe fond în primă instanţă, a respectat cerinţele descrise mai sus ale art. 5 § 3 din Convenţie.47. Curtea reaminteşte că, în Cauza Calmanovici menţionată mai sus, a constatat că autorităţile nu au furnizat motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o perioadă de circa 3 luni şi jumătate, având în vedere că ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în caz de punere în libertate a părţii interesate, că nu au analizat situaţia individuală a acestuia şi că nu au ţinut cont de posibilitatea de a aplica măsuri alternative arestării (Calmanovici, menţionată mai sus, § 101).48. După analizarea faptelor relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să îi permită să ajungă la o altă concluzie în speţă.49. Într-adevăr, Curtea observă că, exceptând Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2001, întemeiată pe art. 148 lit. c), g) şi h) din CPP, toate celelalte hotărâri care au dus la menţinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate esenţialmente pe art. 148 lit. h) din CPP. Mai mult, în ceea ce priveşte ordonanţa menţionată mai sus, Curtea constată că ea este motivată de riscul unei tentative a părţii interesate de a se sustrage cercetării, deşi aceasta nu fusese citată decât ca martor până la această dată (paragrafele 6 şi 9 în fine de mai sus).50. Curtea constată mai ales că din hotărârile relevante reiese că, la fel ca în cauza menţionată mai sus, instanţele interne nu au precizat motive concrete în sprijinul argumentului privind "pericolul pentru ordinea publică" şi care să justifice, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a menţine reclamanta în stare de arest, deşi jurisprudenţa internă indicase totuşi criterii şi elemente de luat în calcul într-o astfel de analiză şi deşi art. 155 din CPP impunea ca instanţele să precizeze motive în acest sens. În esenţă, instanţele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip (Calmanovici, menţionată mai sus, § 97). Mai mult, menţinând arestarea preventivă în temeiul art. 148 lit. h), ele au invocat mai multe motive de alt ordin, fără a prezenta vreo probă faptică referitoare la riscurile invocate (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidivă, chiar dacă partea interesată nu avea antecedente penale şi cel de obstacol în calea bunei desfăşurări a anchetei (paragrafele 11 în fine şi 16 de mai sus).51. În fine, Curtea constată că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul său personal şi la situaţia sa familială, că de cele mai multe ori ele nu i-au analizat situaţia în mod individual şi că în niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 prevede că autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11 şi 15-16 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, menţionată mai sus, § 62, şi Calmanovici, menţionată mai sus, §§ 98 şi 100).52. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie53. Invocând art. 5 § 4 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că procedura de prelungire a arestării sale preventive de către tribunalul municipal la data de 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie şi că i-a încălcat drepturile la apărare. De asemenea, ea acuză lipsa de celeritate şi de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al menţinerii sale în arest.54. În măsura în care capetele de cerere ale reclamantei au legătură cu procedurile privind menţinerea sub arest preventiv, Curtea le va analiza din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie (Lapusan împotriva României, nr. 29.723/03, § 36, 3 iunie 2008), care prevede următoarele:"Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."A. Asupra admisibilităţii55. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului56. Guvernul susţine că, spre deosebire de cauzele Mamedova împotriva Rusiei (nr. 7.064/05, 1 iunie 2006) şi Wtoch împotriva Poloniei (nr. 27.785/95, CEDO 2000-XI), în speţă, instanţele nu au analizat pentru prima oară la data de 26 iunie 2001 menţinerea sub arest preventiv a reclamantei şi că interesele acesteia au fost apărate de un avocat din oficiu, în condiţii de egalitate de arme cu procurorul. Guvernul combate şi celelalte argumente ale reclamantei.57. În ceea ce priveşte procedura din 26 iunie 2001, reclamanta se plânge de faptul că parchetul a încălcat termenul de depunere a dosarului la judecătorie şi că ea nu a fost adusă în faţa tribunalului municipal şi nici nu a fost reprezentată de un avocat din oficiu. Aceasta îşi susţine afirmaţiile cu delegaţia datată a doua zi, 27 iunie 2001, şi argumentează că, presupunând chiar că un astfel de avocat ar fi asistat la şedinţa respectivă, acesta nu i-ar fi putut asigura o apărare reală, dosarul voluminos fiind transferat la tribunalul municipal numai cu 30 de minute înainte