HOTĂRÂREA din 1 iulie 2008în Cauza Calmanovici împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 30 aprilie 2009



    (Cererea nr. 42.250/02)În Cauza Calmanovici împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 iunie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42.250/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hătneanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul a susţinut, în special, în temeiul art. 5 amp; amp;1 şi 3 şi al art. 6 din Convenţie, nelegalitatea şi lipsa de necesitate a luării şi menţinerii arestării preventive faţă de el, precum şi inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa. De altfel, invocând art. 8 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie şi dreptului său la alegeri libere din cauza măsurilor de supraveghere al căror obiect a fost şi din cauza interdicţiei ex lege a drepturilor sale părinteşti şi a dreptului său de vot în timpul executării pedepsei cu închisoarea.4. La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 amp; 3 din Convenţie, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în anul 1972 şi locuieşte în Bucureşti.A. Interceptarea conversaţiilor telefonice şi supravegherea reclamantului de către serviciile speciale6. La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de naţionalitate chineză, a dat o declaraţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, parchet care a consemnat-o într-un proces-verbal. Prin aceasta el îi denunţa pe R.P. şi pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofiţeri de poliţie în cadrul serviciului de combatere a criminalităţii economice şi financiare, cu motivarea că, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a îi restitui actele contabile ale societăţii sale comerciale, confiscate de poliţie. C.J. luase legătura cu R.P., pe care îl cunoştea deja, ca să intervină pe lângă reclamant şi să negocieze suma respectivă. În procesul-verbal se menţiona că C.J. vorbea bine româneşte şi că nu era necesară prezenţa unui interpret.7. La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a autorizat serviciile speciale să procedeze la înregistrarea imaginilor şi conversaţiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. şi C.J. Conform prevederilor autorizaţiei, interceptarea şi înregistrarea se refereau "şi la telefoanele" mobile ale lui R.P. şi C.J. Procurorul a precizat că, în baza denunţului făcut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de către reclamant şi R.P., a infracţiunii de luare de mită. Autorizaţia respectivă era valabilă pentru o perioadă de 30 de zile şi făcea trimitere la art. 91^1 - 91^4 din Codul de procedură penală (CPP).8. La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o durată de 30 de zile, invocând aceleaşi motive şi făcând trimitere la aceleaşi articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe lângă parchetul menţionat mai sus a solicitat "supravegherea activităţilor reclamantului" şi ale lui R.P., în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, de către serviciile speciale ale Direcţiei generale de informaţii şi protecţie internă a Ministerului de Interne, precizând numerele de înmatriculare ale maşinilor lor.9. La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror şi de serviciile speciale care l-au supravegheat şi filmat, în urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventivă a lui R.P. şi începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.B. Luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive faţă de reclamant10. Prin două ordonanţe din data de 2 august 2002, emise în temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era bănuit de luare de mită şi de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonanţe pe formulare tipizate, făcând trimitere la art. 146, 148 şi 151 din CPP, şi le-a completat în special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând că acesta se afla în situaţia prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, al cărui text l-a reprodus.11. Arestarea preventivă a reclamantului a fost înscrisă cu titlu provizoriu în cazierul său judiciar.12. Prin Încheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis recursul reclamantului împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea preventivă din data de 2 august 2002, cu motivarea că această ordonanţă încalcă art. 136, 137 şi 148 lit. h) din CPP. Instanţa a statuat că ordonanţa respectivă nu preciza motivele concrete pentru care era necesară arestarea preventivă a reclamantului şi pentru care lăsarea acestuia în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică. În această privinţă, instanţa a menţionat că pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista în speţă, nu trebuie confundat cu "pericolul social al faptelor" pe care se presupune că partea interesată le-a comis şi că parchetul ar fi trebuit să ţină cont, conform art. 136 alin. 3 din CPP, şi de buna conduită a reclamantului în societate, faptul că era căsătorit şi tatăl unui copil şi că nu avea antecedente penale.13. Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului şi a confirmat măsura arestării preventive impusă prin ordonanţa citată anterior. Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat că faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de închisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, şi că, în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, parchetul luase în calcul posibilitatea ca partea interesată să se împotrivească desfăşurării anchetei şi, prin urmare, aflării adevărului. Observând că în dosar existau dovezi de vinovăţie a reclamantului şi că nu exista niciun motiv de nulitate a ordonanţei în cauză, Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat legalitatea şi temeinicia acesteia.14. Prin Încheierea de şedinţă din 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi, reproducând textul art. 148 lit. h) din CPP într-un paragraf în care se referea fără deosebire la reclamant şi la coinculpatul său, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventivă a reclamantului, începând cu 1 septembrie 2002, fără a răspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curţii Militare de Apel Bucureşti din 5 septembrie 2002, ale cărei considerente, fără a face diferenţa între reclamant şi coinculpat, precizau că aceştia puteau fi condamnaţi la o pedeapsă de mai mult de 2 ani de închisoare, că punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că arestarea preventivă era necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale.15. În şedinţa din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de reclamant referitoare la necompetenţa instanţelor militare în ceea ce îl priveşte începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (Legea nr. 360/2002), conform căreia poliţiştii erau, din momentul respectiv, funcţionari publici, nemaifiind militari. Printr-o încheiere din aceeaşi zi, instanţa a admis cererea parchetului şi a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 septembrie până la 20 octombrie 2002. Referindu-se fără deosebire la reclamant şi la coinculpat, aceasta a statuat că menţinerea lor în arest era justificată, deoarece procurorul nu luase încă o decizie în dosarul de urmărire penală, şi că punerea lor în libertate putea să afecteze procesul penal, făcând mai dificilă executarea măsurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-şef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a menţinut încheierea tribunalului. Referindu-se în aceeaşi frază la ambii inculpaţi, ea a observat că urmărirea penală avea ca obiect fapte de luare de mită şi că punerea în libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publică.16. Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi a prelungit cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 octombrie până la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care se referea fără deosebire la partea interesată şi la coinculpatul său, instanţa a considerat că sunt întrunite condiţiile art. 136 şi ale art. 148 lit. h) din CPP şi că motivele care au stat la baza luării măsurii arestării preventive erau încă valabile, menţionând în subsidiar necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti, statuând în ultimă instanţă, a menţinut această încheiere. Referindu-se în acelaşi paragraf la cei 2 coinculpaţi, ea a apreciat că faptele grave de care erau acuzaţi, care ţineau de înfracţiunea de luare de mită, calitatea lor şi modalitatea în care au comis aceste fapte justificau concluzia că lăsarea în libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publică.17. Prin Decizia definitivă din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a casat Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţată pe fond de Tribunalul Militar Bucureşti (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, competenţa de a analiza cauza pe fond le revenea instanţelor de drept comun, sub sancţiunea nulităţii absolute, aceste prevederi aplicându-se şi în cazul fazei de urmărire penală. Ea a statuat că, prin faptul că nu şi-a declinat competenţa, aşa cum ar fi trebuit s-o facă, tribunalul a încălcat prevederile sancţionate prin nulitatea absolută. Totuşi, considerând că tribunalul militar urma să îşi decline competenţa şi că măsurile referitoare la menţinerea în arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgenţă, Curtea Militară de Apel Bucureşti a făcut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP şi a confirmat dispozitivul încheierii în ceea ce priveşte prelungirea arestării preventive a reclamantului de la 20 noiembrie până la 19 decembrie 2002.18. Prin Încheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, statuând în ultimă instanţă, a confirmat competenţa instanţelor de drept comun în speţă, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, şi a decis să prelungească arestarea preventivă a reclamantului de la 20 decembrie 2002 până la 18 ianuarie 2003.19. Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, excepţia nulităţii absolute a măsurilor şi actelor procedurale adoptate de instanţele militare necompetente şi a constatat, din acest motiv, încetarea de drept a arestării preventive a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, dată la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise măsura arestării preventive în litigiu. Făcând referire la art. 5 amp; 1 din Convenţie, aceasta a constatat că măsura arestării preventive decisă de o instanţă necompetentă nu este conformă cu legea.20. În urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia citată anterior şi a decis menţinerea reclamantului în arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, că instanţa Curtea de Apel Bucureşti nu trebuia să analizeze propria sa sesizare şi că nu era competentă să anuleze măsuri referitoare la arestarea preventivă a reclamantului a căror legalitate fusese confirmată de Curtea Militară de Apel Bucureşti şi de Curtea Supremă de Justiţie în deciziile lor din 7 şi, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de altă parte, că aceeaşi Curte de Apel nu avea niciun motiv să îşi constate necompetenţa, întrucât art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost încălcat.21. Reclamantul a fost menţinut în stare de arest preventiv până la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 27 de mai jos).C. Procedura penală pe fond împotriva reclamantului22. Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) i-a trimis pe reclamant şi pe R.P. în judecată pentru luare de mită şi sustragere de documente.23. La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar Bucureşti să constate nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului PNA, invocând în special nulitatea măsurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el şi de familia lui şi a înregistrărilor audio în privinţa sa. Prin Încheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins cererea reclamantului, motivând că actele autorizate de procuror între 15 şi 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant şi că s-ar impune discutarea lor în timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta întregul dosar penal, inclusiv partea clasificată drept "strict confidenţială" de către parchet, care cuprindea, printre altele, autorizaţiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpaţilor şi a lui C.J. şi transcrierea conversaţiilor lor telefonice.24. Prin Sentinţa din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani pentru acuzaţiile de luare de mită şi sustragere de documente. Analizând fişa postului reclamantului, precum şi declaraţiile de martori, instanţa a considerat că faptele comise intrau în atribuţiile sale de ofiţer de poliţie.25. În urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a infirmat sentinţa citată anterior, cu motivarea că tribunalul militar devenise necompetent în privinţa reclamantului în urma intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti.26. Curtea de Apel Bucureşti a procedat la o nouă audiere a martorilor acuzării şi ai apărării şi i-a ascultat pe reclamant şi pe R.P. Conform afirmaţiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu această ocazie că nu cunoaşte persoana care denunţase faptele încriminate.27. Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, aplicând principiul în dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzaţiile, în special din cauza contradicţiilor dintre principalele probe ale acuzării, şi anume declaraţiile succesive ale denunţătorului C.J. şi ale coinculpatului R.P. în decizia sa, în care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel Bucureşti a constatat în special:"[În faţa organelor de anchetă] denunţarea verbală şi declaraţiile ulterioare ale lui C.J. au fost înregistrate în procese-verbale, cu încălcarea cerinţelor procedurale în materie, în măsura în care C.J. nu a dat declaraţiile în prezenţa unui interpret de limba chineză. (...) Trebuie subliniat faptul că există numeroase contradicţii între denunţ şi celelalte declaraţii succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridică serioase îndoieli în ce priveşte veridicitatea lor. [Curtea de Apel Bucureşti a reprodus fragmente din diferitele declaraţii date în faţa ei de către C.J. la data de 15 iulie 2002] (...) Declaraţiile lui C.J. nu conving curtea de faptul că inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo sumă (...) şi versiunea faptelor expusă de C.J. nu este susţinută de declaraţiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul că prenumele inculpatului apare în convorbirile telefonice dintre C.J. şi coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia că partea interesată a fost implicată [în faptele încriminate], din următoarele motive: (...) în plus, declaraţiile coinculpatului R.P. şi cele ale denunţătorului C.J. prezintă următoarele contradicţii: (...)Din conţinutul convorbirilor telefonice nu reiese în mod concret că coinculpatul R.P. i-ar fi făcut părţii interesate o ofertă din partea cetăţenilor chinezi, nici că partea interesată i-ar fi cerut vreo sumă de bani. (...) Aceste înregistrări nu sunt verosimile în ceea ce priveşte conţinutul lor şi în raportcu încadrarea juridică reţinută împotriva părţii interesate. De altfel, singurele declaraţii care o incriminează pe aceasta sunt cele ale denunţătorului C.J. şi ale coinculpatului R.P., declaraţii contradictorii şi necoroborate cu celelalte mijloace de probă, astfel încât ele trebuie înlăturate în parte, deoarece nu reflectă adevărul. De asemenea, trebuie observat că între declaraţiile lui C.J. există elemente susţinute de coinculpatul R.P., aşadar nu este vorba de o probă directă (...) în speţă, ţinând cont de probele administrate, nu reiese fără echivoc că partea interesată a comis înfracţiunea de luare de mită, ceea ce ar justifica răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie; îndoielile existente trebuie interpretate în favoarea părţii interesate (în dubio pro reo). (...)"28. În ceea ce priveşte înfracţiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel Bucureşti a făcut trimitere în acelaşi timp la măsurile de securitate stricte luate în privinţa documentelor contabile şi la declaraţiile martorilor referitoare la condiţiile nepotrivite de transport şi de aplicare a sigiliilor la anumiţi saci ce conţin documente şi a constatat că probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamantul a sustras documente contabile.29. La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei menţionate mai sus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Curtea de Casaţie), cu noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie ulterioară anului 2003.30. La o dată neprecizată, care, în opinia Guvernului, este posterioară intrării în vigoare, la 14 octombrie 2003, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/2004, reclamantul a fost suspendat din funcţia de ofiţer de poliţie.31. La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, întemeiate pe art. 385^9 alin. 17 şi 18 din CPP. În concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului său, reclamantul a ridicat excepţia de nulitate a recursului, cu motivarea că acesta fusese introdus de către un parchet necompetent şi că apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent în materie. De asemenea, având în vedere probele administrate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a solicitat menţinerea deciziei de achitare din cauza ilegalităţii şi a contradicţiilor din aceste probe. În opinia reclamantului, din probele respective nu reieşea că ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de către C.J. În plus, reclamantul a arătat ilegalitatea probelor reprezentate de înregistrările convorbirilor sale telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale. De asemenea, el a contestat că ar fi fost interlocutorul lui R.P. în conversaţia din 17 iulie 2002, pe care îşi întemeia parchetul recursul, având în vedere menţiunea "probabil" indicată de autorităţile însărcinate să identifice dacă vocea respectivă era a sa.32. Curtea de Casaţie nu a procedat la o nouă audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al şedinţei din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde următoarele în partea sa relevantă:"În ceea ce priveşte recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar şi condamnarea inculpatului [reclamantul] (...). Avocaţii [inculpaţilor] au solicitat respingerea recursului. Luând ultimii cuvantul, inculpaţii s-au declarat de acord cu concluziile avocaţilor lor. având nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amână pronunţarea deciziei (...)."33. Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a respins excepţia nulităţii recursului cu motivarea că fiecare dintre cele două parchete a acţionat în limitele sale de competenţă, având în vedere modificarea prevederilor legale în materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni de închisoare şi a aplicat în consecinţă prevederile art. 64 lit. a)-c) şi art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare şi accesorii. Din dosar rezultă că reclamantul era tatăl unui copil în vârstă de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casaţie nu a răspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea şi lipsa de valoare probatorie a înregistrărilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeaşi decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de închisoare, luând în considerare circumstanţe atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt următoarele:"Din totalitatea probelor administrate în speţă rezultă că elementul material al infracţiunii de luare de mită (...) este demonstrat în totalitate. Vinovăţia reclamantului este dovedită prin procesul-verbal ce consemnează denunţul verbal, prin declaraţiile denunţătorului C.J. referitoare la discuţia pe care a avut-o cu partea interesată (...) [şi prin] înregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (...) Pe de altă parte, declaraţiile martorilor şi analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunţătorului şi a celor din sacul de plastic desigilat confirmă foarte clar sustragerea documentelor contabile în discuţie. (...) Prin urmare, achitarea coinculpaţilor (...) nu este întărită de mijloacele de probă furnizate. (...)".D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din 2004 şi eliberarea sa condiţionată din luna septembrie 200534. Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administraţia penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnării sale la pedeapsa cu închisoarea prin decizia Curţii de Casaţie din 18 iunie 2004, nu îndeplinea condiţiile care să îi permită să îşi exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare şi prezidenţiale organizate la închisoarea Jilava la 28 noiembrie şi 12 decembrie 2004.35. În urma sesizării comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul îşi executa pedeapsa, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea condiţionată a reclamantului.36. În lipsa unui recurs declarat de parchet, sentinţa citată anterior a rămas definitivă şi executorie la expirarea termenului de recurs, adică la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii.37. La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecătorul delegat al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, însărcinat cu executarea pedepselor cu închisoarea, a trimis un fax la închisoarea Jilava pentru a înforma personalul închisorii despre pronunţarea Sentinţei din data de 20 septembrie 2005 şi pentru a dispune luarea măsurilor necesare eliberării reclamantului.38. Reclamantul a fost eliberat efectiv în data de 27 septembrie 2005, la ora 16,30.39. În ceea ce priveşte timpul care a trecut între orele 10,51 şi 16,30, administraţia penitenciarului Jilava a precizat, în Adresa din 4 ianuarie 2006 citată anterior, că la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberaţi alţi 4 deţinuţi şi că a fost necesar să se redacteze pentru fiecare documentele necesare în vederea punerii lor în libertate. În acest sens, ea menţionează că activităţile administrative referitoare la eliberarea din închisoare a deţinuţilor necesită o perioadă de timp considerabilă, care nu poate fi cuantificată, deoarece nu este reglementată prin lege.II. Dreptul şi practica interne pertinenteA. CPP1. Prevederile şi jurisprudenţa relevante referitoare la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive40. Articolele relevante din CPP, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor şi până la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2003 privind modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, prevedeau următoarele:Articolul 136 a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) arestarea preventivă.(Scopul şi categoriile măsurilor preventive)"În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive:Măsura arătată la lit. a) poate fi luată de organul de cercetare penală, iar măsurile arătate la lit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura."Articolul 137(Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă)"Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru înfracţiunea săvarşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive."Articolul 148(Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)"Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 [acest articol prevede existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la comiterea unei infracţiuni] şi numai în vreunul dintre următoarele cazuri:(...) d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;(...) h) inculpatul a săvarşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică."41. În ceea ce priveşte art. 148 lit. h) din CPP şi noţiunea de "pericol pentru ordinea publică", Curtea de Apel Bucureşti a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat, fără să se motiveze în mod concret, aşa cum prevede art. 137 din acelaşi cod, faptele sau cauzele pentru care lăsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, este în măsură să lase loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucureşti a statuat în această decizie, precum şi în deciziile sale din 18 februarie şi 2 aprilie 2002 şi din 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de "pericol social al faptelor" comise (deciziile din 28 februarie 1997 şi 16 noiembrie 2005 ale curţilor de apel Braşov şi, respectiv, Oradea şi Decizia din 16 august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie). Intr-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupţie, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică trebuieanalizată atât în funcţie de profilul personal al inculpatului, cât şi de pericolul social al infracţiunii pentru care este urmărit acuzatul, de reacţia publică la comiterea infracţiunii şi de posibilitatea ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacţii ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanţele interne au constatat lipsa unor motive concrete şi a unor probe pentru care lăsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis punerea în libertate a părţii interesate, fără a trimite la prima instanţă, pentru o nouă judecată, dosarul referitor la menţinerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 şi 16 noiembrie 2005 ale curţilor de apel Braşov, Bucureşti şi Oradea).42. Art. 146 din CPP prevede că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui invinuit, printr-o decizie motivată, dacă consideră că este necesar pentru urmărirea penală şi dacă sunt indeplinite condiţiile impuse de art. 143 şi de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede că mandatul de arestare preventivă a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei măsuri, trebuie să precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede că arestarea preventivă a unui inculpat poate fi prelungită de instanţa competentă dacă acest lucru este necesar şi numai motivat.2. Prevederile şi jurisprudenţa relevantă în materie de competenţă a instanţelor şi de nulitate43. Prevederile relevante în materie sunt următoarele:Articolul 43 alin. 6(Conflictul de competenţă)"Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă."Articolul 197 alin. 2 şi 3"Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei (...) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii (...).Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu."44. În Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casaţie a statuat că nu există conflict de competenţă şi că, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplică, în caz de pronunţare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa competentă.Articolul 382 alin. 3"Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii."3. Prevederile relevante în materie de recurs împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel45. Prevederile relevante la data evenimentelor, precum şi cele intrate în vigoare la data de 6 septembrie 2006, după modificarea CPP prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mircea împotriva României (nr. 41.250/02, amp; amp; 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt, de asemenea, relevante:Articolul 385^6 alin. 3"Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385^9 , iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele."Articolul 385^9"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:(...)17. când faptei săvarşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; (...)18. când s-a comis o eroare gravă de fapt."4. Prevederile referitoare la ascultările telefonice şi la înregistrarea de imagini46. Prevederile relevante în materie, aşa cum erau formulate la data evenimentelor, înainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum şi după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, amp; 44 şi următoarele, 26 aprilie 2007). Următoarele prevederi, care aveau următorul conţinut la data evenimentelor, sunt, de asemenea, relevante în speţă:Articolul 91^3"Modalităţile şi condiţiile de efectuare a înregistrărilor arătate în art. 91^1 şi 91^2 sunt aplicabile şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică, autorizate conform legii."Articolul 91^4"Dispoziţiile art. 91^1 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 91^2 (...)."5. Articolul 408^1 referitor la calea de atac a revizuirii în cazul unei hotărâri de încălcare pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului47. În urma modificării CPP prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul respectiv prevede următoarele în partea sa relevantă:"Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.Pot cere revizuirea: a) persoana al cărei drept a fost încălcat; (...)."B. Codul penal48. La data evenimentelor, prevederile relevante din Codul penal erau următoarele:Articolul 64"Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;(...) d) drepturile părinteşti (...)".Articolul 71"Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă (...)