DECIZIE nr. 75*) din 17 aprilie 1997referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993 privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 258 din 29 septembrie 1997
---------- Notă *) Definitivă prin nerecurare.Lucian Stangu - preşedinteCostica Bulai - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRaul Petrescu - procurorMaria Bratu - magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993**), invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 9 aprilie 1997, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a Societăţii Comerciale "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti şi în lipsa Ministerului Finanţelor, legal citat, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 17 aprilie 1997.------------ Notă **) Legea nr. 42/1993 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 11 decembrie 1995.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 10 aprilie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 968/1995, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993, invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti, cu susţinerea ca dispoziţiile menţionate contravin prevederilor art. 47, 48 şi 53 din Constituţie, pentru următoarele motive:- cererea reglementată de art. 23 din Legea nr. 42/1993 nu poate avea regimul juridic al unei acţiuni judecătoreşti, deoarece organele administrative prevăzute de art. 22 din această lege nu infaptuiesc justiţia, dar, totodată, nu sunt nici organe administrative jurisdicţionale. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul de a fi judecata de o instanţa independenta şi impartiala; or, Ministerul Finanţelor apare astfel şi ca judecător şi ca parte în judecarea contestaţiei, întrucât actul contestat aparţine unei unităţi subordonate acestui minister;- contestaţia reglementată de Legea nr. 42/1993 are caracterul unei jurisdicţii prealabile, rostul acestei jurisdicţii fiind de a descongestiona instanţele de judecată; în acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994;- contestaţia şi plângerea, reglementate de art. 23 din Legea nr. 42/1993, sunt forme de exercitare a dreptului de petiţionare, care, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie, sunt scutite de taxe, astfel ca art. 23 din Legea nr. 42/1993 este neconstitutional, întrucât transforma plângerea şi contestaţia reglementate de această lege în cereri de chemare în judecata;- prevederile art. 23 din Legea nr. 42/1993 contravin dispoziţiilor art. 48, întrucât prin instituirea taxei de timbru pentru reclamaţiile administrative se împiedica exercitarea dreptului reglementat de acest articol;- dispoziţiile art. 23 contravin prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât "aşezarea justa a sarcinilor fiscale" presupune efectuarea unei prestaţii de către o autoritate publică, cu toate consecinţele ei; or, în art. 23 se prevede doar ca, în caz de admitere a contestaţiei, taxa plătită se restituie proporţional cu reducerea sumei contestate, dar în caz de respingere - soluţie, eventual, infirmata de instanţa -, nu se mai restituie nimic. În aceasta situaţie, neexistand nici-o prestaţie care să justifice perceperea taxei de către organul administrativ, ea nu poate fi inclusă nici în cuantumul cheltuielilor de judecată.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază excepţia ca neîntemeiată, întrucât aceste organe administrative prevăzute de lege pentru a soluţiona contestaţiile au un rol important în rezolvarea unor probleme litigioase cu implicaţii deosebite asupra stării economice a unui agent economic şi, tocmai de aceea, s-a prevăzut obligativitatea taxei de timbru. Faptul ca art. 23 din Legea nr. 42/1993 prevede posibilitatea restituirii taxei achitate, proporţional cu reducerea sumei contestate, nu poate fi interpretată ca o dovadă a imposibilităţii de recuperare integrală a acesteia.În vederea soluţionării excepţiei, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia invocată este neîntemeiată, întrucât contestaţia adresată organelor Ministerului Finanţelor este o cerere de rezolvare a unui litigiu, supusă unei taxe de timbru, şi deci nu poate fi considerată o simpla exercitare a dreptului de petiţionare scutită de taxa, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie.Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.În baza art. 12 alin. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, s-a solicitat Ministerului Finanţelor sa comunice relaţii cu privire la situaţia taxelor plătite pentru contestaţii sau plângeri în caz de admitere a acţiunii în contencios administrativ. Ministerul Finanţelor - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor confirma nerestituirea acestor taxe, în caz de admitere a acţiunii în contencios administrativ.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, relaţiile comunicate de Ministerul Finanţelor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 42/1993, raportate la prevederile constituţionale şi ale Legii nr. 47/1992, retine:Potrivit art. 47 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii, care sunt scutite de taxe. În acest mod este reglementat un drept specific oricărei societăţi democratice, în cadrul căreia cetăţenii pot reclama, propune sau sugera autorităţilor publice orice fapt care li se pare important pentru un domeniu sau altul de activitate. Neexistand nici o condiţie sau restrictie, în acest sens, pentru ca acest drept să aibă o finalitate, art. 47 alin. (4) din Constituţie prevede că autorităţile au obligaţia doar de a răspunde la aceste petiţii, în termenele şi condiţiile pe care legea urmează să le stabilească.Spre deosebire de acest drept, al cărui exerciţiu nu presupune condiţia interesului, art. 48 din Constituţie da o reglementare completa şi cuprinzatoare numai unui anumit tip de sesizare a autorităţilor publice, aceea în care se reclama vătămarea persoanei într-un drept al său de către o autoritate publică. Textul constituţional face trimitere la o reglementare prin lege organică a condiţiilor şi limitelor exercitării acestui drept, fără a face vreo menţiune cu privire la scutirea de plată taxei de timbru.Faptul ca textul art. 48 nu precizează carei autorităţi i se va adresa cel vătămat nu constituie o omisiune, ci reprezintă tocmai expresia constituţională a uneia dintre cele mai importante garanţii ale cetăţeanului, şi anume recursul împotriva statului, pentru înlăturarea abuzurilor acestuia, exprimate prin vătămarea suferită.Expresia în plan legislativ a exercitării dreptului reglementat de art. 48 din Constituţie o reprezintă Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care, deşi preconstitutionala, îşi păstrează actualitatea, asa cum de altfel Curtea Constituţională a reţinut prin deciziile sale nr. 16 din 7 februarie 1995, definitivă prin Decizia nr. 87 din 3 octombrie 1995, şi nr. 103 din 1 octombrie 1996, definitivă prin Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996.Legea nr. 29/1990 stabileşte condiţiile în care se poate exercita acţiunea în contencios administrativ, dar, în acelaşi timp, exceptează de la judecarea de către instanţele de contencios administrativ cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, arătându-le în textul art. 3 ca rezolvarea acestora se face de către organele prevăzute de legea specială, în condiţiile stabilite de aceasta.În textele criticate din Legea nr. 42/1993 se prevede o anumită forma de recurs administrativ, reglementat de o lege specială şi care prezintă anumite caracteristici, şi anume: ca el se declanseaza împotriva unui act administrativ care a produs vătămarea, provenind din partea organelor de specialitate ale Ministerului Finanţelor, potrivit art. 14 din Legea nr. 42/1993, a cărui existenta justifica plângerea sau contestaţia şi pentru care nu se cere o formă specială; ca este urmarea unei sesizări din partea celui interesat; şi ca actul prin care Ministerul Finanţelor rezolva plângerea este un act administrativ cu caracter jurisdicţional. De altfel, însăşi jurisprudenta Curţii Supreme de Justiţie a confirmat faptul ca deciziile Ministerului Finanţelor, prin care se rezolva contestaţiile unor societăţi comerciale referitoare la stabilirea de preţuri, taxe, contribuţii etc., sunt acte administrativ-jurisdicţionale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, modificate implicit prin prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul că recursurile în contencios administrativ nu se mai înaintează la Curtea Suprema de Justiţie, ci la curţile de apel, Curtea Suprema de Justiţie judecand în casare recursurile