ca această instanţă să îşi pronunţe hotărârea. În plus, partea interesată face trimitere la observaţiile sale referitoare la lipsa de motivare a hotărârilor de prelungire a arestării sale preventive şi consideră că, pentru unele dintre acestea, condiţia controlului într-un "termen scurt" nu a fost respectată.58. Curtea reaminteşte în primul rând că, potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o analiză a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare "legalităţii", în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate (Wtoch, menţionată mai sus, § 125). Deşi procedura ce intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele prevăzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesară o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318-B). În mod special, un proces având ca obiect un recurs formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale trebuie să garanteze egalitatea armelor între părţi, procuror şi deţinut (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 58, CEDO 1999-II, şi Wtoch, menţionată mai sus, § 126).59. În speţă, Curtea observă că după ce tribunalul municipal a dispus la data de 26 iunie 2001 punerea în libertate a reclamantei în prezenţa acesteia şi a unui avocat care o asista, procedura de judecare a recursului formulat de parchet împotriva acestei încheieri s-a derulat în faţa tribunalului municipal în aceeaşi seară, în lipsa părţii interesate, care a fost citată să se prezinte, însă nu a fost adusă la şedinţa de judecată din cauza unei lipse de personal (paragrafele 12-14 de mai sus). Sub acest aspect, Curtea constată că autorităţile interne însele au considerat, cel puţin în primă fază, că prezenţa părţii interesate era necesară, deşi la data respectivă prezentarea unui inculpat nu era obligatorie în dreptul intern la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus şi, mutatis mutandis, Lapusan, menţionată mai sus, § 52).60. Curtea reiterează că un stat care dispune de un recurs împotriva hotărârilor referitoare la arestarea preventivă trebuie să le acorde părţilor interesate aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă instanţă. Ea reaminteşte şi că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţă în primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa lor personală în faţa instanţei de recurs sau, dacă este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut menţinerea arestării (vezi Samoila şi Cionca împotriva României, nr. 33.065/03, §§ 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis, menţionată mai sus, § 47). În speţă, respectarea acestei obligaţii avea o importanţă specială, având în vedere că era vorba de cererea de a desfiinţa o hotărâre ce dispunea punerea în libertate.61. Observând că delegaţia avocatului G.S. data din 27 iunie 2001, Curtea nu consideră necesar să statueze asupra faptului controversat între părţi cu privire la prezenţa acestui avocat din oficiu la analiza recursului parchetului din seara de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal. Presupunând chiar că acest avocat ar fi participat la şedinţa în discuţie, Curtea constată că acesta a fost desemnat pe loc şi că nu cunoştea nici dosarul, nici pe clienta sa. Astfel, trebuie subliniat că, spre deosebire de procuror, avocatul nu a avut la dispoziţie decât câteva minute pentru a-şi pregăti apărarea, deoarece dosarul fusese trimis la tribunalul municipal în jurul orei 18,25, iar acest tribunal şi-a pronunţat hotărârea spre ora 19,00.62. Având în vedere aceste circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modalităţii concrete în care avocatul din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea constată că autorităţile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în procedura desfăşurată la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal şi că egalitatea de arme cu procurorul nu a fost păstrată (vezi, mutatis mutandis, Samoila şi Cionca, menţionată mai sus, §§ 75-76, şi Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, § 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în această privinţă.63. Ţinând cont de observaţiile de mai sus şi de constatarea încălcării art. 5 §§ 3 şi 4 referitoare la arestarea preventivă a reclamantei, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze pe fond şi celelalte aspecte ale capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie.III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie64. În cererea sa introductivă, reclamanta se plânge în principal de refuzul autorităţilor de urmărire penală de a admite cererea sa de a fi confruntată cu V.G. şi de a audia mai mulţi martori ai apărării. Ea invocă art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, care prevede următoarele:"3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...) d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării."65. Guvernul combate acest argument.A. Asupra admisibilităţii66. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor67. Guvernul observă că acest capăt de cerere al reclamantei se referă la etapa urmăririi penale. Acesta argumentează că, în dreptul român, această etapă a procesului nu este contradictorie, deoarece părţile au dreptul să formuleze în faţa instanţelor cereri de probe, inclusiv de aducere de martori, şi să participe la administrarea acestora. Referitor la etapa judecării cauzei şi la inegalitatea pretinsă de partea interesată cu privire la audierea martorilor acuzării şi ai apărării, Guvernul susţine că, în speţă, condamnarea nu s-a întemeiat exclusiv pe declaraţiile martorilor şi că este de datoria instanţelor să aprecieze relevanţa martorilor apărării solicitaţi de acuzat. El face trimitere la motivele precizate de Tribunalul Municipiului Bucureşti cu privire la cererea de probe (paragraful 30 de mai sus).68. Reclamanta arată că Guvernul admite că ea a solicitat în permanenţă, fără rezultat, confruntarea sa cu victima V.G. şi audierea mai multor martori ai apărării. Ea precizează că prin intermediul acestor probe dorea să demonstreze, pe de o parte, că nu o indusese în eroare pe V.G., deoarece C.G. îi obţinuse în mod efectiv o viză, iar V.G. plecase în străinătate, şi că, pe de altă parte, din cauza spitalizării şi a convalescenţei sale, ea nu s-a deplasat la sediul societăţii D. în perioada în care aceasta a desfăşurat activităţi ilicite. Pe de altă parte, ea reaminteşte că a susţinut chiar în faţa curţii de apel că niciuna dintre probele pe care le propusese nu fusese admisă şi administrată.2. Aprecierea Curţii a) Principiile generale aplicabile69. Curtea reaminteşte în primul rând că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se pronunţa dacă depoziţiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Astfel, ea reiterează că cerinţele paragrafului 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).70. În continuare, Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, şi Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 51). Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (vezi, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, şi Ludi menţionată mai sus, § 47), în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, şi Sa∩di împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).71. În fine, Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie lasă instanţelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele "în aceleaşi condiţii", el are ca scop esenţial o deplină egalitate de arme în materie. Noţiunea de "egalitate de arme" nu epuizează totuşi conţinutul paragrafului 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al paragrafului 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că "acuzatul" nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie şi ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului şi ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanţe excepţionale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 41, 18 mai 2004). b) Aplicarea principiilor generale în cauza de faţă72. În ceea ce priveşte lipsa de confruntare cu V.G., Curtea constată în primul rând că instanţele naţionale au luat în considerare declaraţiile date de V.G. în faţa parchetului, întrucât s-au raportat în principal la ele în hotărârile lor. În orice caz, declaraţiile în discuţie nu constituiau singurul element de probă pe care judecătorii au întemeiat condamnarea reclamantei. Aceştia s-au bazat într-adevăr - pe lângă alte probe considerate capabile să demonstreze faptele calificate ca înşelăciune a căror victimă a fost V.G., printre care în special chitanţa dată de partea interesată, - pe un mănunchi de indicii ce nu se refereau la V.G., ci la alte victime: declaraţiile părţilor civile A.M. şi B.G., dintre care cel puţin primul a fost audiat de judecătorie, şi cele două documente întocmite, conform expertizei grafoscopice, de reclamantă în cadrul activităţilor societăţii D. Se pare, aşadar, că instanţele interne nu şi-au întemeiat constatarea vinovăţiei numai pe declaraţiile lui V.G., pe care reclamanta le contesta.73. Dacă acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să determine o încălcare a Convenţiei, nu este mai puţin adevărat că, în opinia Curţii, analiza tuturor actelor îndeplinite în cadrul procedurii privite în ansamblul său dezvăluie, în speţă, un dezechilibru, care a fost prejudiciabil pentru exercitarea drepturilor de apărare ale reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, menţionată mai sus, § 57).74. Într-adevăr, din dosar nu reiese că, exceptând pe A.M., reclamanta ar fi putut să îi interogheze, într-un stadiu oarecare al procedurii, pe principalii martori ai acuzării în ceea ce o privea. În această privinţă, Guvernul nu a furnizat elemente cu privire la audierea de către instanţe a lui B.G. şi a celorlalte două părţi vătămate (V.N. şi I.C.), referitor la care cererea părţii interesate în acest sens a fost respinsă la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimă instanţă, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informaţii referitoare la diligenţa instanţelor de a o aduce pe V.G., principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Desigur, instanţele au citat-o pe V.G., însă la o adresă la care ea locuise în timpul cercetării penale (cea a lui M.N.). Totuşi, din dosar rezultă că partea interesată declarase că V.G. părăsise ţara în ianuarie 2001. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităţilor unei ţări să facă o anchetă pentru a găsi şi a aduce în faţa lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuşi în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autorităţile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, menţionată mai sus, §§ 58 şi 61, şi Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speţă, trebuie menţionat că instanţele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar înainte de plecarea sa, şi că ele nu au făcut niciun demers cu excepţia celui de a o cita pe V.G., fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.75. Mai cu seamă, Curtea observă că niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanţe, care, în plus, au furnizat motive lapidare şi contradictorii pentru a respinge cererile părţii interesate. În acest sens, este suficient să menţionăm că cererea de audiere a lui C.G., a lui V.G. şi a celor 4 martori ai apărării, precum şi cererea de confruntare cu ceilalţi coinculpaţi au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului Bucureşti, pe motivul că aceste probe fuseseră deja administrate în primă instanţă şi că ele trebuiau doar reexaminate (paragraful 30 de mai sus). Or, din dosarul furnizat de părţi rezultă că niciuna dintre aceste probe nu fusese administrată şi că reclamanta a evidenţiat această omisiune în motivele sale de recurs, însă fără rezultat. În plus, în ciuda admiterii cererii de audiere a lui S.G. de către parchet la data de 25 mai 2001, S.G. nu a fost audiat, deşi reclamanta îşi reiterase cererea în acest sens.76. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu a putut să îi interogheze în contradictoriu, în faţa instanţelor însărcinate cu soluţionarea dosarului său, pe majoritatea martorilor acuzării şi că nu a putut să obţină audierea niciunui martor al apărării propus, şi aceasta fără ca instanţele să fi furnizat motive coerente în acest sens. În aceste condiţii, având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele cauzei, la echilibrul şi egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare şi apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, menţionată mai sus, § 58, şi, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem, menţionată mai sus, şi Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).77. În concluzie, având în vedere importanţa deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce priveşte condiţiile de convocare şi de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare şi apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 3 lit. d)78. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamanta susţine că nu dispune în dreptul intern de un recurs efectiv referitor la încălcări ale art. 5 §§ 3 şi 4 şi ale art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.79. Curtea face trimitere la concluziile sale referitoare la încălcările art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, inclusiv la observaţiile sale referitoare la modalitatea în care autorităţile au respectat garanţiile de procedură prevăzute de aceste articole. Ţinând cont de faptul că, faţă de art. 13 din Convenţie, prevederile menţionate mai sus ale art. 6 şi 5 constituie lex specialis, nu se ridică nicio chestiune distinctă sub incidenţa art. 13 în circumstanţele cauzei prezente (vezi, mutatis mutandis, Smatana împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007; Khamila Isayeva împotriva Rusiei, nr. 6.846/02, § 167, 15 noiembrie 2007; Nikolova, menţionată mai sus, § 69, şi Loncke împotriva Belgiei, nr. 20.656/03, § 53, 25 septembrie 2007).V. Asupra celorlalte pretinse încălcări80. Pe de altă parte, reclamanta susţine următoarele: că arestarea sa preventivă în luna februarie 2001 şi detenţia sa din data de 23 martie 2001 au fost lipsite de "temei legal" şi contrare art. 5 § 1 din Convenţie; că informarea sa cu privire la motivele arestării sale şi la acuzaţiile aduse împotriva sa a fost