DECIZIA nr. 183 din 8 aprilie 2025referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 734 din 6 august 2025



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Claudia Margareta Krupenschi- magistrat-asistent-șef delegat
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cristian Ion Dinu în Dosarul nr. 917/284/2020 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 554D/2020.2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât în cauza penală în care aceasta a fost ridicată instanța de judecată a înlocuit măsura preventivă privativă de libertate dispusă față de autorul excepției cu măsura controlului judiciar, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, criticate din perspectiva modalității de calcul al termenului de cel mult de 30 de zile pentru care se pot dispune măsurile privative de libertate.
    CURTEA,    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 5 din 16 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 917/284/2020, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în urma admiterii recursului formulat de autor împotriva încheierii prin care Tribunalul Dâmbovița a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Cristian Ion Dinu în fața Tribunalului Dâmbovița într-o cauză penală privind soluționarea contestației formulate împotriva unei încheieri prin care Judecătoria Răcari a respins cererea inculpatului de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, ca urmare a împlinirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 241 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, a respins propunerea Ministerului Public de prelungire a măsurii preventive a arestului și, totodată, a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura controlului judiciar.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia consideră că interpretarea dată art. 23 alin. (5) din Constituție prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, este aceea potrivit căreia orice măsură preventivă privativă de libertate poate fi dispusă doar pentru o perioadă de 30 de zile, prin măsură preventivă privativă de libertate înțelegându-se atât măsura arestării preventive, cât și cea a arestului la domiciliu.6. Autorul excepției critică dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală în contextul cauzei în care acesta a ridicat excepția, în care prima instanță a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive și a dispus luarea arestului la domiciliu, pentru ca ulterior, ca urmare a admiterii contestației formulate de Ministerul Public, instanța de control judiciar să dispună măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile. Or, față de această împrejurare, autorul susține că la calculul termenului în care se pune în executare măsura arestării preventive trebuie să se țină cont de perioada arestului la domiciliu dispusă anterior soluționării contestației, întrucât și măsura arestului la domiciliu este, la fel ca arestarea preventivă, o măsură preventivă privativă de libertate, astfel că trebuie respectat termenul constituțional de 30 de zile prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. Măsura arestului la domiciliu nu cunoștea o reglementare internă la momentul revizuirii din anul 2003 a Constituției, însă Curtea Constituțională a arătat în decizia mai sus menționată că această măsură este similară arestării preventive, astfel că norma constituțională menționată trebuie adaptată noilor realități legislative printr-o interpretare în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu.7. Autorul excepției învederează că a expus același raționament în fața instanței de control judiciar - în speță Tribunalul Dâmbovița - Secția penală - cu prilejul judecării contestației (formulată atât de Ministerul Public, cât și de inculpat) împotriva încheierii prin care Judecătoria Răcari a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar - însă, în motivarea deciziei sale de respingere a contestației, judecătorul de drepturi și libertăți a arătat că nu există un text expres care să oblige instanța la cumularea celor două măsuri preventive cu ocazia calculării termenului de 30 de zile și că, deși există o practică majoritară convergentă cu apărările expuse, acesta va da prevalență celei de a doua opinii și, în consecință, a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii preventive.8. Deși Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015 se referă la modalitatea imperativă de interpretare a dispozițiilor art. 23 alin. (5) din Constituție din perspectiva termenului de 180 de zile în sensul că la calculul acestuia se impune necesitatea de a analiza cumulativ și similar cele două măsuri preventive privative de liberate, autorul excepției arată că același raționament al Curții Constituționale se menține, mutatis mutandis, și cu privire la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe care Curtea nu l-a analizat cu același prilej întrucât nu a fost învestită în acest sens. De altfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 5 din Convenție, cât și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009, pronunțată într-un recurs în interesul legii) converg spre aceeași concluzie, respectiv a similitudinii sub toate aspectele dintre cele două măsuri preventive privative de libertate - arestarea preventivă și arestul la domiciliu. Același raționament a fost urmat de legiuitorul român de această dată la reglementarea art. 72 din Codul penal, prin care a dispus cu privire la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate și în care se stabilește că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate.9. În concluzie, autorul excepției arată că dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în condițiile în care se interpretează în sensul în care privarea de libertate aferentă arestului la domiciliu nu va fi luată în considerare la calculul termenului de 30 de zile pentru care dispune măsura arestării preventive, întrucât se încalcă prevederile art. 23 alin. (5) din Constituție, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 740 din 3 noiembrie 2015.10. Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie consideră că dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care numărul de zile în care inculpatul s-a aflat în arest la domiciliu se deduce din durata arestului preventiv, ca urmare a înlocuirii arestului la domiciliu. O interpretare contrară ar fi neconstituțională în raport cu art. 23 alin. (5) din Constituție și ar nesocoti considerentele cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 740 din 3 noiembrie 2015, ale cărei argumente sunt întru totul aplicabile și cu privire la prevederile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.12. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât autorul acesteia critică modul de interpretare și aplicare a legii în propria cauză, pe fondul unei pretinse practici judiciare, însă Curtea Constituțională a stabilit în jurisprudența sa că interpretarea și aplicarea greșită a unei norme legale nu pot constitui temei pentru constatarea acesteia ca fiind neconstituțională (deciziile nr. 188 din 31 martie 2015 și nr. 132 din 10 martie 2016).13. Arată că susținerile autorului excepției nu indică o veritabilă problemă de drept, aceasta găsindu-și răspunsul clar și neechivoc atât la nivelul doctrinei de specialitate, cât și la nivelul practicii instanțelor judecătorești, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza în care se admite contestația inculpatului prin care s-a dispus măsura arestului preventiv sau prelungirea acestei măsuri și se dispune măsura arestului la domiciliu, această din urmă măsură nu se poate lua decât pentru cel mult durata de timp rămasă în urma scăderii duratei arestării preventive deja executate din totalul celor 30 de zile aferente unei măsuri privative de libertate.14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
    CURTEA,    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu titlul marginal „Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale“, care au următorul conținut: „(2) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.“17. Dispozițiile art. 233 alin. (1), la care face trimitere textul criticat, prevăd că în cursul urmăririi penale durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.18. Normele de referință invocate în motivarea excepției sunt dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora „(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.“19. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate în contextul cauzei penale în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reține că actul de sesizare a Curții Constituționale îl reprezintă Decizia penală nr. 5 din 16 aprilie 2020, prin care Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și familie a admis recursul formulat de inculpat - autorul excepției - împotriva Încheierii nr. 19/DL din 25 martie 2020 prin care Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, printre altele, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea prezentei excepții de neconstituționalitate.20. Cauza aflată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, în care prezenta excepție de neconstituționalitate a fost inițial ridicată, are ca obiect soluționarea unei contestații formulate atât de reprezentantul Ministerului Public, cât și de inculpat împotriva Încheierii nr. 14 din 23 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari.21. Prin acest ultim act jurisdicțional, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Răcari a reunit două cereri: prima, formulată de inculpat, prin care acesta solicita, pe de o parte, în temeiul art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, constatarea încetării de drept a măsurii privative de libertate a arestului preventiv (în curs de executare) întrucât, prin cumularea duratei în care același inculpat a executat anterior măsura arestului la domiciliu, s-ar fi depășit termenul de 30 de zile stabilit de art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum și, pe de altă parte, înlocuirea măsurii preventive cu măsura controlului judiciar; a doua cerere, formulată de procuror, viza prelungirea arestării preventive dispuse în cauza penală. Prin Încheierea nr. 14 din 23 martie 2020, Judecătoria Răcari a respins ca nefondată cererea inculpatului de constatare a încetării de drept a măsurii arestului preventiv, a respins ca nefondată propunerea procurorului de prelungire a arestării preventive a inculpatului și a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura controlului judiciar pe o perioadă de 60 de zile, stabilind și obligațiile concrete noii măsuri preventive, dispunând, totodată, punerea în libertate a inculpatului la data rămânerii definitive a acestei încheieri.22. Împotriva acestei soluții au formulat contestație în fața Tribunalului Dâmbovița - Secția penală atât procurorul, cât și inculpatul, acesta din urmă invocând cu acest prilej și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât judecătorul de la prima instanță, respingând cererea de constatare a încetării de drept a măsurii preventive, a dat acestor texte o interpretare pe care autorul o consideră contrară art. 23 alin. (5) din Constituție și considerentelor reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, apreciate ca fiind aplicabile mutatis mutandis în speță. Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, soluționând contestația prin Încheierea nr. 19/DL din 25 martie 2020, a dispus următoarele: 1) a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, indicând dreptul la recurs în 48 de ore de la pronunțare; 2) a respins ca nefondată contestația formulată de procuror și, respectiv, de inculpat împotriva Încheierii nr. 14 din 23 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari.23. Dacă în privința soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale părțile au, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dreptul la recurs la instanța imediat superioară, iar inculpatul și-a exercitat în concret acest drept, Curtea Constituțională fiind sesizată cu prezenta excepție direct de Curtea de Apel Ploiești ca urmare a admiterii recursului astfel formulat, cu privire la celălalt capăt al dispozitivului, prin care s-a respins ca nefondată contestația împotriva Încheierii nr. 14 din 23 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari, acesta nu poate face obiectul niciunei căi ordinare de atac, întrucât Încheierea nr. 14 din 23 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari, a dobândit caracter definitiv, moment de la care inculpatul a fost pus în libertate, urmând să execute, pentru o perioadă de 60 de zile, măsura controlului judiciar.24. Or, prin excepția înaintată Curții Constituționale, inculpatul critică dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora termenul de cel mult 30 de zile pentru care se dispune măsura arestării preventive, prevăzut la alin. (1), curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv, în condițiile în care acesta nu mai are un interes real în invocarea acestei excepții, întrucât măsura arestării preventive a fost înlocuită, în mod definitiv, cu măsura preventivă a controlului judiciar.25. Practic, prin Încheierea nr. 14 din 23 martie 2020, Judecătoria Răcari a pronunțat o soluție parțial favorabilă inculpatului, în sensul că măsura arestării preventive a fost înlocuită, la cererea sa, cu una mai puțin severă, cea a controlului judiciar. Cât privește constatarea încetării de drept a arestării preventive, pe motiv că, anterior, inculpatul mai executase câteva zile de arest la domiciliu și prin cumul s-ar depăși termenul de cel mult 30 de zile referit de art. 233 alin. (1) și (2) din Codul de procedură, cerere respinsă de Judecătoria Răcari prin încheierea mai sus menționată, aceasta este o problemă pe care inculpatul ar fi trebuit să o invoce imediat ce măsura arestului la domiciliu, dispusă inițial prin Încheierea nr. 59/DL din 21 februarie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari, a fost înlocuită cu măsura arestării preventive prin Încheierea nr. 16 din 28 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița. Or, inculpatul a formulat la data de 5 martie 2020 (și nu 5 aprilie 2020, cum eronat s-a notat în documentele cauzei) o nouă cerere către Judecătoria Răcari, prin care, contrar celor dispuse în mod definitiv de Tribunalul Dâmbovița - Secția penală cu privire la luarea măsurii arestării preventive, a cerut înlocuirea acestei măsuri preventive cu cea a arestului la domiciliu, fără a solicita ca, la punerea în executare a acestei măsuri, să fie dedusă din termenul de 30 de zile perioada în care, anterior, inculpatul executase arestul preventiv și arestul la domiciliu. De altfel, această cerere a fost admisă prin Încheierea nr. 11 din 10 martie 2020, Judecătoria Răcari dispunând înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, măsură preventivă ce urma să fie pusă în executare începând cu data dispunerii sale, 10 martie 2020, pe o perioadă de 30 de zile, până la data de 8 aprilie 2020, fără să fie deduse, așadar, zilele în care inculpatul executase măsurile preventive anterior dispuse. În sfârșit, în urma contestației formulate de reprezentantul Ministerului Public, Tribunalul Dâmbovița a desființat Încheierea nr. 11 din 10 martie 2020 a Judecătoriei Răcari și, rejudecând, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, dispunând, prin Încheierea nr. 18/DL din 17 martie 2020, măsura arestării preventive a inculpatului până la data de 29 martie 2020, termenul de 30 de zile începând să curgă de la data de 28 februarie 2020, dată la care a fost inițial dispusă măsura arestării preventive (prin Încheierea nr. 16 din 28 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița), deci cu deducerea perioadei anterior executate sub regimul acestei măsuri preventive. Prin urmare, instanța de judecată a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală - criticate în cauză - în maniera în care autorul excepției consideră că poate fi asigurată constituționalitatea acestora.26. Întrucât prin Încheierea nr. 19/DL din 25 martie 2020 (deci anterior epuizării perioadei de executare a măsurii arestului preventiv) a devenit definitivă măsura mai ușoară a controlului judiciar dispusă prin Încheierea nr. 14 din 23 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Răcari, rezultă în mod evident că nu mai prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei modalitatea de calcul al termenului de cel mult de 30 de zile pentru care se pot dispune măsurile privative de libertate, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau arestul la domiciliu, privite separat sau cumulat.27. În ceea ce privește condiția de admisibilitate a legăturii textului de lege criticat pe calea excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiție prevăzută expres de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a subliniat în numeroase rânduri în jurisprudența sa că aceasta reflectă, în esență, atât aplicabilitatea dispoziției legale criticate asupra soluționării litigiului, cât și pertinența excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului în care aceasta a fost invocată, astfel încât constatarea neconstituționalității dispoziției de lege criticate să servească unui interes real și direct al autorului excepției și să contribuie la restabilirea stării de legalitate în cauza dedusă judecății. Condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate (exemplificativ, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, sau Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13).28. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. Constatarea neconstituționalității unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât aceasta vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). În situații similare, Curtea a reținut că posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația autorului excepției dacă acesta nu are un interes real, personal în promovarea acesteia (Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018, paragraful 17).29. Pe de altă parte, așa cum reiese și din expunerea succintă a actelor dosarului prin care au fost dispuse diferite măsuri preventive față de autorul excepției, rezultă că ceea ce acesta critică vizează mai degrabă modalitatea diferită de interpretare și aplicare judiciară a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală de către instanțele de judecată învestite în cauză, și nu un viciu de neconstituționalitate intrinsec normei criticate. Or, interpretarea și aplicarea textelor legale incidente într-un litigiu sunt atributul exclusiv al organelor competente, inclusiv al instanțelor judecătorești, iar, în cazul unui fenomen de practică judiciară neunitară pe o anumită problematică de drept, sesizat ca atare la nivelul instanțelor judecătorești, competența de soluționare aparține în exclusivitate Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală.30. Având în vedere cele anterior prezentate, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cristian Ion Dinu în Dosarul nr. 917/284/2020 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    MARIAN ENACHE
    Magistrat-asistent-șef delegat,
    Claudia Margareta Krupenschi    -----