introduse împotriva acestor din urma hotărâri. În aceste condiţii, în cauza de faţa nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 din Constituţie referitoare la dreptul de petiţionare şi, în consecinţa, nu poate fi invocată ca temei existenta unui text constituţional care să interzică perceperea vreunor taxe, caracteristica numai exerciţiului acestui drept.Asadar, aprecierea constituţionalităţii instituirii unor taxe în cadrul recursului administrativ nu poate fi facuta decât în raport cu dispoziţiile art. 48 din Constituţie. Textul art. 48 nu prevede nici o menţiune referitoare la timbrare. Sub acest aspect nu se constata existenta nici unui suport constituţional care să indreptateasca timbrarea numai a recursurilor în contencios administrativ, iar nu şi a celor administrativ-ierarhice. Prevederile art. 48 alin. (2) din Constituţie dispun ca limitele şi condiţiile exercitării dreptului prevăzut de alin. (1) se stabilesc prin lege organică, care în speta este Legea nr. 29/1990; or, art. 3 din această lege prevede, în ce priveşte recursul administrativ-ierarhic, ca organele care soluţionează aceste plângeri, precum şi condiţiile de rezolvare se vor stabili prin lege. În cazul de faţa, această lege este Legea nr. 42/1993, care, printre alte condiţii pe care le conţine, prevede şi timbrarea ad valorem, justificarea ei rezidand în stavilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exerciţiul dreptului respectiv, dacă orice sesizare ar fi scutită de timbrare.În ceea ce priveşte faptul ca sesizarea Ministerului Finanţelor ar avea caracterul unei jurisdicţii prealabile, în sensul Legii nr. 29/1990, ceea ce ar duce la nelegalitatea timbrarii, se reţin următoarele:Prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990 sunt aplicabile acţiunilor în contencios administrativ, intentate în condiţiile art. 1 din lege; or, de la aplicarea acestuia sunt exceptate litigiile cu caracter de recurs ierarhic-administrativ, asa cum prevede art. 3 din lege. Altfel fiind, procedura prealabilă instituită de art. 5 nu este o procedură administrativă reglementată prin lege specială şi, ca atare, nu este necesară timbrarea ei, ca în cazul procedurii administrative.Cat despre Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, este de observat ca referirea pe care o utilizează recurentul nu are în vedere sensul exact al considerentului în cauza. Astfel, Plenul Curţii Constituţionale a reţinut ca instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale este legitima, sub raport constituţional, deoarece ea asigura ".... soluţionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale, evitarea cheltuielilor de judecată". Deci, premisa majoră, ignorata de recurenta, este aceea a situaţiei în care cauza este rezolvată, adică plângerea se dovedeşte a fi intemeiata, nemaifiind nevoie de apelul la instanţa judecătorească, fapt ce ar antrena, evident, efectuarea unor cheltuieli de judecată. De altfel, însăşi recurenta recunoaşte în finalul notelor sale de concluzii: "Aceasta (taxa de timbru) nu se restituie nici de organul administrativ, nici prin hotărârea instanţei de judecată, deoarece - nefiind achitată în cadrul procesului de contencios administrativ - nu este o cheltuiala de judecată".În legătură cu invocarea art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, se retine ca textul în cauza are în vedere neîndoielnic procesele desfăşurate în cadrul activităţii instanţelor judecătoreşti. El îşi găseşte pe deplin aplicarea în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, asa cum au fost modificate prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul valorificării lui pe taramul recursului în contenciosul administrativ, care, după cum s-a arătat, se desfăşoară în doua etape, mai întâi la curţile de apel şi apoi, în casare, la Curtea Suprema de Justiţie.Procedurii administrativ-jurisdicţionale nu i se pot aplica automat dispoziţiile valabile celei proprii instanţelor judecătoreşti, pentru ca, între altele, şi în primul rând, acest fapt nu ar tine seama de caracteristicile recursului ierarhic-administrativ, cu totul deosebit, cel puţin ca procedura, de activitatea instanţelor judecătoreşti.Cat despre împiedicarea exerciţiului dreptului reglementat prin art. 48 din Constituţie, prin instituirea