incompletă şi greşită (art. 5 § 2); că nu a fost adusă timp de 32 de zile de la arestarea sa în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare (art. 5 § 3); că nu a fost informată în detaliu despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa [(art. 6 § 3 lit. a)]; că nu a fost asistată de un avocat la audierea sa ca martor şi în momentul prezentării probelor din dosarul anchetei, nici de un avocat ales atunci când a dat prima sa declaraţie în calitate de învinuit [(art. 6 § 3 lit. b) şi c)]; că soluţia de condamnare a sa în penal a fost determinată de calitatea sa de membru al unei grupări de opoziţie care a manifestat împotriva partidului la putere în luna iunie 1990 (art. 11); că a suferit o condamnare în penal din unicul motiv că nu a fost în măsură să ramburseze suma datorată de C.G. lui V.G. (art. 1 din Protocolul nr. 4); că nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa instanţelor naţionale pentru a denunţa încălcările menţionate mai sus (art. 13 coroborat cu articolele menţionate mai sus); şi că a suferit un obstacol în calea dreptului său de recurs individual din cauza refuzului iniţial al preşedintelui secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti de a-i elibera certificatul pe care l-a solicitat la data de 28 iulie 2004 şi a cuvintelor proferate de grefieră cu această ocazie (art. 34 din Convenţie).81. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu alegaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.VI. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie82. Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu83. Reclamanta solicită suma de 200.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care consideră că l-a suferit în special din cauza aspectelor prezentate din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie. Ea arată că a fost în final condamnată pe fond la pedeapsa închisorii cu suspendare, astfel că singura perioadă de privare de libertate a fost cea de arest preventiv, înainte de condamnarea sa.84. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.85. Ţinând cont de violările constatate în speţă şi de cererea reclamantei, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41, consideră că este potrivit să îi acorde părţii interesate 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.B. Cheltuieli de judecată86. Reclamanta solicită suma de 14.670 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, din care 14.470 EUR pentru onorarii avocaţiale (sumă constituită în principal din 12.360 EUR reprezentând onorarii de 120 EUR/oră) şi 200 EUR pentru diverse cheltuieli (taxe judiciare, telefon, faxuri etc.). Ea prezintă o convenţie ce cuprinde acordul său pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte să se facă direct către avocatul său şi depune o notă referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate de acesta în faţa Curţii.87. Făcând trimitere, în acest sens, la tariful practicat de anumiţi avocaţi în cauze bulgare în faţa Curţii, Guvernul consideră că tariful orar menţionat mai sus de 120 EUR este excesiv.88. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, Curtea observă că reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile diverse menţionate mai sus şi pentru cele referitoare la procedurile interne. Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă reclamantei. În baza convenţiei reclamantei cu avocatul său, ea hotărăşte ca suma menţionată mai sus să îi fie plătită direct avocatului.C. Dobânzi moratorii89. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie şi referitor la menţinerea reclamantei în stare de arest preventiv până la data de 21 ianuarie 2002 şi în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 4şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura de recurs împotriva măsurii arestării preventive a reclamantei, derulată în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti la data de 26 iunie 2001;4. hotărăşte că nu este necesar să analizeze celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 4 din Convenţie;5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;6. hotărăşte că capătul de cerere al reclamantei întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 5 §§ 3 şi 4 şi cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie nu ridică nicio chestiune distinctă;7. hotărăşte: a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:(i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumă ce va fi plătită reclamantei;(îi) 4.000 EUR (patru mii euro), pentru cheltuieli de judecată, sumă ce va fi plătită direct avocatului reclamantei; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;8. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 februarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier------