DECIZIA nr. 584 din 31 octombrie 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 162 din 27 februarie 2024



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Marițiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Iulian Nica în Dosarul nr. 604/91/2020 al Tribunalului Vrancea - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 562D/2020.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, domnul avocat Alexandru Morărescu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită pronunțarea unei decizii cu rezervă de interpretare, în sensul că articolul criticat nu poate fundamenta dispunerea unei alte măsuri privative de libertate pentru o durată care depășește 30 de zile. Spre exemplu, dacă măsura arestului preventiv a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți pentru o perioadă de 30 de zile, admiterea contestației inculpatului cu privire la această măsură duce, în practică, la luarea față de acesta a măsurii arestului la domiciliu cu depășirea perioadei de 30 de zile. Solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată.4. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Arată că autorul excepției critică modalitatea de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, Curtea a statuat că zilele executate în arest la domiciliu vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a privării de libertate, în cursul urmăririi penale, în acord cu art. 23 alin. (5) din Constituție. De asemenea, prin Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 și Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, Curtea a statuat că, indiferent de natura măsurii preventive dispuse în cursul urmăririi penale, durata maximă a acestora nu poate depăși durata maximă stabilită de Legea fundamentală și de Codul de procedură penală.5. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepției susține că instanța de contencios constituțional a pronunțat una dintre deciziile menționate anterior ca urmare a sesizării din oficiu realizate de instanța judecătorească, ceea ce arată că textul nu este clar nici pentru instanțele judecătorești. În ceea ce privește pronunțarea unui recurs în interesul legii, arată că avocatul nu poate sesiza instanța supremă pentru declanșarea acestei proceduri.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:6. Prin Încheierea din 29 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 604/91/2020, Tribunalul Vrancea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Iulian Nica într-o cauză privind soluționarea contestației formulate împotriva încheierii prin care a fost admisă propunerea pentru prelungirea arestului la domiciliu și s-a dispus prelungirea acestei măsuri preventive luate față de autorul excepției.7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că, în condițiile în care măsura arestului preventiv a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți pentru o perioadă de 30 de zile, iar admiterea contestației inculpatului cu privire la această măsură a dus la luarea față de acesta a măsurii arestului la domiciliu, acesta din urma nu poate depăși perioada dispusă anterior, astfel încât măsura arestului la domiciliu nu mai poate fi luată pentru o perioadă de 30 de zile, ci pentru o perioadă maximă reprezentând diferența dintre 30 de zile și perioada în care inculpatul s-a aflat deja sub măsura arestului preventiv. Invocă Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017.8. Susține că măsura arestului la domiciliu trebuie circumscrisă acelorași garanții ca și măsura arestului preventiv, respectiv condițiile de prelungire a măsurii trebuie să fie circumscrise astfel încât eventuala cerere de prelungire să poată fi judecată într-un termen de 30 de zile, indiferent că în aceste perioade sunt cuprinse măsura arestului preventiv, măsura arestului la domiciliu sau ambele măsuri. Consideră că norma criticată este lipsită de claritate și previzibilitate, iar depășirea perioadei de 30 de zile în care cele două măsuri au coexistat fără a se suprapune până la judecarea unei cereri de prelungire a măsurii reprezintă o încălcare a dreptului inculpatului de a compărea în termenul prevăzut de lege în fața unui judecător care va decide asupra necesității prelungirii măsurii preventive.9. Tribunalul Vrancea - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul a reglementat în mod clar cele două măsuri preventive, inclusiv cu referire la durata luării acestora, constatându-se, din textele de lege incidente în cauză, că fiecare dintre cele două măsuri se pot lua pentru o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii, fără a exista o legătură din acest punct de vedere între cele două măsuri sau o continuare a uneia cu cealaltă. Nu există prevederi legale care să menționeze că din durata arestului preventiv la domiciliu ar trebui să se scadă durata în care inculpatul a fost anterior sub imperiul unei măsuri privative de libertate mai restrictive, cum ar fi cea a arestului preventiv. Apreciază că nu există nicio dispoziție procedural penală sau de altă natură care să prevadă că cele două măsuri au o corespondență din punctul de vedere al termenului pentru care pot fi dispuse una în continuarea celeilalte, în cazul în care, inițial, inculpatul s-a aflat, pentru o perioadă, sub puterea uneia dintre cele două măsuri preventive. Termenul de „cel mult 30 de zile“, prevăzut de legiuitor, este aplicabil în mod separat pentru cele două măsuri, chiar dacă ambele sunt măsuri preventive privative de libertate. În accepțiunea legiuitorului, acestea sunt reglementate ca instituții separate, cu condiții de luare și prelungire reglementate în mod expres. Cele două măsuri sunt luate în considerare, din punctul de vedere al termenului pentru care au fost dispuse, doar în calculul celor 180 de zile, prevăzute de prevederile art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, și, ulterior, la momentul pronunțării unei eventuale hotărâri de condamnare, alături de reținere, în ceea ce privește executarea pedepsei finale.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor legale contestate decurge din modul de interpretare și aplicare a legii în cauza respectivă. Susține că în doctrina de specialitate (M. Udroiu. Procedură penală. Partea generală, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 533) s-a arătat faptul că, potrivit art. 23 alin. (5) din Constituție, limita privării inițiale de libertate este de 30 de zile, astfel încât, în ipoteza admiterii contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura arestului preventiv, măsura preventivă a arestului la domiciliu nu se poate lua decât pentru cel mult durata de timp (până la 30 de zile) rămasă în urma scăderii arestării preventive deja executate. De asemenea, arată că această opinie este larg împărtășită și de instanțele de judecată, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza în care se admite contestația inculpatului prin care s-a dispus prelungirea arestului preventiv și se dispune înlocuirea acestuia cu măsura arestului la domiciliu în a 5-a zi de la momentul prelungirii măsurii preventive, arestul la domiciliu se dispune pe o perioadă de 25 de zile. A aprecia în mod contrar, în sensul că se poate dispune măsura arestului preventiv pe o durată de 30 de zile, urmată de luarea, în propria contestație a inculpaților, a unei alte măsuri privative de libertate - cea a arestului la domiciliu -, ar echivala cu executarea unui număr de 60 de zile de arest preventiv/arest la domiciliu, într-o analiză unică asupra luării unei măsuri privative de libertate, acest lucru constituind un motiv de nelegalitate a măsurii.12. Așa fiind, apreciază că invocarea unei excepții de neconstituționalitate care vizează exclusiv interpretarea sau aplicarea dispozițiilor legale criticate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituție, acestea intră în sfera de competență a instanțelor judecătorești, Curtea neputându-se substitui acestora din urmă pentru a interpreta și a aplica legea în raport cu situațiile de fapt deduse judecății. De altfel, Curtea Constituțională a dezvoltat o jurisprudență constantă în această materie, arătând, spre exemplu, că „eventualele greșeli de aplicare a legii nu pot constitui, însă, motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“.13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condițiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.“16. Autorul excepției susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi și art. 23 referitor la libertatea individuală.17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra unor critici de neconstituționalitate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 26 martie 2021. Cu acel prilej, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 iulie 2020, a reținut că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăsește la art. 218 - 222 din secțiunea a 5-a a cap. I din titlul V al părții generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223 din același act normativ, articol ce reglementează condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, și dacă luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată și prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile și poate fi prelungit, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile și putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.18. Termenele anterior reținute sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secțiunii a 6-a a capitolului I - Măsurile preventive al titlului V - Măsuri preventive și alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secțiune ce reglementează, printre altele, condițiile și cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223) și durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) și art. 236]. Potrivit art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta putând fi prelungită de către judecătorul de drepturi și libertăți, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.19. În continuare, Curtea a constatat că zilele executate în arest la domiciliu de către inculpat vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituționale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015.20. Curtea a reținut că, indiferent de natura măsurii preventive (privativă sau neprivativă de libertate) dispuse în cursul urmăririi penale, ca urmare a respingerii propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară, durata maximă a acestor măsuri preventive nu poate depăși durata stabilită prin Legea fundamentală, respectiv prin Codul de procedură penală. Așa fiind, pe de-o parte, în cazul măsurii arestului preventiv și al măsurii arestului la domiciliu sunt aplicabile cele reținute prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, precitată, iar, pe de altă parte, în cazul controlului judiciar și în cazul controlului judiciar pe cauțiune, art. 215^1 alin. (6) și art. 216 alin. (3) din Codul de procedură penală dispun durata maximă a acestor măsuri preventive, respectiv un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, și 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Iulian Nica în Dosarul nr. 604/91/2020 al Tribunalului Vrancea - Secția penală și constată că dispozițiile art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2023.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    MARIAN ENACHE
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu
    ------