unei taxe de timbru în recursul administrativ-ierarhic, se retine ca, de vreme ce rezolvarea acestor reclamaţii formează obiectul unor prestaţii cu caracter administrativ-jurisdicţional, iar nici un text constituţional nu interzice timbrarea, aceeaşi ratiune care impune timbrarea acţiunilor în justiţie justifica instituirea ei şi în recursurile administrativ-ierarhice; iar dacă cuantumul acesteia ar părea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţională nu este în măsura sa cenzureze opţiunile legiuitorului şi sa înlocuiască aprecierea acestuia - suverana şi deplina - cu propria sa apreciere, căci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent.În sfârşit, se invoca art. 53 din Constituţie cu privire la aşezarea justa a sarcinilor şi se opineaza în sensul că, în caz de respingere a contestaţiei de către Ministerul Finanţelor şi de admitere a recursului în contencios administrativ, nu ar exista o prestaţie din partea organului administrativ, doar pentru ca timbrul plătit în procedura administrativ-jurisdicţională nu mai poate fi recuperat. În acest mod se ajunge la concluzia existenţei unui raport obligatoriu între admisibilitatea contestaţiei în contencios şi calitatea de prestaţie valabilă, care să justifice taxarea în faţa organului administrativ-jurisdicţional; or, de vreme ce acesta a examinat plângerea şi a pronunţat o soluţie consfintita printr-un act administrativ cu caracter jurisdicţional, înseamnă ca, oricare ar fi rezolvarea data contestaţiei, ea este urmarea unei "prestaţii", a unei activităţi reale, concrete, care a avut neîndoielnic loc, indiferent care a fost, în final, rezultatul ei. Faptul ca timbrul plătit iniţial nu se mai poate recupera nu are relevanta constituţională, soluţia nefiind contrară prevederilor art. 53 din Constituţie, invocate de recurenta.Pentru motivele arătate, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă. Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993, invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 968/1995 al Curţii de Apel Bucureşti.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 17 aprilie 1997.PREŞEDINTE,dr. Lucian StanguMagistrat-asistent,Maria Bratu-------------
| EMITENT |
---------- Notă *) Definitivă prin nerecurare.Lucian Stangu - preşedinteCostica Bulai - judecătorFlorin Bucur Vasilescu - judecătorRaul Petrescu - procurorMaria Bratu - magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993**), invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 9 aprilie 1997, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a Societăţii Comerciale "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti şi în lipsa Ministerului Finanţelor, legal citat, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 17 aprilie 1997.------------ Notă **) Legea nr. 42/1993 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 11 decembrie 1995.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 10 aprilie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 968/1995, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993, invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti, cu susţinerea ca dispoziţiile menţionate contravin prevederilor art. 47, 48 şi 53 din Constituţie, pentru următoarele motive:- cererea reglementată de art. 23 din Legea nr. 42/1993 nu poate avea regimul juridic al unei acţiuni judecătoreşti, deoarece organele administrative prevăzute de art. 22 din această lege nu infaptuiesc justiţia, dar, totodată, nu sunt nici organe administrative jurisdicţionale. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul de a fi judecata de o instanţa independenta şi impartiala; or, Ministerul Finanţelor apare astfel şi ca judecător şi ca parte în judecarea contestaţiei, întrucât actul contestat aparţine unei unităţi subordonate acestui minister;- contestaţia reglementată de Legea nr. 42/1993 are caracterul unei jurisdicţii prealabile, rostul acestei jurisdicţii fiind de a descongestiona instanţele de judecată; în acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994;- contestaţia şi plângerea, reglementate de art. 23 din Legea nr. 42/1993, sunt forme de exercitare a dreptului de petiţionare, care, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie, sunt scutite de taxe, astfel ca art. 23 din Legea nr. 42/1993 este neconstitutional, întrucât transforma plângerea şi contestaţia reglementate de această lege în cereri de chemare în judecata;- prevederile art. 23 din Legea nr. 42/1993 contravin dispoziţiilor art. 48, întrucât prin instituirea taxei de timbru pentru reclamaţiile administrative se împiedica exercitarea dreptului reglementat de acest articol;- dispoziţiile art. 23 contravin prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât "aşezarea justa a sarcinilor fiscale" presupune efectuarea unei prestaţii de către o autoritate publică, cu toate consecinţele ei; or, în art. 23 se prevede doar ca, în caz de admitere a contestaţiei, taxa plătită se restituie proporţional cu reducerea sumei contestate, dar în caz de respingere - soluţie, eventual, infirmata de instanţa -, nu se mai restituie nimic. În aceasta situaţie, neexistand nici-o prestaţie care să justifice perceperea taxei de către organul administrativ, ea nu poate fi inclusă nici în cuantumul cheltuielilor de judecată.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază excepţia ca neîntemeiată, întrucât aceste organe administrative prevăzute de lege pentru a soluţiona contestaţiile au un rol important în rezolvarea unor probleme litigioase cu implicaţii deosebite asupra stării economice a unui agent economic şi, tocmai de aceea, s-a prevăzut obligativitatea taxei de timbru. Faptul ca art. 23 din Legea nr. 42/1993 prevede posibilitatea restituirii taxei achitate, proporţional cu reducerea sumei contestate, nu poate fi interpretată ca o dovadă a imposibilităţii de recuperare integrală a acesteia.În vederea soluţionării excepţiei, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia invocată este neîntemeiată, întrucât contestaţia adresată organelor Ministerului Finanţelor este o cerere de rezolvare a unui litigiu, supusă unei taxe de timbru, şi deci nu poate fi considerată o simpla exercitare a dreptului de petiţionare scutită de taxa, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituţie.Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.În baza art. 12 alin. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, s-a solicitat Ministerului Finanţelor sa comunice relaţii cu privire la situaţia taxelor plătite pentru contestaţii sau plângeri în caz de admitere a acţiunii în contencios administrativ. Ministerul Finanţelor - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor confirma nerestituirea acestor taxe, în caz de admitere a acţiunii în contencios administrativ.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, relaţiile comunicate de Ministerul Finanţelor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 42/1993, raportate la prevederile constituţionale şi ale Legii nr. 47/1992, retine:Potrivit art. 47 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii, care sunt scutite de taxe. În acest mod este reglementat un drept specific oricărei societăţi democratice, în cadrul căreia cetăţenii pot reclama, propune sau sugera autorităţilor publice orice fapt care li se pare important pentru un domeniu sau altul de activitate. Neexistand nici o condiţie sau restrictie, în acest sens, pentru ca acest drept să aibă o finalitate, art. 47 alin. (4) din Constituţie prevede că autorităţile au obligaţia doar de a răspunde la aceste petiţii, în termenele şi condiţiile pe care legea urmează să le stabilească.Spre deosebire de acest drept, al cărui exerciţiu nu presupune condiţia interesului, art. 48 din Constituţie da o reglementare completa şi cuprinzatoare numai unui anumit tip de sesizare a autorităţilor publice, aceea în care se reclama vătămarea persoanei într-un drept al său de către o autoritate publică. Textul constituţional face trimitere la o reglementare prin lege organică a condiţiilor şi limitelor exercitării acestui drept, fără a face vreo menţiune cu privire la scutirea de plată taxei de timbru.Faptul ca textul art. 48 nu precizează carei autorităţi i se va adresa cel vătămat nu constituie o omisiune, ci reprezintă tocmai expresia constituţională a uneia dintre cele mai importante garanţii ale cetăţeanului, şi anume recursul împotriva statului, pentru înlăturarea abuzurilor acestuia, exprimate prin vătămarea suferită.Expresia în plan legislativ a exercitării dreptului reglementat de art. 48 din