HOTĂRÂRE din 4 noiembrie 2008în Cauza Bota împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 337 din 20 mai 2009



    (Cererea nr. 16.382/03)În Cauza Bota împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostijan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 7 octombrie 2008,pronunţă următoarea hotărâre adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 16.382/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibilă în parte şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anulării pe calea "recursului în anulare" a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi pe dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultană a admisibilităţii şi a temeiniciei cauzei.ÎN FAPTCircumstanţele cauzei4. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte în Orăştie. La data faptelor din prezenta cauză, acesta era asociat unic şi administrator al S., o societate cu răspundere limitată.5. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 23/1995 privind instituirea sistemului de marcare pentru ţigarete, produse din tutun şi băuturi alcoolice, legiuitorul a interzis comercializarea ţigaretelor netimbrate şi a dispus distrugerea mărfii nevândute până la data de 1 mai 1996.6. La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere ţigaretele netimbrate pe care le mai avea în stoc. În procesulverbal întocmit în acest sens el a precizat că valoarea mărfii distruse era de 130.855.637 lei şi că această sumă urma să fie înregistrată în documentele contabile ale societăţii la capitolul pierderi şi cheltuieli. Reclamantul a refuzat să plătească la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferentă valorii mărfii distruse.7. În perioada cuprinsă între 25 şi 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusă unui control fiscal de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, încheiat ca urmare a verificării evidenţei contabile a societăţii S., Direcţia Generală a Finanţelor a constatat, printre altele, că reclamantul dedusese TVA aferentă cantităţii de ţigarete distruse. Aceasta a constatat că faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contravenţie sancţionată de art. 17 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale şi a aplicat societăţii o amendă contravenţională de 2.000.000 lei.8. La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societăţii S. a avut loc o percheziţie, prilej cu care au fost confiscate de poliţie mai multe pachete de ţigarete neînregistrate. Localurile societăţii S. au fost sigilate. În aceeaşi zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerându-le aplicate ilegal.A. Procedura penală împotriva reclamantului9. La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost reţinut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivă a acestuia. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 1 aprilie 1998.10. Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru infracţiunile de evaziune fiscală, fals intelectual şi uz de fals, precum şi pentru distrugere de sigilii, infracţiuni sancţionate de art. 12 şi 13 din Legea nr. 87/1994 şi de art. 289, 291 şi 243 din Codul penal.S-a reţinut că reclamantul nu distrusese cantitatea de ţigarete netimbrate, în valoare de 130.855.637 lei, ci o vânduse pe piaţa neagră, modificând cu bună ştiinţă registrele contabile ale societăţii, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor.Totodată, Parchetul reţinuse că prin înregistrarea acestei sume în categoria cheltuielilor reclamantul a diminuat sursa de impozitare, sustrăgându-se astfel de la plata unui impozit de 49.725.142 lei; în plus, acesta nu a plătit TVA corespunzătoare, în cuantum de 23.553.582 lei. Neplata acestor două taxe a constituit, în aprecierea Parchetului, infracţiunea de evaziune fiscală, pedepsită de art. 13 din Legea nr. 87/1994.S-a mai reţinut totodată că reclamantul nu a plătit impozitul în cuantum de 5.215.759 lei, aferent salariilor achitate salariaţilor, fapt care constituia, potrivit susţinerilor Parchetului, infracţiunea de evaziune fiscală, sancţionată de această dată de art. 12 din Legea nr. 87/1994.Reclamantul a mai fost acuzat că a distrus sigiliile aplicate de poliţie la sediul societăţii S., cu ocazia percheziţiei din data de 12 martie 1997.11. Prin Sentinţa din 27 mai 1999, Judecătoria Orăştie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru distrugere de sigilii şi de 6 luni închisoare pentru fals, achitându-l însă cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, cu motivarea că, în cauză, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Instanţa a reţinut că omisiunea din partea reclamantului de a înregistra în contabilitate sumele în cauză nu s-a produs cu intenţia de a aduce prejudiciu societăţii şi că, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contravenţie, în sensul art. 17 din Legea nr. 87/1994, şi nu sub aspectul infracţiunii de evaziune fiscală.Instanţa a dispus restituirea cauţiunii şi a constatat că pedepsele aplicate erau graţiate.12. Direcţia Generală a Finanţelor, care într-o primă fază se constituise parte civilă, a renunţat la pretenţii, susţinând că reclamantul plătise în luna iulie 1996 TVA datorată, sumă care nu putea fi inclusă în prejudiciu. Potrivit Direcţiei Generale a Finanţelor, reclamantului nu îi revenea decât obligaţia de plată a sumei de 5.550.282 lei, reprezentând impozitul pe profitul aferent mărfii distruse. Prin Notificarea din 14 aprilie 1999, Ministerul Finanţelor a informat instanţa că neplata acestei din urmă sume fusese calificată drept abatere disciplinară, reclamantul fiind deja sancţionat prin aplicarea unei amenzi contravenţionale, care fusese achitată.13. Părţile au declarat apel împotriva hotărârii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infracţiunile reţinute în rechizitoriu, estimând că probele din dosar îi dovedeau vinovăţia. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat şi cu privire la săvârşirea infracţiunilor de fals şi de distrugere de sigilii. Instanţa a apreciat că infracţiunea de fals nu a fost dovedită şi că societăţii i s-au aplicat sigilii în mod ilegal, în virtutea faptului că această măsură nu fusese dispusă de Parchet şi că demersul nu constituia o măsură asiguratorie.14. Judecând recursul introdus de Parchet, care solicită din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a menţinut hotărârea atacată, prin Decizia definitivă din 25 mai 2000.B. Acţiunea în recuperarea prejudiciului cauzat prin erori judiciare15. În anul 2000, în baza art. 504 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 998 din Codul civil, reclamantul a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o acţiune împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor, solicitând repararea prejudiciului moral cauzat prin arestarea sa ilegală şi prin procedura penală, care s-a finalizat prin achitarea sa.16. Prin Hotărârea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamantului şi a condamnat Ministerul Finanţelor la plata către acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.17. Ca urmare a apelului şi recursului promovate de Ministerului Finanţelor, de Parchet şi de către reclamant, această hotărâre a fost menţinută printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 şi printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie din 28 noiembrie 2001.18. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că nu s-a efectuat plata sumei menţionate mai sus către reclamant.C. Recursurile în anulare promovate de procurorul general19. În anul 2002, procurorul general al României a introdus în faţa Curţii Supreme de Justiţie două recursuri extraordinare (în anulare), unul împotriva hotărârii definitive a Curţii de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 şi celălalt împotriva Hotărârii irevocabile a Curţii Supreme de Justiţie din 28 noiembrie 2001.1. Recursul în anulare împotriva hotărârii de achitare20. În recursul în anulare promovat împotriva Hotărârii din 25 mai 2000, procurorul general considera că achitarea reclamantului pentru infracţiunile de evaziune fiscală era contrară legii. Acesta susţinea că fapta reclamantului de a înscrie suma de 130.855.637 lei în cadrul cheltuielilor deductibile, precum şi neplata TVA constituiau infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu de art. 13, aşa cum se indica în rechizitoriu. Se mai arăta că fapta reclamantului de a-şi remunera personalul, fără a evidenţia în documentele societăţii sumele plătite, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, reprezenta infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994. Procurorul afirma, de asemenea, că simplul fapt că administraţia financiară calificase faptele drept contravenţii nu dispensa instanţele să îşi exercite rolul activ ce le revine din oficiu şi de a examina din proprie iniţiativă faptele, în lumina dispoziţiilor penale.21. Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002.22. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis parţial recursul în anulare şi a casat deciziile instanţelor inferioare în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală legată de înscrierea sumei de 130.855.637 lei în documentele contabile şi neplata impozitelor aferente. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că reclamantul s-a sustras cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale, modificând baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infracţiunea de evaziune fiscală, sancţionată de art. 12 din Legea nr. 87/1994. Reîncadrând astfel faptele, Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat pe reclamant - pentru infracţiunea de evaziune fiscală - la o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu suspendare.2. Recursul în anulare împotriva hotărârii de dezdăunare23. Prin Hotărârea din 3 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat deciziile instanţelor inferioare şi a respins acţiunea de despăgubire a reclamantului, motivând că acesta a fost condamnat penal prin Hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 21 ianuarie 2003.