."49. Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, intrată în vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind de acum înainte lăsată la aprecierea instanţelor investite cu procedura penală împotriva părţii interesate. Intrarea în vigoare a noului Cod penal, adoptat în 2004, şi care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) şi d) şi art. 71, a fost amanată în mai multe randuri, ultima dată până în septembrie 2008, pentru a imbunătăţi cateva dintre prevederile sale. În prezent, în Parlamentul României se dezbate proiectul unui nou Cod penal.C. Prevederile Legii nr. 360/2002 referitoare la suspendarea din funcţie50. La data evenimentelor, după modificare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 (OUG nr. 89/2003), intrată în vigoare la data de 14 octombrie 2003, prevederile art. 65 din această lege sunt următoarele:"(1) în cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală (...), menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei (...)(...) (3) În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvarşirea unei infracţiuni (...) de serviciu sau în legătură cu serviciul, (...) ori a unor fapte de corupţie sau a oricărei alte infracţiuni săvarşite cu intenţie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, precum şi pe timpul arestării preventive, poliţistul este suspendat din funcţie. În perioada suspendării poliţistul nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute în prezenta lege (...). (4) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul incetării urmăririi penale ori a procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada (...) suspendării din funcţie (...)."Înainte de modificarea legislativă citată anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui poliţist din funcţie, precum şi din drepturile sale aferente în cazul plasării sale în stare de arest preventiv.51. Prin Hotărârea din 27 mai 2004, Curtea Constituţională a statuat că art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constituţionale care garantau prezumţia de nevinovăţie sau dreptul la muncă, având în vedere că suspendarea unui poliţist din funcţie nu este decât o măsură preventivă şi de siguranţă, dar care nu impiedică partea interesată să exercite o altă profesie.D. Operaţiunile efectuate de personalul unei unităţi penitenciare la punerea în libertate a unui deţinut52. Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisă reclamantului de penitenciarul Jilava, operaţiunile necesare punerii în libertate a unui deţinut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioară al închisorii şi printr-un protocol încheiat de Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei Publice şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisă Guvernului, în practică, după ce a primit de la instanţa competentă un document trimis prin fax prin care se dispune punerea în libertate a deţinutului, personalul procedează la următoarele operaţiuni administrative: înregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea în libertate a deţinutului şi trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legătura cu instanţa pentru confirmare şi identifică deţinutul; redactarea actelor necesare punerii în libertate a deţinutului şi prezentarea dosarului la directorul închisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de deţinuţi ce urmează a fi eliberaţi şi inmanarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-şef care identifică deţinutul în celula sa, percheziţia deţinutului şi însoţirea lui până în camera de primire a închisorii; o nouă verificare a identităţii deţinutului în ceea ce priveşte dosarul său personal în închisoare, luarea amprentelor şi restituirea efectelor sale personale şi a actelor de identitate; insoţirea deţinutului la ieşirea din închisoare.ÎN DREPTI. Asupra pretinselor încălcări ale articolului 5 amp; 1 din Convenţie53. Reclamantul se plânge de ilegalitatea luării măsurii şi menţinerii sale în arest preventiv în baza Ordonanţei procurorului din data de 2 august 2002 şi a încheierilor de şedinţă din 20 august, 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competenţă a autorităţilor care au pronunţat aceste hotărâri, a lipsei motivelor prevăzute în CPP şi a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea, care se referea şi la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai susţine lipsa de temei legal a reţinerii sale timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invocă art. 5 amp; 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante prevăd următoarele:"1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;(...) c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvarşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvarşească o infracţiune sau să fugă după săvarşirea acesteia;(...)".A. Asupra detenţiei reclamantului în perioada 2 august - 19 noiembrie 20021. Asupra admisibilităţii54. În măsura în care reclamantul susţine încălcarea art. 5 amp; 1 din Convenţie din cauza lipsei de competenţă a procurorului pentru a proceda la luarea măsurii arestării preventive la data de 2 august 2002, Curtea observă că la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent să dispună o astfel de măsură [vezi, mutatis mutandis, Ilie împotriva României (dec.), nr. 9.369/02, 30 martie 2006], care a fost ulterior confirmată de o instanţă la data de 20 august 2002. În ceea ce priveşte nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citată anterior, Curtea observă că reclamantul nu a precizat în ce mod ar putea nepublicarea acestui regulament să confere un caracter ilegal plasării şi menţinerii sale în arest preventiv în baza ordonanţei procurorului din 2 august 2002 şi a hotărârilor ulterioare ale instanţelor.55. Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în conformitate cu prevederile art. 35 amp; amp; 3 şi 4 din Convenţie.56. În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale capătului de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declară restul capătului de cerere admisibil.2. Asupra fondului a) Argumentele părţilor57. Reclamantul arată că nici ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002, nici hotărârile ulterioare ale instanţelor interne care au confirmat această ordonanţă nu au oferit motive concrete pentru a justifica "pericolul pentru ordinea publică" pe care l-ar fi prezentat lăsarea sa în libertate, în timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luării măsurii arestării preventive. făcând trimitere la art. 137 din CPP şi la Hotărârea Pantea împotriva României [nr. 33.343/96, amp; amp; 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul consideră că măsura arestării preventive nu a fost nici "legală", nici hotărată "conform căilor legale", contrar prevederilor art. 5 amp; 1 lit. c) din Convenţie. Mai mult, acesta observă că instanţele interne nu au oferit niciun indiciu în sprijinul afirmaţiei conform căreia el ar fi încercat să influenţeze desfăşurarea anchetei.58. Făcând trimitere la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arată că, în pofida prevederilor Legii nr. 360/2002, intrată în vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competenţa instanţelor civile în cauzele penale în care erau implicaţi poliţişti, Tribunalul Militar Bucureşti, în încheierile sale de şedinţă din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, s-a considerat competent să dispună menţinerea reclamantului în arest preventiv, respingând excepţia invocată în acest sens. Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competenţă a instanţelor militare şi a menţinut, în temeiul art. 43 alin. 6 din CPP, starea de arest preventiv a reclamantului în perioada 20 noiembrie - 19 decembrie 2002, însă nu a înlăturat măsura ilegală a arestării preventive indicată anterior.59. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că art. 137 şi art. 148 lit. h) din CPP erau prevederi legale clare şi previzibile şi că în Decizia din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel Bucureşti a analizat ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a reţinut existenţa unor probe care demonstrau vinovăţia reclamantului şi posibilitatea ca acesta, dacă s-ar fi aflat în libertate, să acţioneze pentru a împiedica aflarea adevărului în cauza ce-l privea. Referitor la existenţa pericolului pentru ordinea publică prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, Guvernul consideră că acest pericol consta, fără indoială, în condiţiile concrete în care reclamantul comisese înfracţiunea de luare de mită.60. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti de a prelungi măsura arestării preventive a reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face trimitere la concluziile Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 ianuarie 2003 şi la prevederile art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din CPP şi consideră că instanţa supremă a statuat că menţinerea reclamantului în arest preventiv era conformă dreptului intern, astfel că nu s-a încălcat art. 5 amp; 1. b) Aprecierea Curţii61. Curtea observă că, pentru a analiza compatibilitatea măsurii arestării reclamantului cu art. 5 amp; 1 din Convenţie în privinţa motivelor furnizate de reclamant, trebuie făcută distincţia între două perioade: 2-31 august 2002, şi anume perioada acoperită de ordonanţa prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pronunţate de procuror, şi 21 septembrie - 19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a susţinut lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti de a-l menţine în starea de arest preventiv.(i) Detenţia reclamantului în perioada 2-31 august 200262. Curtea reaminteşte că termenii "regulamentar" şi "conform căilor legale", care figurează în articolul citat anterior, fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 amp; 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, amp; 50; Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, amp; 56).63. Prin urmare, orice hotărâre luată de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerinţele procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentă. Dacă autorităţilor naţionale şi în special instanţelor le revine în primul rând obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern în privinţa art. 5 amp; 1, nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei, iar Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (Assanidzι împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, amp; 171, CEDO 2004-II, şi Pantea, citată anterior, amp; 220).64. În speţă, Curtea trebuie să analizeze dacă luarea măsurii arestării preventive a reclamantului prin Ordonanţa procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuată "conform căilor legale". Curtea reaminteşte că a constatat deja o încălcare a art. 5 amp; 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, la luarea măsurii arestării preventive în baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enunţase motivele pentru care el considera că lăsarea în libertate a părţii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, aşa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi Pantea, citată anterior, amp; amp; 222 şi 223, şi paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. Totuşi, făcând trimitere la cauza Pantea citată anterior, Curtea apreciază că are datoria să verifice respectarea de către procuror a condiţiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv în temeiul art. 148 lit. h) din CPP.65. Curtea observă că în Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului împotriva Incheierii pronunţate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publică, cu motivarea că procurorul ce dispusese luarea măsurii arestării preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese în vedere posibilitatea că acesta ar putea să obstrucţioneze desfăşurarea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevărului. Totuşi, Curtea observă că Ordonanţa din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu făcea nicio menţiune a posibilităţii, pentru partea interesată, de a împiedica aflarea adevărului în timpul urmăririi penale desfăşurate împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de altă parte, presupunând că aceeaşi Curte Militară de Apel ar fi înţeles să modifice temeiul legal al luării măsurii arestării preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie menţionat că aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmaţiei sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. În fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care consideră că pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi prezentat lăsarea în libertate a reclamantului reieşea "în mod indubitabil" din modul în care partea interesată a comis înfracţiunea de luare de mită, în măsura în care nici procurorul, nici instanţele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.66. În aceste condiţii, Curtea apreciază că Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distincţie în această privinţă între cauza de faţă şi cauza Pantea citată anterior. Prin urmare, nerespectarea "căilor legale" de către procuror la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 şi 31 august 2002 a determinat încălcarea art. 5 amp; 1 lit. c) din Convenţie.(îi) Detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie - 19 noiembrie 200267. Curtea observă că perioada de detenţie în discuţie se intemeiază pe încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti, şi că art. 5 amp; 1 lit. c) este aplicabil, cu excepţia perioadei cuprinse între 11 şi 19 noiembrie 2002, care trebuie analizată din perspectiva art. 5 amp; 1 lit. a), ca detenţie ce urmează după condamnarea în primă instanţă a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totuşi, ţinând cont de capătul de cerere al reclamantului, prin care susţine lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze cele 3 hotărâri în discuţie după criterii diferite, având în vedere că art. 5 amp; 1 lit. a) prevede şi ca privarea de libertate să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă competentă, care are autoritatea necesară pentru a statua asupra cauzei (Dacosta Silva împotriva Spaniei, nr. 69.966/01, amp; 43, 2 noiembrie 2006).68. Curtea reaminteşte că o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă are loc ca executare a unei hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări de către judecător nu poate să se răsfrangă, în dreptul intern, asupra valabilităţii detenţiei suferite în acel interval. De aceea, Curtea continuă să refuze să admită cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de săvarşirea de infracţiuni şi care folosesc ca argument faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa a avut la bază erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, amp; 42).69. În cauza de faţă, Curtea trebuie să analizeze dacă Încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002 şi Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, având în vedere în special lipsa de competenţă pretinsă de partea interesată. În acest sens, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă art. 5 amp; 1 din Convenţie a fost respectat, este potrivit să se facă o distincţie fundamentală între hotărârile prin care s-a dispus în privinţa detenţiei vădit nelegale - de exemplu, cele emise de o instanţă în afara competenţei sale - şi hotărârile prin care s-a dispus asupra detenţiei care sunt prima facie valabile şi eficace până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă internă (Benham citată anterior, amp; amp; 43 şi 46; Lloyd şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 29.798/96, şi următoarele, amp; amp; 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, amp; amp; 128-129, 8 noiembrie 2005).70. Curtea observă că Guvernul se sprijină pe Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 ianuarie 2003 şi pe art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide că detenţia reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 era legală. În măsura în care, fiind vorba de perioada în cauză, decizia citată anterior a făcut trimitere, în esenţă, la Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizată importanţa acestei ultime decizii în ceea ce priveşte competenţa tribunalului militar.71. În această privinţă, Curtea constată că, prin desfiinţarea Sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenţă a instanţelor militare în privinţa reclamantului după data de 24 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a aplicat totuşi în speţă art. 43 alin. 6 din CPP, precizând că trebuia menţinută acea parte din dispozitivul sentinţei care dispunea detenţia reclamantului în perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea că tribunalul "urma să îşi decline competenţa". Trebuie reţinut că această instanţă militară a constatat în mod expres lipsa de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti pentru perioada ulterioară datei de 24 august 2002, adică cea pentru care acesta dispusese menţinerea reclamantului în starea de arest în sentinţele din 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002, dar nu a înlăturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din CPP decât perioada de detenţie cuprinsă între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002, pe care prezentul capăt de cerere nu o vizează. În măsura în care doar o interpretare restrânsă se încadrează în cerinţele art. 5 amp; 1 din Convenţie, textul Deciziei Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 nu poate fi înţeles ca validând, în mod retroactiv, detenţia reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectivă nu face nicio trimitere. Nu numai că o validare retroactivă a unei detenţii dispuse de o instanţă lipsită de competenţă ar fi contrară dreptului intern şi art. 5 amp; 1 din Convenţie, dar Curtea observă şi că o astfel de interpretare ar fi în contradicţie, în speţă, cu constatarea că Tribunalul Militar a respins în mod expres excepţia de lipsă de competenţă ridicată de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).72. Având în vedere constatarea lipsei de competenţă a Tribunalului Militar Bucureşti şi faptul că nu există nicio altă hotărâre judecătorească care să constituie temeiul legal al detenţiei în discuţie, Curtea consideră că detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a încălcat cerinţele art. 5 amp; 1 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citată anterior, amp; amp; 164-166).Prin urmare, a avut loc încălcarea acestui articol.B. Asupra detenţiei reclamantului timp de 16 ore în data de 27 septembrie 20051. Asupra admisibilităţii73. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. De altfel, Curtea constată că pentru acesta nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.2. Asupra fondului a) Argumentele părţilor74. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie (Quinn împotriva Franţei, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, şi Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), reclamantul consideră că a fost deţinut mai mult de 16 ore în lipsa unui temei legal înainte de a fi pus în libertate în baza Sentinţei Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti din 20 septembrie 2005, rămasă definitivă la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii, prin nerecurare de către parchet. În mod special, el consideră excesiv termenul de 3 ore scurs până când instanţa citată anterior a informat Penitenciarul Jilava despre caracterul definitiv al acestei sentinţe şi termenul de circa 6 ore necesare administraţiei închisorii să indeplinească formalităţile pentru punerea sa în libertate, considerând că durata minimă necesară nu poate depinde de numărul de deţinuţi eliberaţi în ziua respectivă. Considerând că autorităţile nu au acţionat cu diligenţa necesară atunci când este vorba de libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim de executare a sentinţei ce dispunea eliberarea sa condiţionată, reclamantul mai arată, făcând trimitere la adresa primită din partea administraţiei la data de 4 ianuarie 2006, că termenul de derulare a formalităţilor în discuţie nu este reglementat prin lege, lăsând loc arbitrarului practicilor administrative.75. Guvernul consideră că perioada ce trebuie luată în considerare pentru a analiza activitatea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti este cea între 8,00 şi 10,51 din dimineaţa zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru intocmirea adresei trimise prin fax închisorii Jilava. De altfel, făcând trimitere la cauzele Quinn, citată anterior, şi Giulia Manzoni (nr. 19.218/91, Culegere 1997-IV), el consideră că, având în vedere operaţiunile ce trebuie indeplinite de administraţia penitenciară (paragraful 52 de mai sus) şi faptul că şi alţi deţinuţi trebuiau eliberaţi în aceeaşi zi, autorităţile nu au depăşit termenul inevitabil pentru a executa sentinţa de punere în libertate a reclamantului. b) Aprecierea Curţii76. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate care figurează în art. 5 amp; 1 din Convenţie prezintă un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi: să se asigure că nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa (Labita, citată anterior, amp; 170). Aşadar, ea are datoria de a analiza plângeri privind intarzieri în executarea unei hotărâri de punere în libertate cu o vigilenţă deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47.799/99, amp; 36, 28 octombrie 2004). Pe de altă parte, ea reafirmă că, dacă un anumit termen pentru executarea unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim (Quinn, citată anterior, p. 17, amp; 42, şi Giulia Manzoni, citată anterior, p. 1191, amp; 25).77. În speţă, Curtea observă că părţile sunt de acord asupra faptului că Sentinţa din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea condiţionată a reclamantului a rămas definitivă şi executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii. Curtea reaminteşte că, pentru a analiza termenul de executare a unei sentinţe de punere în libertate, ea nu a înlăturat perioadele cum sunt seara şi noaptea în alte cauze în care condiţiile necesare pentru punerea în libertate a reclamantului au fost întrunite la o oră la care angajatul închisorii însărcinat cu anumite operaţiuni necesare în acest scop era absent din cauza programului său de lucru (vezi Labita, citată anterior, amp; amp; 24 şi 172, şi Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47.905/99, amp; amp; 31-32 şi 79-80, 18 ianuarie 2007). Dacă situaţia în speţă este diferită, în măsura în care primul demers ce trebuia indeplinit, notificarea penitenciarului despre caracterul definitiv al sentinţei, trebuia efectuat de judecătorie, şi anume de un grefier şi un judecător delegat, la o oră de inchidere, Curtea apreciază totuşi că, chiar dacă termenul respectiv poate fi considerat inevitabil, autorităţile aveau obligaţia să dea dovadă de o diligenţă specială în ziua de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberării reclamantului, care petrecuse deja o noapte în plus în închisoare.78. Or, ţinând cont de elementele aflate la dosar, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia prelungirea detenţiei reclamantului până la ora 16,30 în ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea sentinţei de punere în libertate a reclamantului. Astfel, ea observă că faxul prin care închisoarea Jilava a fost informată despre caracterul definitiv şi executoriu al sentinţei în discuţie nu a fost trimis de instanţa citată anterior decat la ora 10,51 şi că timpul necesar redactării şi semnării acestei adrese nu poate justifica o astfel de intarziere. Pe de altă parte, dacă este cert că un anumit termen se impune pentru a îndeplini operaţiunile şi pentru a redacta documentele referitoare la punerea în libertate a unui deţinut, Curtea arată că, în Adresa sa din 4 ianuarie 2006, administraţia închisorii Jilava a precizat că îi era imposibil să estimeze timpul necesar pentru a efectua aceste operaţiuni şi a lăsat să se inţeleagă că eliberarea altor patru deţinuţi în aceeaşi zi a prelungit durata necesară punerii în libertate a reclamantului.79. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că durata detenţiei reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respectă cerinţa termenului minim inevitabil în executarea unei sentinţe definitive ce dispunea eliberarea sa. Aşadar, detenţia în cauză nu intră sub incidenţa vreunui alineat al art. 5 din Convenţie.80. Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 amp; 1 sub acest aspect.II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 amp; 3 din Convenţie81. Reclamantul se plânge de faptul că nu a fost adus "de indată" în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002 şi că instanţele interne nu au justificat necesitatea de a îl menţine în arest preventiv, referindu-se în mod special la perioada de până la 19 noiembrie 2002. În acest sens, el invocă art. 5 amp; 3 din Convenţie, care prevede următoarele:"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de indată inaintea unui judecător sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."A. Asupra admisibilităţii82. În măsura în care capătul de cerere referitor la lipsa de justificare a necesităţii de a-l menţine pe reclamant în detenţie se referă la perioada dintre 11 şi 19 noiembrie 2002, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, termenul final al perioadei vizate la art. 5 amp; 3 este "ziua în care s-a statuat asupra temeiniciei acuzaţiei, chiar şi numai în primă instanţă" (Labita , citată anterior, amp; 147). Chiar dacă Guvernul nu invocă acest argument, Curtea are datoria să observe că după sentinţa în primă instanţă a Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002, detenţia ulterioară a părţii interesate nu intră sub incidenţa art. 5 amp; 1 lit. c) din Convenţie, ci a art. 5 amp; 1 lit. a). Ea apreciază că nici faptul că detenţia respectivă fusese acoperită iniţial de Încheierea din 7 octombrie 2002, ce îl menţiunea pe reclamant în starea de arest preventiv, şi nici constatarea de mai sus a lipsei de competenţă a instanţei menţionate mai sus nu pot face aplicabil art. 5 amp; 1 lit. c) în cazul perioadei în discuţie. În măsura în care perioada de detenţie citată anterior excedează domeniului de aplicare al art. 5 amp; 3, această parte din capătul de cerere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 amp; 3 şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 amp; 4 [vezi, mutatis mutandis, B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, amp; amp; 36 şi următoarele, şi Sardinas Albo împotriva Italiei (dec.), nr. 56.271/00, 8 ianuarie 2004].83. În ceea ce priveşte restul capetelor de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. De altfel, ea constată că pentru aceste capete de cerere nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declară admisibile.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor84. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie (vezi, printre altele, Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, amp; 82, 8 aprilie 2004, Trzaska împotriva Poloniei, nr. 25.792/94, amp; 65, 11 iulie 2000, şi I.A. împotriva Franţei, nr. 28.213/95, amp; 104, CEDO 1998-VII) şi făcând trimitere la textele hotărârilor interne în discuţie, reclamantul consideră că autorităţile nu şi-au indeplinit obligaţia de a justifica într-un mod concret necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive luate împotriva sa în temeiul art. 148 lit. h) din CPP şi, în special, pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi constituit lăsarea sa în libertate. Pe de altă parte, instanţele interne nu au oferit niciun element de fapt pentru a demonstra că el ar fi încercat să obstrucţioneze urmărirea penală, iar necesitatea de a finaliza ancheta penală nu poate constitui în sine un motiv relevant şi suficient pentru arestarea preventivă a unui acuzat. În sfârşit, instanţele au analizat în acelaşi timp menţinerea în arest a reclamantului şi a coinculpatului său, fără a face vreo diferenţă în ceea ce priveşte situaţia lor personală.85. Făcând trimitere la hotărârile în discuţie şi la jurisprudenţa Curţii (vezi, printre altele, Dinler împotriva Turciei, nr. 61.443/00, amp; 51, 31 mai 2005, şi Labita, citată anterior, amp; 153), Guvernul consideră că instanţele interne au motivat în mod adecvat menţinerea în arest preventiv a reclamantului şi că acestea au ţinut seama, cu ocazia primelor prelungiri, şi de faptul că urmărirea penală împotriva sa nu se încheiase încă. El consideră că motivele oferite de instanţe nu respectau un model stereotip şi că nu au existat perioade de inactivitate în urmărirea penală, precum şi că perioada de detenţie în discuţie este mai mică decat cea analizată de Curte în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 amp; 3.2. Aprecierea Curţii86. Obiectul art. 5 amp; 3, ce formează un între g cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 amp; 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, amp; 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 amp; 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, amp; 146). Art. 5 amp; 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia incetează a mai fi rezonabilă.87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 şi 72) în care apreciază că reclamantul nu a fost deţinut "în mod legal", în sensul art. 5 amp; 1 din Convenţie, între 2 şi 31 august 2002 şi între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002.88. Curtea reaminteşte că în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 amp; 1 din Convenţie în privinţa anumitor perioade de arestare preventivă ea a considerat că nu mai era necesar să statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la încălcarea art. 5 amp; 3 care aveau ca obiect aceleaşi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73.947/01, amp; amp; 60-61, 27 iulie 2006, şi Holomiov împotriva Moldovei, nr. 30.649/05, amp; 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciază că, în speţă, nu este necesar să analizeze separat capătul de cerere menţionat mai sus formulat de reclamant, conform căruia nu a fost adus "de indată" în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002.89. În schimb, Curtea consideră că, în măsura în care capătul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instanţelor interne de a justifica necesitatea menţinerii sale în detenţie se referă şi la o perioadă care nu a fost analizată din perspectiva art. 5 amp; 1, şi anume cea cuprinsă între 1 şi 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria să analizeze acest capăt de cerere astfel cum a fost formulat, având în vedere încălcarea art. 5 amp; 1 constatată mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch împotriva Rusiei, nr. 55.669/00, amp; 75, 2 martie 2006). a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii90. Există o prezumţie în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arătat Curtea în Cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, amp; 4), cea de-a doua latură a art. 5 amp; 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest incetează a mai fi rezonabilă. Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică într-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (vezi, printre altele, McKay împotriva Regatului Unit [MC], nr. 543/03, amp; amp; 41-42, CEDO 2006...). În principal, în baza motivelor care figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate precizate de partea interesată în recursurile sale, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 amp; 3 din Convenţie (Labita, citată anterior, amp; 152 în fine).91. Curtea reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, amp; 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 amp; 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, amp; 66, CEDO 2003-I, şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, amp; 41, 6 noiembrie 2007).92. Pe de altă parte, o hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, amp; 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie "generale şi abstracte" [vezi, printre altele, Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, amp; 63, CEDO 2003-IX (extrase)].93. În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, amp; 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să impiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, amp; 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, amp; 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, amp; 51, şi Hendriks împotriva Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].94. Pericolul de impiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, amp; 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intră în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se intemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura intr-adevăr ordinea publică (Letellier, citată anterior, amp; 51). b) Aplicarea principiilor în cazul de faţă95. Curtea observă că în hotărârile referitoare la arestarea preventivă a reclamantului până la data de 11 noiembrie 2002 instanţele interne au statuat că se impunea menţinerea în arest a părţii interesate, cu motivarea că acele condiţii prevăzute la art. 148 lit. h) continuau să fie valabile, menţionând în subsidiar şi necesitatea de a asigura buna desfăşurare a urmăririi penale şi după trimiterea în judecată de către parchet la data de 25 septembrie 2002 a procesului penal.96. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte perioada 2-31 august 2002, a constatat încălcarea art. 5 amp; 1 din Convenţie, având în vedere că procurorul şi, în timpul judecării recursurilor, instanţele interne nu au indeplinit obligaţia prevăzută în dreptul intern, de a preciza, în cazul luării măsurii arestării preventive intemeiate pe art. 148 lit. h) menţionat mai sus, motivele pentru care lăsarea în libertate a reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publică (paragrafele 64-66 de mai sus).97. Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie menţionat că, în speţă, hotărârile instanţelor interne care l-au menţinut pe reclamant în stare de detenţie în perioada în discuţie nu au oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al "pericolului pentru ordinea publică" şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a menţine reclamantul în detenţie. Aceste hotărâri s-au limitat, în esenţă, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip şi la a adăuga, în mod abstract, şi motivul care ţinea de buna desfăşurare a urmăririi penale (vezi, mutatis mutandis, Patsouria , citată anterior, amp; 71), precizand că aceleaşi motive care determinaseră luarea măsurii arestării preventive faţă de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din CPP, rămaneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).98. Or, Curtea observă că noţiunea de "impiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale" este diferită de cea de "pericol pentru ordinea publică", deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) din CPP, şi nu la art. 148 lit. h) din CPP, care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv. Pe de altă parte, Curtea constată că instanţele interne nu au precizat niciodată modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul reclamantului şi nu au analizat motivele invocate de partea interesată imediat după punerea sa în detenţie referitor la profilul său personal şi la situaţia sa familială, în timp ce art. 136 din CPP prevedea că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii (paragrafele 12, 14 şi 40 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, amp; 62). În această privinţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 5 amp; 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret impiedicarea adusă de reclamant la buna desfăşurare a urmăririi penale sau a invoca riscul ca el să nu se prezinte în instanţă, instanţele interne nu au analizat niciodată în speţă posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern (Patsouria, citată anterior, amp; amp; 75-76).99. Scurta referire, în Încheierea de şedinţă a Curţii de Apel Bucureşti din 31 octombrie 2002, pronunţată la sfarşitul perioadei în discuţie, la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzaţii se pare că le-ar fi comis şi la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, intrucât este capabilă să ridice şi mai multe între bari decât răspunsuri în ceea ce priveşte rolul acestor elemente în pretinsa existenţă a unui pericol pentru ordinea publică în speţă. În special, Curtea reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, amp; 51). Cunoscand faptul că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, amp; 72, şi Letellier, amp; 51, citate anterior).100. În fine, Curtea observă că, în toate hotărârile în discuţie, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care îi privea în egală măsură pe partea interesată şi pe coinculpatul său, fără a răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceştia şi fără a ţine cont de situaţia lor deosebită. Ea consideră că o astfel de abordare este incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 amp; 3 din Convenţie, în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifică necesitatea prelungirii detenţiei (vezi, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, amp; 49, 2 martie 2006).101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie. În aceste circumstanţe, nu mai este necesar să se mai cerceteze şi dacă autorităţile naţionale competente au manifestat o "diligenţă specială" în continuarea procedurii (Dolgova, citată anterior, amp; 50 în fine).102. Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 amp; 3 din Convenţie.III. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 amp; amp; 1 şi 3 din Convenţie103. Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale în faţa Curţii de Casaţie, cu motivarea că, fără a-l audia sau a asculta martorii, aceasta l-a condamnat la data de 18 iunie 2004 în baza unor probe considerate insuficiente şi contradictorii de către Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea de achitare pronunţată în primă instanţă şi, în principal, în baza denunţării făcute de C.J., fără a fi asistat de către un interpret. Pe de altă parte, Curtea de Casaţie nu a sancţionat cu nulitatea recursul formulat de un alt parchet decât PNA competent şi nu i-a aplicat circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei sale, ca urmare a refuzului său de a se autoincrimina. Reclamantul susţine o încălcare a art. 6 amp; 1 şi amp; 3 lit. d) din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.(...)3. Orice acuzat are, în special, dreptul (...) d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (...)"A. Asupra admisibilităţii104. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declară admisibilă.B. Asupra fondului105. În ceea ce priveşte absenţa ascultării reclamantului de către Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul precizează că este conştient de jurisprudenţa Curţii pornind de la Cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) şi atrage atenţia asupra modificării CPP (paragraful 45 de mai sus). În ceea ce priveşte faptul că aceeaşi Curte de Casaţie nu a audiat direct martorii acuzării şi pe cei ai apărării, Guvernul observă că aceşti martori fuseseră audiaţi în primă instanţă şi că partea interesată nu a solicitat din partea Curţii de Casaţie să îi audieze din nou şi consideră că soluţia de condamnare a reclamantului nu se intemeia exclusiv sau într-un mod determinant pe aceste mărturii, ci pe ansamblul dosarului.106. Reclamantul face trimitere la hotărârea Constantinescu citată anterior şi subliniază caracterul similar al capătului de cerere intemeiat, în speţă, pe absenţa ascultării sale de către Curtea de Casaţie, în condiţiile în care s-a declarat nevinovat şi a fost achitat în primă instanţă. În ceea ce priveşte faptul că a fost condamnat de Curtea de Casaţie fără ca aceasta să asculte martorii şi, în special, pe C.J., care l-a denunţat, reclamantul face referire la Cauza Ekbatani împotriva Suediei (Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, amp; 32), subliniind că instanţa care statuează în ultimă instanţă asupra chestiunilor de fapt şi de drept are obligaţia să asculte reclamantul. Pe de altă parte, reclamantul susţine că a fost achitat în primă instanţă, că şedinţa de judecată din 10 iunie 2004 s-a referit exclusiv la admisibilitatea recursului parchetului şi că era de datoria Curţii de Casaţie să respecte cerinţele procesului echitabil şi să procedeze la o nouă audiere a martorilor, dacă ar fi decis, după audierea în cauză, să caseze hotărârea de achitare şi să pronunţe o decizie pe fondul cauzei, fără a retrimite dosarul pentru o nouă judecată în primă instanţă.107. Curtea reaminteşte că a statuat deja că soluţia de condamnare a unui acuzat pentru prima oară în ultimă instanţă doar de către o instanţă care, fără să îl audieze, a fost investită să judece cauza în discuţie, în fapt şi în drept, şi a analizat problematica vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune penală, incalcă echitatea procedurii garantate de art. 6 amp; 1 din Convenţie (vezi, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, amp; 32; Constantinescu, citată anterior, amp; amp; 59-61; şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, amp; 48 şi următoarele, 29 martie 2007).108. După ce a analizat toate elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră, alături de părţi, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin Decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie l-a condamnat pe reclamant fără să îl audieze, deşi a judecat cauza în fapt şi în drept şi a casat hotărârea de achitare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În acest sens, pentru respectarea garanţiilor de echitate a procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să îl audieze pe reclamantul prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, dacă era cazul, că acesta renunţase la acest drept în mod neechivoc şi că o astfel de renunţare era însoţită de garanţiile necesare şi nu afecta niciun interes public (vezi, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, amp; 59, şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, amp; 53). Or, Curtea observă că Guvernul nu susţine că ar fi existat o renunţare din partea reclamantului la dreptul său de a fi audiat personal. În plus, exprimându-şi satisfacţia faţă de modificările CPP prezentate de Guvern, care prevăd ca instanţele care statuează asupra recursului trebuie să audieze acuzatul într-o astfel de situaţie, Curtea observă că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în speţă de Curtea de Casaţie.109. Prin urmare, Curtea apreciază că, având în vedere natura chestiunilor pe care Curtea de Casaţie ar fi trebuit să le analizeze, condamnarea reclamantului pronunţată fără ca el să fie audiat personal şi, mai mult, după o hotărâre de achitare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 amp; 1 din Convenţie.110. Ţinând cont de constatarea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea apreciază că nu este necesar să mai analizeze pe fond celelalte capete de cerere invocate de partea interesată şi care se referă toate la procedura în faţa Curţii de Casaţie (vezi, printre altele, Mircea, citată anterior, amp; 55, şi Muttilainen împotriva Finlandei, nr. 8.358/02, amp; 28, 22 mai 2007).IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 8 din Convenţie111. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, care decurg din interceptarea convorbirilor sale telefonice şi supravegherea sa ilegală de către serviciile speciale în perioada 15-23 iulie 2002, din suspendarea sa din funcţia de poliţist în temeiul art. 65 din Legea nr. 360/2002 şi din faptul că, în urma Deciziei Curţii de Casaţie din 18 iunie 2004, i s-a interzis în mod automat exercitarea drepturilor sale părinteşti asupra copilului său minor în timpul executării pedepsei cu închisoarea. El invocă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."A. Asupra pretinsei încălcări rezultând din interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi din supravegherea sa de către serviciile speciale1. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice a) Asupra admisibilităţii112. Părţile nu au prezentat observaţii în acest sens.113. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil. b) Asupra fondului(i) Argumentele părţilor114. Reclamantul consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale în temeiul autorizaţiilor procurorului din 15 şi 18 iulie 2002 constituie o ingerinţă care nu este prevăzută de lege în sensul art. 8 amp; 2 din Convenţie. În acest sens, el invocă lipsa de precizie a art. 91^1 - 91^4 din CPP, astfel cum erau redactate la data evenimentelor. În orice caz, el contestă necesitatea ingerinţei, considerând că garanţiile prevăzute la data respectivă de CPP în materie erau insuficiente. În mod special, el arată că procurorul militar care a autorizat ingerinţa nu oferea garanţii de independenţă şi de imparţialitate, că CPP nu prevedea controlul autorizaţiei în cauză şi că nu exista posibilitatea ca acuzatul să consulte acea parte a înregistrărilor neinclusă în procesul-verbal care consemna conversaţiile considerate relevante de către instanţă şi nici obligaţia autorităţilor de a informa, înainte de încheierea urmăririi penale, persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare, spre deosebire de ceea ce prevedeau art. 91^2 alin. 4 şi art. 91^3 alin. 6 după modificarea CPP din 2003 (vezi Dumitru Popescu, citată anterior, amp; 45).115. În ceea ce priveşte lipsa de necesitate a ingerinţei, reclamantul subliniază că autorizaţia procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza cu exactitate posturile telefonice supuse interceptării convorbirilor telefonice, deoarece conţinea expresia "de asemenea", şi că cele două autorizaţii din 15 şi 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerinţei în raport cu alte mijloace pe care parchetul le-ar fi putut utiliza. El consideră că autorităţile puteau, în acest mod, să asculte mai multe posturi telefonice pe care le folosea el sau familia lui. Susţinând că a fost condamnat în baza conversaţiei telefonice din 17 iulie 2002, a cărei interceptare în baza autorizaţiei din 15 iulie 2002 susţine că este ilegală, el arată că a invocat în mai multe rânduri, dar fără succes, caracterul abuziv al interceptării acestor conversaţii (paragrafele 23 şi 31 în fine, de mai sus).116. Guvernul susţine că ingerinţa în discuţie era prevăzută de lege, şi anume de art. 91^1 - 91^4 din CPP, şi că aceste prevederi conţin garanţii suficiente în ceea ce priveşte natura, amploarea şi durata măsurilor de interceptare, motivele necesare pentru a permite astfel de măsuri şi autorităţile competente să le dispună, să le execute şi să le controleze, şi menţionează tipul de recurs ce exista în dreptul intern, modul de consemnare a conţinutului conversaţiilor şi posibilitatea de a verifica mijlocul de probă respectiv. Guvernul consideră că, în speţă, ingerinţa era necesară, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizată în scopul prevenirii şi pedepsirii infracţiunilor, şi că era, de asemenea, proporţională cu scopul legitim urmărit, având în vedere că autorităţile nu ar fi putut obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive ale dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private.(îi) Aprecierea Curţii a) Asupra existenţei unei ingerinţe117. Convorbirile telefonice fiind cuprinse în noţiunile de "viaţă privată" şi "corespondenţă" în sensul art. 8 amp; 1 menţionat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, amp; 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, amp; 26, şi p. 52, amp; 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, amp; 48). De altfel, acest aspect nu a generat controverse în speţă.â) Asupra justificării ingerinţei* Ingerinţa era "prevăzută de lege"?118. În acest sens trebuie amintit că expresia "prevăzută de lege" presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, amp; 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, citată anterior, amp; 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, amp; 93, CEDO 2006-...]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să indepărtăm complet eventualitatea acţiunii ilegale a unui funcţionar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speţă (Klass şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, amp; 59).119. În speţă, Curtea observă că părţile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinţei era constituit de art. 91^1 - 91^4 din CPP, reclamantul contestând caracterul "previzibil" al prevederilor legale în discuţie şi, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanţii suficiente împotriva arbitrarului.120. Curtea reaminteşte că a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în românia înainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt intalnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; 69 în fine şi următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de faţă, analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, punerea sub ascultare în speţă fiind intemeiată pe art. 13 din această lege şi pe articolele menţionate mai sus din CPP, care constituiau dreptul comun în materie şi completau Legea nr. 51/1991 citată anterior. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speţă să analizeze mai jos existenţa garanţiilor impuse de articolul 8 amp; 2 din Convenţie exclusiv în lumina art. 91^1 - 91^4 din CPP.121. Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de intocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunică înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, amp; 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare şi alte garanţii, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată şi că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat (Kruslin, citată anterior, amp; 34, şi Dumitru Popescu, citată anterior, amp; 70-77).122. Curtea observă mai întai că la data evenimentelor procurorul competent putea autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezenţa unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea "utilă" aflării adevărului (art. 91^1 din CPP). Ea observă că în dreptul român, pentru majoritatea infracţiunilor, în ciuda gravităţii lor, urmărirea penală se declanşează ex officio, cu excepţia celor pentru care CPP prevede necesitatea unei plângeri penale prealabile a victimei sau a sesizării sau acordului unei autorităţi competente (infracţiuni comise de membrii Guvernului, anumite infracţiuni referitoare la disciplina militară etc.). Indeosebi, Curtea observă că măsura în discuţie era de competenţa exclusivă a procurorului şi că, în speţă, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat şi rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieţii private a particularilor şi care era lăsată la discreţia procurorului. Or, Curtea reaminteşte că a constatat deja lipsa de independenţă a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu indeplineau cerinţa de independenţă faţă de Executiv (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; 71).123. Curtea mai reaminteşte că a constatat absenţa, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizaţiei procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizaţiei respective (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; amp; 72-76). Aceasta observă că Guvernul nu a prezentat niciun element susceptibil să o conducă la o concluzie diferită în speţă. În acest sens trebuie menţionat că, după ce au apreciat, într-o primă fază, că reclamantul nici măcar nu era victima unei ingerinţe rezultând din interceptarea convorbirilor sale telefonice, instanţele interne nu au răspuns în niciun mod la argumentele acestuia referitoare, printre altele, la ilegalitatea ingerinţei respective (paragrafele 23 şi 33 de mai sus).124. În continuare, Curtea constată că CPP nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuiau să figureze decât în procesele-verbale redactate după înregistrarea convorbirilor telefonice (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; amp; 44 şi 78). În speţă, aceasta observă că Autorizaţia din 15 iulie 2002, deşi făcea referire la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, ale lui R.P. şi C.J., dispunea punerea sub ascultare "de asemenea" a telefoanelor mobile ale acestora, astfel încât obiectul autorizaţiei nu era clar delimitat. În fine, Curtea observă că la data evenimentelor art. 91^1 - 91^4 din CPP nu conţineau nicio precizare referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin ascultări telefonice puteau fi distruse (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; 79, şi Kruslin, citată anterior, amp; 35).125. Constatând mai sus absenţa, la data evenimentelor, în prevederile interne relevante a mai multor garanţii minime necesare pentru a evita abuzurile autorităţilor într-o problemă atât de sensibilă cum este cea a ascultărilor telefonice, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze respectarea celorlalte măsuri de protecţie pentru a constata că prevederile în discuţie prezentau carenţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Desigur, aceste prevederi au fost modificate în special prin Legea nr. 281/2003 în scopul de a prevedea numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celorcare sunt lipsite de relevanţă (Dumitru Popescu, citată anterior, amp; amp; 45-46 şi 82), însă acest nou cadru legislativ, ulterior faptelor în speţă, nu poate influenţa concluzia Curţii în cauza de faţă.126. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.2. Supravegherea de către serviciile speciale a) Argumentele părţilor127. Reclamantul consideră că supravegherea secretă de către serviciile speciale al căror obiect l-a făcut în data de 22 şi 23 iulie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii sale private şi susţine că această măsură nu avea temei legal, remarcând că nici procurorul, la data de 22 iulie 2002, nici Guvernul în observaţiile sale nu indică vreunul. În ceea ce priveşte înregistrarea de imagini prevăzută de art. 91^5 din CPP la care face trimitere Guvernul, el constată că acestea nu au existat în speţă, având în vedere că autorităţile nu i-au specificat vreodată existenţa unor astfel de înregistrări.128. În observaţiile sale, Guvernul prezintă simultan argumentele sale privind înregistrarea convorbirilor telefonice şi înregistrarea de imagini, fără a contesta existenţa unei ingerinţe sau a oferi detalii legate de eventualele fotografii cu reclamantul făcute de autorităţi. În ceea ce priveşte supravegherea părţii interesate, el consideră că obţinerea de imagini presupunea supravegherea activităţilor reclamantului şi că cererea parchetului din 22 iulie 2002 se baza implicit pe autorizaţia din 15 iulie 2002 privind înregistrarea de imagini. El observă că reclamantul nu a fost supravegheat în ziua de 23 iulie 2002, deoarece în acea zi serviciile speciale au organizat prinderea în flagrant delict a lui R.P. În sfârşit, în ceea ce priveşte legalitatea şi proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul face trimitere la argumentele prezentate anterior privind punerea sub ascultare. b) Aprecierea Curţii129. "Viaţa privată" este o noţiune largă care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Această prevedere protejează, printre altele, dreptul la identitatea şi la dezvoltarea personală, precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi de a dezvolta relaţii cu semenii şi cu lumea exterioară. Există aşadar o zonă de interacţiune între individ şi ceilalţi care, chiar într-un context public, poate intră în sfera "vieţii private". În acest sens, în Hotărârea P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit (nr. 44.787/98, amp; 57, CEDO 2001-IX), Curtea a mai observat şi următoarele:"Un anumit număr de elemente sunt luate în considerare atunci când trebuie să se stabilească dacă viaţa privată a unei persoane este atinsă de măsuri luate în afara domiciliului său sau a spaţiilor sale private. Deoarece în anumite ocazii oamenii desfăşoară cu bună ştiinţă sau intenţionat activităţi care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este îndreptăţit în mod rezonabil să se aştepte în ceea ce priveşte respectarea vieţii sale private poate constitui un factor important, deşi nu neapărat decisiv. O persoană care merge pe stradă va fi desigur văzută de orice altă persoană aflată şi ea în acelaşi loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supraveghează cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit inchis) are un caracter similar. În schimb, realizarea unei înregistrări sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care aparţin domeniului public poate conduce la aprecieri vizând viaţa privată."130. Supravegherea faptelor şi gesturilor unei persoane într-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memorează datele vizuale nu constituie, în sine, o formă de ingerinţă în viaţa privată (vezi, de exemplu, Herbecq şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.200/96 şi 32.201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, DR 92-A, p. 92). În schimb, culegerea sistematică de astfel de date şi memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viaţa privată (vezi, de exemplu, hotărârile Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, amp; amp; 43-44, CEDO 2000-V şi Amann împotriva Elveţiei [MC] nr. 27.798/95, amp; amp; 65-67, CEDO 2000-II). Pe de altă parte, după analiza mijloacelor legislative şi jurisdicţionale puse la dispoziţia unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectivă a vieţii private într-o cauză în care partea interesată a făcut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea şi efectuarea de fotografii şi imagini video de către detectivi particulari angajaţi de o companie de asigurări [Verliere împotriva Elveţiei (dec.), nr. 41.593/98, CEDO 2001-VII].131. În speţă, Curtea observă că efectuarea şi înregistrarea de imagini cu reclamantul au fost autorizate de către un procuror la data de 15 iulie 2002 şi că, ulterior, parchetul a solicitat asistenţa serviciilor speciale pentru supravegherea activităţilor părţii interesate în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, indicând numărul de inmatriculare al maşinii acestuia. Părţile au convenit că reclamantul a fost supravegheat cel puţin în ziua de 22 iulie 2002. Dacă Guvernul precizează că această supraveghere a avut drept scop obţinerea de imagini, reclamantul a atras atenţia că nu au existat înregistrări de imagini şi susţine că a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii sale private prin simplul fapt al supravegherii sale de către serviciile speciale.132. Curtea constată că operaţiunile de supraveghere vizau observarea activităţilor reclamantului şi ale lui R.P. şi, eventual, înregistrarea foto şi video a acestora (paragraful 9 de mai sus). Pe de altă parte, trebuie menţionat că părţile nu au oferit niciun element care să dea de înţeles că activităţile supravegheate s-au desfăşurat în altă parte decât în locuri accesibile publicului. Luând act de poziţia Guvernului, Curtea nu poate neglija observaţia reclamantului relativ la inexistenţa unei înregistrări de imagini în privinţa sa, având în vedere că partea interesată a avut acces la între gul dosar penal, şi apreciază că nu este cazul să speculeze asupra acestei chestiuni. În orice caz, Curtea constată că plângerea reclamantului se referă la supravegherea de către serviciile speciale care ar constitui, în sine, o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii sale private. Or, făcând trimitere la jurisprudenţa citată anterior şi la circumstanţele speţei, Curtea apreciază că simpla supraveghere a activităţilor reclamantului care s-au desfăşurat în public, pe o scurtă durată de timp, fără ca autorităţile să înregistreze şi să memoreze datele vizuale observate, nu poate constitui prin ea însăşi o formă de ingerinţă în viaţa privată.133. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu art. 35 amp; amp; 3 şi 4 din Convenţie.B. Asupra pretinsei încălcări rezultând din suspendarea reclamantului din funcţia sa de ofiţer de poliţie134. Guvernul susţine în primul rând că suspendarea din funcţie nu intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, care nu trebuie să se aplice ratione materiae în speţă. În subsidiar, acesta consideră că măsura în cauză era prevăzută de lege, şi anume de art. 65 din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 89/2003, şi că urmărea scopul legitim de a proteja instituţia poliţiei împotriva pericolului de continuare de către partea interesată a activităţii infracţionale de care era acuzată. Pe de altă parte, această măsură era, de asemenea, proporţională cu scopul menţionat mai sus, deoarece art. 65 citat anterior prevedea repunerea reclamantului în drepturile sale, precum şi despăgubirea sa pentru prejudiciul suferit ca urmare a suspendării, în cazul unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale sau de achitare.135. După ce a invocat iniţial, sub forma unui capăt de cerere, suspendarea sa din funcţia de poliţist în pofida Deciziei de achitare din 18 martie 2003, reclamantul precizează în observaţiile sale că denunţă menţinerea unei astfel de măsuri chiar şi după decizia citată anterior, ceea ce a avut consecinţe disproporţionate asupra vieţii sale private. Ca răspuns la excepţia Guvernului, reclamantul face trimitere la Decizia de admisibilitate a Curţii în Cauza Karov împotriva Bulgariei (nr. 45.964/98, 1 februarie 2005). Fără a contesta temeiul legal invocat de Guvern, el atrage atenţia asupra faptului că, după modificarea sa prin OUG nr. 89/2003, art. 65 din Legea nr. 360/2002 nu mai respectă cerinţa de necesitate într-o societate democratică şi de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.136. Curtea reaminteşte că, deşi a statuat că noţiunea de "viaţă privată" nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau comercială, deoarece în domeniul muncii oamenii stabilesc un număr mare de relaţii cu lumea exterioară (Niemietz împotriva Germaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, amp; 29), aceasta a precizat şi că refuzul de angajare în funcţia publică nu poate să constituie, ca atare, fundamentul unei plângeri intemeiate pe Convenţie (hotărârile Glasenapp împotriva Germaniei şi Kosiek împotriva Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, p. 26, amp; 49, şi, respectiv, seria A nr. 105, p. 20, amp; 35). Curtea a reafirmat acest principiu în Hotărârea Vogt împotriva Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pp. 22-23, amp; amp; 43-44). Pe de altă parte, în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei ([MC], nr. 34.369/97, amp; 41, CEDO 2000-IV), în care reclamantul nu fusese numit expert contabil din cauza unei condamnări anterioare, Curtea a hotărat că prin Convenţie nu se garanta dreptul de a alege o anumită profesie.137. Curtea observă că reclamantul se plânge de suspendarea sa temporară din funcţia de ofiţer de poliţie în cursul unei proceduri penale în care era acuzat de fapte de luare de mită. Or, Curtea reaminteşte că orice procedură penală are anumite repercusiuni asupra vieţii private şi de familie a individului supus acesteia, dar care nu incalcă art. 8 din Convenţie dacă nu depăşesc consecinţele normale şi inevitabile într-o asemenea situaţie [vezi, printre altele, Sannino împotriva Italiei (decizie parţială), nr. 30.961/03, 24 februarie 2005]. Pe de altă parte, constatând că partea interesată nu susţine că măsura de care se plânge ar fi impiedicat-o să găsească un loc de muncă în domeniul privat, Curtea arată că prezenta cauză se distinge de aceea în care a statuat că interdicţia de a ocupa un număr mare de posturi în sectorul privat aduce atingere "vieţii private" (Sidabras şi Dziautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi 59.330/00, amp; amp; 47-48, CEDO 2004-VIII) şi chiar de aceea în care a admis că este posibil ca suspendarea temporară din funcţia de ofiţer de poliţie, combinată cu refuzul de a accepta demisia părţii interesate, să îi fi afectat reclamantului "viaţa privată", însă fără a încălca art. 8 din Convenţie (Karov împotriva Bulgariei, nr. 45.964/98, amp; amp; 88-89, 16 noiembrie 2006).138. Raportându-se exclusiv la suspendarea temporară din funcţia publică în urma punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru fapte pe care le-ar fi comis în calitatea sa de poliţist, Curtea apreciază, în lumina jurisprudenţei menţionate mai sus, că măsura în discuţie nu poate fi analizată, în ciuda neplăcerilor pe care le-ar fi putut cauza, drept o ingerinţă în dreptul părţii interesate la respectarea vieţii sale private, în sensul art. 8 amp; 2 din Convenţie.139. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să admită excepţia Guvernului şi să decidă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 amp; 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 amp; 4.C. Asupra interzicerii drepturilor părinteşti asupra copilului său minor în timpul executării pedepsei cu închisoarea1. Asupra admisibilităţii140. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.2. Asupra fondului141. Guvernul evidenţiază modificarea Codului penal prin Legea nr. 278/2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interdicţia dreptului prevăzut de art. 64 lit. d) fiind din acel moment lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti sesizate cu procedura penală împotriva acuzatului (paragraful 49 de mai sus), şi oferă exemple din anul 2005 de aplicare de către instanţele interne a Hotărârii Sabou şi Pîrcalab împotriva României, pronunţată de Curte în materie (nr. 46.572/99, 28 septembrie 2004). Mai mult decât atât, Guvernul roagă Curtea să ţină cont de faptul că măsura în discuţie nu i-a fost aplicată reclamantului decât între 18 iunie 2004, data deciziei Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi 27 septembrie 2005, data liberării sale condiţionate.142. Făcând trimitere la Cauza Sabou şi Pîrcalab, citată anterior, reclamantul a atras atenţia asupra faptului că a fost condamnat prin Decizia din 18 iunie 2004, citată anterior, la o pedeapsă accesorie, aplicată în mod automat, constând în interzicerea exercitării drepturilor sale părinteşti în timpul executării pedepsei cu închisoarea, deşi infracţiunile pentru care a fost condamnat nu aveau nicio legătură cu aspectele vizând autoritatea părintească. Pe de altă parte, considerând că durata în cauză nu este derizorie, el susţine că, în ciuda eliberării sale condiţionate, niciun tribunal nu l-a exonerat până în prezent de pedepsele accesorii legate de executarea pedepsei sale.143. În ceea ce priveşte interdicţia automată a exercitării drepturilor părinteşti în temeiul art. 64 şi 71 din Codul penal, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea unei astfel de măsuri, prin efectul legii, fără ca instanţele judecătoreşti să controleze tipul infracţiunii şi interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale care ţine de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, Curtea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie (Sabou şi Pîrcalab, citată anterior, amp; amp; 48-49).144. Analizând elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de faţă. În mod special, aceasta observă că infracţiunile de luare de mită şi de sustragere de documente pentru care a fost condamnat reclamantul nu aveau nicio legătură cu chestiunile referitoare la autoritatea părintească şi că, în niciun moment, nu s-a susţinut o lipsă de ingrijire sau de rele tratamente din partea sa faţă de copilul său minor, interdicţia în discuţie decurgând în mod automat şi absolut din articolele menţionate mai sus din Codul penal. Mai mult decât atât, dacă exemplele de jurisprudenţă oferite de Guvern şi modificarea Codului penal sunt demne de remarcat, aceste elemente ulterioare faptelor relevante nu ar putea să determine Curtea să ajungă la o concluzie diferită în speţă.145. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.V. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Protocolul nr. 1146. Reclamantul se plânge că nu a fost în măsură să voteze la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din anul 2004 din cauza condamnării sale la pedeapsa cu închisoarea însoţită de pedeapsa accesorie a interdicţiei dreptului de vot. Acesta invocă art. 3 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:"Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile în care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ."A. Asupra admisibilităţii147. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 amp; 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului148. Guvernul recunoaşte că interdicţia de a vota, impusă reclamantului în urma condamnării sale prin decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2004, a constituit o ingerinţă în dreptul său prevăzut la art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, Guvernul susţine că această ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume de art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal, şi că urmărea scopurile legitime de prevenire a infracţiunilor, de pedepsire a infractorilor şi de respectare a statului de drept, persoanele care au încălcat regulile societăţii fiind lipsite de dreptul de a-şi exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea. Guvernul consideră că măsura în discuţie era proporţională cu scopul urmărit, deoarece nu afecta decât persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă, şi nu pe cele aflate în stare de arest preventiv. Pe de altă parte, Guvernul face referire la un proiect din 2005 de modificare a Codului penal, care urmărea să abroge pedeapsa accesorie referitoare la interzicerea dreptului de a vota.149. Făcând trimitere la Cauza Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74.025/01, CEDO 2005-IX), reclamantul observă că, la fel ca şi interzicerea drepturilor sale părinteşti, interzicerea dreptului său de vot reiese direct din art. 64 din Codul penal, pe care Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie l-a aplicat în mod automat, fără a aprecia în niciun mod justificarea sau proporţionalitatea unei astfel de măsuri. El consideră că aspectele reţinute de Curte referitoare la acest articol în Cauza Sabou şi Pîrcalab, citată anterior, se aplică mutatis mutândis în speţă.150. Curtea observă că nu s-a contestat faptul că interdicţia de a vota, care decurge în mod automat, din art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal, ca urmare a condamnării reclamantului prin Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2004, constituie o ingerinţă în dreptul său garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi că această măsură era "prevăzută de lege", şi anume articolele menţionate mai sus din Codul penal. Reiterând indoielile faţă de eficienţa recurgerii la interdicţia de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern, Curtea admite că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele insele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Hirst, citată anterior, amp; 75).151. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea reaminteşte că a statuat că o restricţie globală a dreptului de vot al tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi execută pedeapsa, care li se aplică automat, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau de gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, depăşeşte o marjă de apreciere acceptabilă, oricât de extinsă ar fi aceasta, şi este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1 (Hirst, citată anterior, amp; 82).152. Analizând elementele relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată conduce la o altă concluzie în cazul de faţă. Aceasta observă că art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal se aplicau în mod automat imediat după condamnarea definitivă a unui inculpat la o pedeapsă cu închisoarea, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunii sau de situaţia personală a părţii interesate.153. Desigur, astfel cum a reamintit Curtea în cauza citată anterior, art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfinţeşte capacitatea individului de a influenţa compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricţii ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcţiilor publice sau al cărui comportament a ameninţat să submineze statul de drept sau fundamentele democraţiei. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu uşurinţă la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot; pe de altă parte, principiul proporţionalităţii impune existenţa unei legături perceptibile şi suficiente între sancţiune şi comportament, precum şi faţă de situaţia persoanei afectate. Curtea a luat notă în acest sens de recomândarea Comisiei de la Veneţia, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunţată de o instanţă judecătorească într-o hotărâre specifică, intrucât o instanţă independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialităţii, oferă o garanţie solidă împotriva arbitrarului (Hirst, citată anterior, amp; 71). Cu toate acestea, în speţă, Curtea observă că judecătorii de la Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia din 18 iunie 2004, au aplicat art. 71 care făcea trimitere la art. 64 din Codul penal, aplicare la care erau obligaţi prin lege, fără a aprecia în niciun mod scopul legitim urmărit şi, mai ales, proporţionalitatea interzicerii dreptului de vot al reclamantului cu scopul respectiv. Deşi o astfel de interdicţie nu trebuia exclusă încă de la început în cazul unei infracţiuni comise în calitate de funcţionar public, Curtea nu o poate accepta, având în vedere circumstanţele speţei şi, în special, prevederile dreptului intern, caracterul automat şi nediferenţiat al interdicţiei şi lipsa oricărei analize a proporţionalităţii din partea instanţelor interne datorită lipsei lor de competenţă în acest domeniu.154. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.VI. Asupra celorlalte pretinse încălcări155. Invocând în esenţă art. 6 amp; 2 şi art. 8 din Convenţie, reclamantul apreciază că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie a fost încălcat prin înscrierea provizorie a cercetării sale penale în cazierul judiciar. Invocând art. 7 din Convenţie, el susţine că a fost condamnat cu încălcarea legii penale prin faptul că elementul material al infracţiunii de luare de mită nu a existat în cazul său. Pe de altă parte, în scrisoarea din 14 februarie 2005, el invocă inechitatea procedurii în şedinţa de judecată din 19 decembrie 2002 şi, prin urmare, nelegalitatea arestării sale preventive ulterioare. În final, în observaţiile sale din 4 martie 2006, reclamantul susţine că refuzul instanţelor interne de a analiza legalitatea măsurilor de supraveghere care îl priveau putea fi interpretat ca o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie.156. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu afirmaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio altă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 amp; amp; 3 şi 4 din Convenţie.VII. Asupra aplicării art. 46 şi 41 din ConvenţieA. Articolul 46157. Conform acestei prevederi:"1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea ei."158. Intemeindu-se pe Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei [MC] (nr. 56.581/00, CEDO 2006-...), reclamantul atrage atenţia că, în cazul unei condamnări penale la finalul unei proceduri caracterizate prin încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, Curtea a apreciat că un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate. Prin urmare, el invită Curtea să îi precizeze Guvernului că, în scopul art. 46 menţionat mai sus, acesta are datoria de a îndeplini obligaţia sa de a-l repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor Convenţiei şi că mijloacele alese trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii.159. Guvernul nu a prezentat observaţii în acest sens.160. Curtea reaminteşte că, în condiţiile art. 46 din Convenţie, inaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt părţi, Comitetul Miniştrilor fiind abilitat să supravegheze executarea acestor hotărâri. De aici rezultă în special că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de art. 41, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, care trebuie incluse în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a înlătura, în măsura posibilului, consecinţele acesteia. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele pentru a-şi respecta obligaţia juridică la care se referă art. 46 din Convenţie, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (vezi, mutatis mutandis, Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, amp; 249, CEDO 2000-VIII).161. În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţie constatată de Curte, în temeiul căreia reclamantul invită Curtea să aplice art. 46 din Convenţie, Curtea observă că prevederile CPP au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 astfel incât, în caz de casare fără trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs trebuie să audieze inculpatul atunci când, aşa cum este cazul în speţă, instanţa care a statuat în primă instanţă nu l-a condamnat (vezi Mircea, citată anterior, amp; 31). Prin urmare, Curtea nu consideră necesar să precizeze măsurile generale la nivel naţional care s-ar impune în cadrul executării dispoziţiilor din prezenta hotărâre referitoare la art. 6 amp; 1 din Convenţie.162. Cu toate acestea, în măsura în care modificarea CPP citată anterior a avut loc ulterior condamnării reclamantului, Curtea reaminteşte că a considerat, în mai multe cauze, că atunci când un particular, cum este cel în speţă, a fost condamnat la finalul unei proceduri caracterizate prin încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate (Sejdovic, citată anterior, paragrafele 125-126, cu alte referinţe). În acest sens, Curtea observă că CPP prevede posibilitatea, în anumite condiţii, de a redeschide un proces penal (paragraful 47 de mai sus). Totuşi, măsurile de reparaţie specifice care trebuie luate, dacă este cazul, de către un stat pârât pentru a respecta obligaţiile care îi aparţin în temeiul Convenţiei depind în mod necesar de circumstanţele speciale ale cauzei şi trebuie definite prin prisma hotărârii pronunţate de Curte în cauza respectivă, ţinând cont, desigur, de jurisprudenţa Curţii citată anterior (Sejdovic, loc. cit.).163. În special, Curtea nu are competenţa să indice modalităţile şi forma unui eventual nou proces. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, să aleagă mijloacele de a îndeplini obligaţia sa de a îl repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor Convenţiei [Piersack împotriva Belgiei (fostul articol 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, amp; 12], în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii şi cu dreptul la apărare [Lyons şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15.227/03, CEDO 2003-IX].B. Asupra art. 41164. Conform articolului 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al inaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."1. Prejudiciu165. Reclamantul solicită suma de 1.067 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite datorită neplăţii salariilor în perioada suspendării sale din funcţia de ofiţer de poliţie înainte de condamnarea sa definitivă din data de 18 iunie 2004. Pe de altă parte, el solicită suma de 50.000 EUR cu titlu de daune morale suferite din cauza durerii şi a disperării cauzate de încălcările pretinse, din care 5.000 EUR pentru încălcarea art. 5 amp; 3 din Convenţie ca urmare a lipsei de justificare, din partea autorităţilor, a necesităţii de a-l menţine în arest preventiv.166. Guvernul contestă răspunderea autorităţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material pretins şi consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit şi încălcările constatate de Curte. Acesta consideră că suma solicitată este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii. Guvernul apreciază că o constatare a încălcării ar putea constitui, prin ea însăşi, o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral în discuţie.167. Alături de Guvern, Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încălcările constatate şi respinge această cerere. În schimb, Curtea nu poate contesta prejudiciul moral suferit de reclamant din cauza încălcărilor multiple ale drepturilor sale garantate prin Convenţie. Spre deosebire de Guvern, aceasta apreciază că simpla constatare a încălcărilor nu este suficientă pentru a le remedia. Cu toate acestea, trebuie constatat că suma solicitată de reclamant este oarecum excesivă. Prin urmare, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, şi ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, Curtea îi alocă reclamantului suma de 12.000 EUR cu titlu de daune morale, la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.2. Cheltuieli de judecată168. Reclamantul mai solicită suma de 4.000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne şi 1.188,74 EUR pentru cele ocazionate în faţa Curţii, sume pe care le detaliază astfel: a) 3.500 USD şi 15.000.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru onorariile avocaţiale din procedurile interne; el prezintă în acest sens chitanţele de plată a sumelor respective, datând din lunile septembrie 2002 şi noiembrie 2003; b) 11.000.000 ROL pentru cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat de către instanţele interne; pentru cea mai mare parte a acestei sume (10.000.000 ROL), reprezentând cheltuieli de judecată care decurg din Decizia din 18 iunie 2004, el depune o somaţie de plată; c) 888,74 EUR pentru onorariile avocaţiale datorate pentru observaţiile transmise Curţii cu privire la art. 5 amp; 3 din Convenţie; avocatul prezintă o convenţie care cuprinde acordul reclamantului pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte să fie efectuată direct avocatului său şi depune o notă detaliată referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate; d) 300 EUR pentru diverse cheltuieli (corespondenţă cu Curtea, telefon, fotocopii etc.).169. În ceea ce priveşte sumele achitate pentru procedurile interne, Guvernul observă că reclamantul a depus la dosar chitanţe care atestă plata onorariilor avocaţiale fără a depune şi contractele de asistenţă juridică menţionate în chitanţele respective. Pe de altă parte, Guvernul constată că somaţia de plată a sumei de 10.000.000 ROL în urma Deciziei din 18 iunie 2004 nu dovedeşte plata efectivă a acestei sume. Referitor la cheltuielile de judecată legate de procedura în faţa Curţii, Guvernul consideră, pe de o parte, făcând trimitere în acest sens la tariful practicat de anumiţi avocaţi în cauze împotriva Bulgariei aflate pe rolul Curţii, că un tarif orar de 120 EUR este excesiv şi, pe de altă parte, că suma de 300 EUR pentru diverse cheltuieli nu a fost dovedită.170. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care s-a stabilit existenţa, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în procedura internă, Curtea apreciază că, dacă faţă de data plăţii onorariile avocaţiale în discuţie se referă la procedurile legate de arestarea preventivă a reclamantului şi la procedura pe fond în faţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este cazul să se considere că toate aceste onorarii au fost angajate în mod util "pentru a preveni sau a obţine îndreptarea" de către instanţele interne a încălcărilor constatate în speţă. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în procedura de faţă, Curtea observă că practicarea în românia a unor tarife orare similare facturate de avocatul reclamantului nu este excepţională în cauzele complexe, cum este cazul de faţă (vezi, mutatis mutandis, Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, paragrafele 108-111, 26 iulie 2007).171. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedurile naţionale şi suma de 1.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii, pe care le acordă reclamantului. având în vedere convenţia reclamantului cu avocatul său, Curtea decide că suma de 888,74 EUR îi va fi achitată direct avocatului.3. Dobânzi moratorii172. Curtea consideră potrivit ca rata dobanzii moratorii să se bazeze pe rata dobanzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere intemeiate pe art. 5 amp; 1 din Convenţie, rezultând din detenţia reclamantului în perioada 2-31 august 2002, 21 septembrie - 19 noiembrie 2002 şi timp de 16 ore în ziua de 27 septembrie 2005, pe art. 5 amp; 3, rezultând din aceea că partea interesată nu a fost adusă "de indată" în faţa unui magistrat şi că a fost menţinută în detenţie până la data de 11 noiembrie 2002, pe art. 6 amp; amp; 1 şi 3 şi art. 8 din Convenţie, din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi a interzicerii drepturilor sale părinteşti, precum şi pe art. 3 din Protocolul nr. 1, şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 amp; 1 din Convenţie;3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 amp; 3 din Convenţie din cauza menţinerii reclamantului în detenţie până la data de 11 noiembrie 2002;4. hotărăşte că nu se impune analizarea pe fond a celuilalt capăt de cerere intemeiat pe art. 5 amp; 3 din Convenţie, conform căruia reclamantul nu a fost adus "de indată" în faţa unui magistrat;5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 amp; 1 din Convenţie, deoarece Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie nu l-a audiat pe reclamant în persoană;6. hotărăşte că nu se impune analizarea pe fond a celorlalte capete de cerere intemeiate pe art. 6 amp; amp; 1 şi 3 din Convenţie;7. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi a interzicerii drepturilor sale părinteşti;8. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1;9. hotărăşte a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămanerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 amp; 2 din Convenţie, sumele de mai jos, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii:(i) 12.000 EUR (douăsprezece mii euro), la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, reprezentând daune morale;(îi) 3.000 EUR (trei mii euro), la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată, din care 888,74 EUR (opt sute optzeci şi opt euro şi şaptezeci şi patru cenţi) îi vor fi plătiţi direct avocatului său; b) ca, de la implinirea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;10. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 iulie 2008 în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier---------