Constituţie o reprezintă Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care, deşi preconstitutionala, îşi păstrează actualitatea, asa cum de altfel Curtea Constituţională a reţinut prin deciziile sale nr. 16 din 7 februarie 1995, definitivă prin Decizia nr. 87 din 3 octombrie 1995, şi nr. 103 din 1 octombrie 1996, definitivă prin Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996.Legea nr. 29/1990 stabileşte condiţiile în care se poate exercita acţiunea în contencios administrativ, dar, în acelaşi timp, exceptează de la judecarea de către instanţele de contencios administrativ cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, arătându-le în textul art. 3 ca rezolvarea acestora se face de către organele prevăzute de legea specială, în condiţiile stabilite de aceasta.În textele criticate din Legea nr. 42/1993 se prevede o anumită forma de recurs administrativ, reglementat de o lege specială şi care prezintă anumite caracteristici, şi anume: ca el se declanseaza împotriva unui act administrativ care a produs vătămarea, provenind din partea organelor de specialitate ale Ministerului Finanţelor, potrivit art. 14 din Legea nr. 42/1993, a cărui existenta justifica plângerea sau contestaţia şi pentru care nu se cere o formă specială; ca este urmarea unei sesizări din partea celui interesat; şi ca actul prin care Ministerul Finanţelor rezolva plângerea este un act administrativ cu caracter jurisdicţional. De altfel, însăşi jurisprudenta Curţii Supreme de Justiţie a confirmat faptul ca deciziile Ministerului Finanţelor, prin care se rezolva contestaţiile unor societăţi comerciale referitoare la stabilirea de preţuri, taxe, contribuţii etc., sunt acte administrativ-jurisdicţionale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, modificate implicit prin prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul că recursurile în contencios administrativ nu se mai înaintează la Curtea Suprema de Justiţie, ci la curţile de apel, Curtea Suprema de Justiţie judecand în casare recursurile introduse împotriva acestor din urma hotărâri. În aceste condiţii, în cauza de faţa nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 din Constituţie referitoare la dreptul de petiţionare şi, în consecinţa, nu poate fi invocată ca temei existenta unui text constituţional care să interzică perceperea vreunor taxe, caracteristica numai exerciţiului acestui drept.Asadar, aprecierea constituţionalităţii instituirii unor taxe în cadrul recursului administrativ nu poate fi facuta decât în raport cu dispoziţiile art. 48 din Constituţie. Textul art. 48 nu prevede nici o menţiune referitoare la timbrare. Sub acest aspect nu se constata existenta nici unui suport constituţional care să indreptateasca timbrarea numai a recursurilor în contencios administrativ, iar nu şi a celor administrativ-ierarhice. Prevederile art. 48 alin. (2) din Constituţie dispun ca limitele şi condiţiile exercitării dreptului prevăzut de alin. (1) se stabilesc prin lege organică, care în speta este Legea nr. 29/1990; or, art. 3 din această lege prevede, în ce priveşte recursul administrativ-ierarhic, ca organele care soluţionează aceste plângeri, precum şi condiţiile de rezolvare se vor stabili prin lege. În cazul de faţa, această lege este Legea nr. 42/1993, care, printre alte condiţii pe care le conţine, prevede şi timbrarea ad valorem, justificarea ei rezidand în stavilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exerciţiul dreptului respectiv, dacă orice sesizare ar fi scutită de timbrare.În ceea ce priveşte faptul ca sesizarea Ministerului Finanţelor ar avea caracterul unei jurisdicţii prealabile, în sensul Legii nr. 29/1990, ceea ce ar duce la nelegalitatea timbrarii, se reţin următoarele:Prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990 sunt aplicabile acţiunilor în contencios administrativ, intentate în condiţiile art. 1 din lege; or, de la aplicarea acestuia sunt exceptate litigiile cu caracter de recurs ierarhic-administrativ, asa cum prevede art. 3 din lege. Altfel fiind, procedura prealabilă instituită de art. 5 nu este o procedură administrativă reglementată prin lege specială şi, ca atare, nu este necesară timbrarea ei, ca în cazul procedurii administrative.Cat despre Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, este