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie24. Reclamantul susţine că anularea pe calea recursului extraordinar a hotărârilor definitive din 25 mai 2000 şi 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevăzut în art. 6 § 1 din Convenţie, care dispune astfel:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...) care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."A. Asupra admisibilităţii25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor a) Recursul în anulare a deciziei penale26. Guvernul estimează că admiţând primul recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie nu a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, în măsura în care această curte nu a făcut decât să îndrepte o greşită aplicare a legii de către instanţele inferioare. În opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie să fie mai nuanţată în materie penală, rolul Curţii Supreme de Justiţie fiind, pe de o parte, să se asigure că orice persoană care a comis o infracţiune este pedepsită şi, pe de altă parte, să permită justiţiei să remedieze erorile judiciare.27. Guvernul reaminteşte că însuşi Comitetul Miniştrilor este cel care a recomandat statelor membre să instituie proceduri în sistemele lor judiciare de natură să permită reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului].28. În continuare, Guvernul afirmă că, spre deosebire de Cauza Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), termenul de introducere a recursului în anulare nu era decât de un an de la data hotărârii definitive, termen care, în cauză, a fost respectat. În plus, spre deosebire de cazul mai sus citat, în care Curtea a constatat că "instanţa supremă a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care se finalizase, potrivit exprimării Curţii Supreme de Justiţie, cu o decizie «irevocabilă», dobândind deci autoritate de lucru judecat şi, mai mult, care fusese executată", în prezenta cauză, admiţând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie nu a anulat decât parţial deciziile instanţelor ordinare, în ceea ce privea achitarea reclamantului pentru infracţiunea de evaziune fiscală.29. În fine, acesta informează Curtea că instituţia "recursului în anulare" a fost abrogată din Codul de procedură penală prin Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004.30. Reclamantul atrage atenţia că, drept urmare a admiterii recursului în anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii fiind încălcate. b) Recursul în anulare împotriva deciziei civile31. Guvernul îşi reiterează argumentele invocate în cazuri similare privind recursul în anulare. În particular, precizează că instanţa supremă a admis recursul în anulare, motivând prin necesitatea de a păstra legalitatea, dat fiind că, drept urmare a condamnării sale prin hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despăgubiri. Guvernul estimează totodată că instanţa de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizată de către instanţele interne (Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [MC], nr. 26.083/94, § 54, CEDO 1999-I, şi Peichinov împotriva Bulgariei (dec.) nr. 50.596/99, 11 martie 2004).Guvernul mai aminteşte şi că, drept urmare a Cauzei Brumărescu, Codul de procedură civilă a fost modificat, cu abrogarea textelor de lege care reglementau recursul în anulare, astfel că, de-acum înainte, procurorul general nu mai are posibilitatea de a repune pe rol o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.32. Reclamantul estimează că, anulând decizia definitivă prin care i se acordă o reparaţie, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.2. Aprecierea Curţii a) Principii generale33. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu, citată anterior, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitată să solicite desfiinţarea unei decizii definitive şi executorii, cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în propriul interes. Instanţele superioare nu trebuie să utilizeze autoritatea lor de control decât pentru a îndrepta erorile de fapt sau de drept, precum şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă argumente substanţiale şi imperios necesare o impun (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).34. Curtea reaminteşte, de asemenea, că exigenţa securităţii juridice nu este absolută, simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală fiind deci, la prima vedere, compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile decurgând din art. 6. Ar putea părea totuşi, faţă de circumstanţele concrete ale unei cauze, că maniera concretă în care a fost utilizată această posibilitate a adus atingere înseşi substanţei procesului echitabil. Curtea trebuie anume să cerceteze în fiecare speţă dacă autorităţile s-au folosit de puterea lor de a declanşa şi de a institui o procedură de control, menţinând, pe cât posibil, justul echilibru între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56-57, CEDO 2004-VIII, Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, şi Bujniţa împotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007).35. În particular, trebuie ţinut cont în acest context de consecinţele pe care redeschiderea şi procedura subsecventă le-au avut pentru situaţia reclamantului şi de la cine emană cererea de redeschidere, de motivele pentru care instanţele au anulat hotărârea judecătorească definitivă, dacă procedura a respectat legislaţia internă, de existenţa în reglementarea internă şi aplicarea în speţă a unor garanţii spre a evita ca autorităţile interne să abuzeze de această procedură şi de oricare alte circumstanţe pertinente în speţă (Savinski, citată anterior, §§ 24-26, şi Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, § 44, 24 mai 2007). b) Aplicarea în speţă a acestor principii(i) Anularea deciziei penale36. Curtea reţine mai întâi că deciziile luate de instanţele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzaţiile împotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de probă administrate în cauză.37. În mod concret, procurorul îşi fondase rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului pe dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 87/1994, iar instanţele au examinat faptele în lumina acestor texte. Parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la încadrarea juridică a faptelor, în apelurile sale formulate în faţa instanţelor ordinare. De fapt, abia în cadrul recursului în "anulare" a fost menţionată pentru prima oară această neregularitate. Or, Curtea estimează că procurorul trebuia să solicite rectificarea acestor pretinse erori înainte şi nu după pronunţarea hotărârii definitive (a se vedea mutatis mutandis, Nikitine, citată mai sus, § 58).38. Mai mult, Curtea constată că parcursul ales de autorităţi pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părţilor în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în faţa instanţelor ordinare. Intervenţia sa ridică astfel probleme în ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii armelor.39. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilităţii de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situaţia în speţă şi nici cu privire la insuficienţele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, citată anterior, § 46, şi mutatis mutandis, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, şi Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).40. De asemenea, faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desfiinţată nu prezintă importanţă în cauză, în măsura în care situaţia reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă şi condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutăţit după respectivul recurs.41. Curtea conchide aşadar că, în circumstanţele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificată, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintă decât un apel deghizat, care nu a menţinut justul echilibru între interesele aflate în joc (Radchikov, §§ 48 şi 52, Savinski, § 25, şi Bujniţa, § 23, hotărâri citate anterior). Desfiinţarea Hotărârii definitive din 25 mai 2000 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.42. În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie asupra acestui aspect.(îi) Anularea deciziei civile43. Curtea a soluţionat - în mai multe rânduri - cauze ce ridicau chestiuni similare şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, § 61, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group - S.A., citată anterior, § 32, Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, şi Societatea Comercială Plastik ABC - S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).44. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiţie statuase, în ultimă instanţă, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administraţiei, a fost anulată ca urmare a intervenţiei procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuşi ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii "revizuirii" hotărârii definitive, care este deschisă părţilor în situaţii identice cu cele ale speţei (art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă) şi este supusă altor termene şi reguli de competenţă de jurisdicţie decât recursul în anulare.45. Faţă de cele de mai sus şi văzând probele din dosar, Curtea conchide că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.46. În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, în această privinţă.II. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie47. Reclamantul se mai plânge de atingerea adusă dreptului său vizând respectarea bunurilor sale, ca urmare a anulării Hotărârii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despăgubiri pentru perioada de detenţie. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.48. Guvernul argumentează faptul că procurorul general a introdus în mod îndreptăţit acest al doilea recurs în anulare şi că instanţa supremă l-a admis, ţinând seama de condamnarea reclamantului prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, consecinţă a primului recurs în anulare care îl priva de dreptul de a primi despăgubiri pentru detenţie. Acesta mai precizează că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi avea un scop legitim, faţă de care se afla în raport de proporţionalitate.49. La rândul său, reclamantul consideră că prin anularea Hotărârii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului său de proprietate.50. Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Convenţie şi deci trebui declarat admisibil (paragraful 25 de mai sus).51. Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare şi a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol - pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general - a unei soluţii definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce priveşte privarea de "bunul" pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (a se vedea, printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 şi 80, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group - S.A., §§ 46-47, Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L., §§ 33-34; şi Societatea Comercială Plastik ABC - S.A., § 17, hotărâri citate mai sus).52. Examinând prezenta cauză, Curtea apreciază că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător de natură să conducă la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, care nu i-a fost plătită, şi că 2 ani mai târziu, în urma intervenţiei procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi această sumă.53. Faţă de cele de mai sus şi văzând probele din dosar, Curtea concluzionează că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.54. În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.III. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie55. Reclamantul se mai plânge că a fost condamnat de două ori pentru aceleaşi fapte: prima oară la data de 12 februarie 1997, când a fost sancţionat prin aplicarea unei amenzi administrative, şi a doua oară când i s-a aplicat o pedeapsă penală, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit să examineze acest capăt de cerere în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.Reclamantul mai estimează că redeschiderea procesului penal după recursul în anulare a adus atingere principiului non bis în idem, garantat de acelaşi art. 4.56. Curtea observă că acest capăt de cerere are două aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului în sensul primului paragraf al art. 4 şi cel de-al doilea, care se referă la redeschiderea procesului penal după recursul în anulare, situaţie reglementată de paragraful al doilea din acest articol.57. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenţie, nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al societăţii. Acesta mai invocă lipsa calităţii de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societăţii şi nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuţie aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societăţii nu constituie "condamnare penală" în sensul jurisprudenţei Curţii.58. Curtea apreciază totuşi că răspunsul dat acestor chestiuni şi, implicit, excepţiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanţa capetelor de cerere enunţate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie [a se vedea, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum şi Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007].Este deci cazul să se unească excepţiile cu fondul.59. Totuşi, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 42 de mai sus), Curtea estimează că, deşi acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziţii (vezi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolică de la La Canιe împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum şi Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevăr, Curtea reţine că atât dubla condamnare, cât şi redeschiderea procesului penal, invocate de către reclamant, sunt consecinţele anulării Hotărârii definitive din 25 mai 2000 şi sunt, prin urmare, strict legate de încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, constatată de către Curte în cadrul §§ 41-42 de mai sus.IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie60. Art. 41 din Convenţie prevede:"În cazul când Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei ori a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o îndreptare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciul61. Reclamantul solicită suma de 15.000 euro cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate prin anularea deciziilor judecătoreşti ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv.62. Guvernul estimează că valoarea reparaţiei acordate reclamantului prin Decizia definitivă din 28 noiembrie 2001 are în prezent valoarea actualizată de 13.440 euro. Acesta consideră că suma reclamată cu titlu de daune morale este excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare a statului român ar putea constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a acestui prejudiciu.63. Faţă de ansamblul elementelor ce se află în posesia sa şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale şi 2.000 euro cu titlu de daune morale.B. Cheltuieli de judecată64. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă pentru cheltuielile de judecată efectuate.C. Dobânzi moratorii65. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. uneşte cu fondul excepţiile preliminare ridicate de Guvern în ceea ce priveşte capetele de cerere bazate pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;2. declară admisibilă cererea în rest;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;5. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;6. hotărăşte: a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie:(i) 14 000 euro (paisprezece mii euro), sumă care se va converti în moneda statului pârât, cu titlu de daune materiale; şi(îi) 2 000 euro (două mii euro), sumă care se va converti în moneda statului pârât, la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;7. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.Josep Casadevall,preşedinteStanley Naismith,grefier adjunct_________