de observat ca referirea pe care o utilizează recurentul nu are în vedere sensul exact al considerentului în cauza. Astfel, Plenul Curţii Constituţionale a reţinut ca instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale este legitima, sub raport constituţional, deoarece ea asigura ".... soluţionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale, evitarea cheltuielilor de judecată". Deci, premisa majoră, ignorata de recurenta, este aceea a situaţiei în care cauza este rezolvată, adică plângerea se dovedeşte a fi intemeiata, nemaifiind nevoie de apelul la instanţa judecătorească, fapt ce ar antrena, evident, efectuarea unor cheltuieli de judecată. De altfel, însăşi recurenta recunoaşte în finalul notelor sale de concluzii: "Aceasta (taxa de timbru) nu se restituie nici de organul administrativ, nici prin hotărârea instanţei de judecată, deoarece - nefiind achitată în cadrul procesului de contencios administrativ - nu este o cheltuiala de judecată".În legătură cu invocarea art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, se retine ca textul în cauza are în vedere neîndoielnic procesele desfăşurate în cadrul activităţii instanţelor judecătoreşti. El îşi găseşte pe deplin aplicarea în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, asa cum au fost modificate prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul valorificării lui pe taramul recursului în contenciosul administrativ, care, după cum s-a arătat, se desfăşoară în doua etape, mai întâi la curţile de apel şi apoi, în casare, la Curtea Suprema de Justiţie.Procedurii administrativ-jurisdicţionale nu i se pot aplica automat dispoziţiile valabile celei proprii instanţelor judecătoreşti, pentru ca, între altele, şi în primul rând, acest fapt nu ar tine seama de caracteristicile recursului ierarhic-administrativ, cu totul deosebit, cel puţin ca procedura, de activitatea instanţelor judecătoreşti.Cat despre împiedicarea exerciţiului dreptului reglementat prin art. 48 din Constituţie, prin instituirea unei taxe de timbru în recursul administrativ-ierarhic, se retine ca, de vreme ce rezolvarea acestor reclamaţii formează obiectul unor prestaţii cu caracter administrativ-jurisdicţional, iar nici un text constituţional nu interzice timbrarea, aceeaşi ratiune care impune timbrarea acţiunilor în justiţie justifica instituirea ei şi în recursurile administrativ-ierarhice; iar dacă cuantumul acesteia ar părea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţională nu este în măsura sa cenzureze opţiunile legiuitorului şi sa înlocuiască aprecierea acestuia - suverana şi deplina - cu propria sa apreciere, căci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent.În sfârşit, se invoca art. 53 din Constituţie cu privire la aşezarea justa a sarcinilor şi se opineaza în sensul că, în caz de respingere a contestaţiei de către Ministerul Finanţelor şi de admitere a recursului în contencios administrativ, nu ar exista o prestaţie din partea organului administrativ, doar pentru ca timbrul plătit în procedura administrativ-jurisdicţională nu mai poate fi recuperat. În acest mod se ajunge la concluzia existenţei unui raport obligatoriu între admisibilitatea contestaţiei în contencios şi calitatea de prestaţie valabilă, care să justifice taxarea în faţa organului administrativ-jurisdicţional; or, de vreme ce acesta a examinat plângerea şi a pronunţat o soluţie consfintita printr-un act administrativ cu caracter jurisdicţional, înseamnă ca, oricare ar fi rezolvarea data contestaţiei, ea este urmarea unei "prestaţii", a unei activităţi reale, concrete, care a avut neîndoielnic loc, indiferent care a fost, în final, rezultatul ei. Faptul ca timbrul plătit iniţial nu se mai poate recupera nu are relevanta constituţională, soluţia nefiind contrară prevederilor art. 53 din Constituţie, invocate de recurenta.Pentru motivele arătate, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă. Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 42/1993, invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 968/1995 al Curţii de Apel Bucureşti.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 17 aprilie 1997.PREŞEDINTE,dr. Lucian StanguMagistrat-asistent,Maria Bratu-------------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari