DECIZIA nr. 385 din 4 iulie 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 949 din 20 octombrie 2023
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepție ridicată de Cristian Mihai Dide în Dosarul nr. 19.052/299/2017 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 259D/2020.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, Cristian Mihai Dide, personal, asistat de avocat Răzvan Gheorghe, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul Curții Constituționale nr. 260D/2020, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de același autor în Dosarul nr. 30.471/299/2017 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.4. La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, Cristian Mihai Dide, personal, asistat de avocat Răzvan Gheorghe, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Avocatul autorului excepției de neconstituționalitate și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 260D/2020 la Dosarul nr. 259D/2020, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepției, reiterând, în esență, aspectele susținute prin cererea de sesizare a Curții Constituționale. În acest sens, arată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie teza a treia a art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum acesta a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018. Aceste dispoziții, în interpretarea instanței supreme, contravin, pe de o parte, prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție, iar, pe de altă parte, încalcă art. 20 din Legea fundamentală. Cu privire la prima categorie de critici, arată că dispozițiile criticate sunt lipsite de previzibilitate și claritate, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, invocând în acest sens Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013. Formularea cuprinsă de un act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte. Or, în cazul dispozițiilor criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, situația de excepție a nedeclarării adunărilor publice a devenit imposibilă, întrucât, prin interpretarea instanței supreme, au fost epuizate toate situațiile în care o adunare publică s-ar putea desfășura în exteriorul unui imobil sau al unui sediu al unei persoane juridice de interes public sau privat. Referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, arată că dispozițiile criticate generează aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de art. 26 lit. a) sau d) din Legea nr. 60/1991, iar procesele determinate de contestarea acestor măsuri sancționatorii exclud orice urmă de echitabilitate. Cu privire la cea de-a doua categorie de critici, și anume încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, raportate la art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se susține că, deși a recunoscut dreptul statelor de a impune formalități prealabile pentru exercitarea dreptului la întrunire, instanța europeană a subliniat că prin aceste formalități nu trebuie să se aducă atingere sau să se restrângă dreptul la întrunire și nici libertatea de exprimare. În acest sens, invocă „hotărârile pronunțate în Cauzele Navalnyy împotriva Rusiei și Savu împotriva României“, precum și Hotărârea din 3 mai 2022, pronunțată în Cauza Bumbeș împotriva României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dreptul la întrunire poate fi restrâns doar atunci când există un risc real și previzibil de acțiuni violente. În caz contrar, adunările publice desfășurate în condiții pașnice nu trebuie restrânse în niciun fel, impunându-se statelor toleranță, sens în care citează din Hotărârea din 3 mai 2022, pronunțată în Cauza Bumbeș împotriva României. Or, dispozițiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, exclud efectiv orice întrunire desfășurată într-un loc public, indiferent dacă aceasta este pașnică sau nu.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile criticate îndeplinesc standardele prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție referitoare la calitatea legii. Totodată, arată că, prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a unificat practica judiciară neunitară existentă până la acel moment, determinând fără echivoc sfera adunărilor publice exceptate de la declarare prin raportare la locul desfășurării acestora, interpretând în mod restrictiv sintagma „în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor“ , prin opoziție cu locurile indicate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991.
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin încheierile din 11 octombrie 2019, pronunțate în dosarele nr. 19.052/299/2017 și nr. 30.471/299/2017, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Cristian Mihai Dide în cadrul soluționării apelului declarat împotriva unei sentințe civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București prin care s-a respins acțiunea formulată de autorul excepției privind anularea unor procese-verbale de constatare și sancționare, emise în temeiul Legii nr. 60/1991.9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în primul rând, că art. 3 din Legea nr. 60/1991 contravine imperativului reglementat prin art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât dispoziția legală nu este clară și previzibilă. Astfel, susține că jurisprudența recentă a Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigență care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, Curtea Constituțională nu a ezitat să constate că neclaritatea sau lipsa de previzibilitate atrage în mod de sine stătător neconstituționalitatea legii sau a prevederilor relevante. Tot ca o constantă, Curtea Constituțională nu a reținut în nicio decizie acest singur motiv de neconstituționalitate. Indiferent dacă a extins controlul constituționalității și la alte prevederi din Constituție - fie că a considerat că încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală atrage încălcarea altui articol, fie că după ce a considerat că o prevedere încalcă un articol din Constituție a procedat și la verificarea conformității acestuia raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a simțit nevoia să își dubleze raționamentul. Spre exemplu, în Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, după ce a reținut că textul de lege criticat este neclar și imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a considerat că este încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei. Pe de altă parte, în Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, Curtea Constituțională a procedat în mod invers. După ce a reținut încălcarea dreptului de proprietate, a extins controlul constituționalității dispozițiilor legale criticate și în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, ceea ce reprezintă o premieră și confirmă importanța din ce în ce mai mare pe care această exigență o are din perspectiva constituționalității. De altfel, poate și mai important, în această decizie, precum și într-o decizie ulterioară (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013), Curtea Constituțională ridică previzibilitatea și claritatea la nivel de condiție esențială a calității și constituționalității normei juridice. Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, ci claritatea și previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituționalității. Prin urmare, Curtea Constituțională tinde să confere o forță tot mai mare acestei exigențe, dând relevanță nu numai calității formulării în sine a normei, ci și corelării cu alte acte normative și aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv și eficient.10. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt lipsite de claritate și precizie, decizia pronunțată în interesul legii făcând dispozițiile art. 3 imposibil de aplicat. Astfel, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 reglementează trei situații de excepție de la aplicarea regulii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, în sensul că nu există obligația declarării prealabile a adunărilor publice. Una dintre cele trei situații prevăzute de legiuitor o reprezintă adunările care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Dar Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în interpretarea acestei prevederi legale, există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin enumerarea „în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991“, instanța supremă a epuizat toate spațiile situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.11. Astfel, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au devenit inaplicabile, întrucât, deși se reglementează o situație de excepție de la regula prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, această excepție este imposibilă. În aceste condiții, textul de lege este vădit neclar și imprevizibil, modul de aplicare al acestuia fiind imposibil de perceput. Drept urmare, este încălcat imperativul reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituție, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, de vreme ce procesul generat de aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 60/1991 (temeiuri de drept la care se face trimitere în dispozitivul Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii) exclude orice urmă de echitabilitate.12. În al doilea rând, prevederea legală criticată încalcă forța obligatorie și prioritară a tratatelor la care România este parte, fiind contrară prevederilor art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut locul preeminent pe care îl are libertatea de întrunire pașnică într-o societate democratică, evidențiind strânsa legătură dintre acest drept și libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale avută în vedere de art. 10 din Convenție constituie unul dintre obiectivele pentru care sunt ocrotite libertatea de întrunire și cea de asociere prin art. 11 din Convenție (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Vogt împotriva Germaniei). Curtea a mai statuat că statele nu au numai obligația de a proteja dreptul la întrunire pașnică, ci și pe aceea de a se abține să aducă restrângeri indirecte, abuzive exercițiului acestui drept; iar dacă, în esență, art. 11 din Convenție are ca scop să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare, textul poate impune statelor și obligații pozitive, de natură să asigure efectivitatea acestor libertăți. Coordonatele enunțate au determinat întotdeauna instanța europeană să efectueze un examen deosebit de riguros al restricțiilor ce pot fi aduse libertății de întrunire pașnică. Instanța europeană a decis că aceste principii sunt aplicabile și în privința manifestațiilor și defilărilor organizate în locuri publice. Astfel, prin Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunțată în Cauza Stankov și Organizația Macedonia Unită „Ilinden“ împotriva Bulgariei, după ce a reamintit că una dintre principalele caracteristici ale democrației rezidă în posibilitatea pe care aceasta o oferă de a rezolva prin dialog și fără recurgere la violență problemele pe care le are o țară, chiar și când acestea sunt dificile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că numai un risc real și previzibil de acțiune violentă și de incitare la violență sau de nerecunoaștere a principiilor democratice de către organizatorii unei manifestații poate justifica interzicerea ei (Cauza Bukta și alții împotriva Ungariei). În Cauza Oya Ataman împotriva Turciei, instanța europeană a arătat că textul Convenției nu se opune unei reglementări interne care presupune notificări sau autorizări prealabile adunării publice, „câtă vreme acestea nu reprezintă un obstacol ascuns în calea exercitării libertății de întrunire“. Prin aceeași hotărâre, Curtea a reținut că, „dacă participanții la întrunire nu se angajează în acte de violență, autoritățile trebuie să dea dovadă de toleranță“. Aceeași concluzie este regăsită și în Cauza Ouranio Toxo și alții împotriva Greciei, în care Curtea Europeană a stabilit că autoritățile trebuie să se abțină de la aplicarea restricțiilor interne dacă adunările sunt pașnice. În același mod s-a pronunțat instanța europeană și prin Hotărârea din 15 noiembrie 2018, pronunțată în Cauza Aleksei Navalnyy împotriva Rusiei, arătând că „este esențial caracterul pașnic al unei manifestații pentru a beneficia de protecția art. 11, însă condamnarea unei persoane pentru simpla prezență la o astfel de manifestație, fără ca instanța să analizeze dacă ea a fost pașnică sau violentă, constituie o încălcare a principiilor democratice în absența incitării la violență“. De asemenea, Curtea a reiterat că „existența unor autorizații prealabile nu contravine art. 11, însă interdicția desfășurării unor astfel de proteste trebuie fundamentată prin probarea unor pericole grave“. Nu în ultimul rând, se invocă și Hotărârea din 18 octombrie 2018, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Savu împotriva României, la trei zile după pronunțarea Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, petentul Savu Dragoș Alexandru a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Cererea nr. 77.684/16, arătând că a participat la un protest nedeclarat în data de 7 noiembrie 2013 în fața Palatului Parlamentului, invocând prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991. Prin Decizia nr. 1.215 din 22 iunie 2015, Tribunalul București a menținut sancțiunea de participare la o adunare publică nedeclarată în valoare de 500 lei. Totuși, în fața instanței de contencios european, statul român a recunoscut interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 60/1991 și a acceptat să plătească suma de 4.500 euro către petent cu titlu de despăgubiri.-Astfel, autorul excepției susține că a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât prevederile Convenției și jurisprudența acestei Curți formează un bloc de convenționalitate cu forță supralegislativă.13. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 exclud posibilitatea exercitării drepturilor prevăzute de art. 10 și 11 din Convenție în lipsa declarării prealabile a adunării publice. Astfel, chiar dacă adunarea publică se desfășoară în mod pașnic, legiuitorul român, interpretat prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sancționează adunarea nedeclarată prin art. 26 alin. (1) lit. a) și lit. d) din Legea nr. 60/1991. Prin urmare, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deși statuează în aparență asupra unei excepții de la regula obligativității declarării adunării publice, în fapt reglementează tocmai contrariul, interzicând adunările publice nedeclarate, dar organizate pașnic, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului anterior invocate.14. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocatului autorului excepției prezent la ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile din Constituție, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 14 martie 2014, cu modificările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au următorul conținut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile dețin indicii sau date că desfășurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligația să solicite din timp primarilor, unităților de jandarmi competente teritorial și poliției locale sprijin de specialitate.“19. Prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) și d) din aceeași lege, există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.“20. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se invocă încălcarea art. 10 privind libertatea de exprimare și a art. 11 privind libertatea de întrunire și de asociere din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în scopul garantării libertății cetățenilor de a-și exprima opiniile, de a organiza întruniri și de a participa la acestea, Legea nr. 60/1991 stabilește regulile de desfășurare a adunărilor publice. Art. 1 alin. (2) din acest act normativ prevede regula potrivit căreia adunările publice - mitinguri, demonstrații, manifestații, competiții sportive, procesiuni și altele asemenea -, ce urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de Legea nr. 60/1991.22. Dispozițiile criticate - art. 3 din Legea nr. 60/1991 - prevăd excepțiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice, stabilind că nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.23. Referitor la critica privind încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție, critică potrivit căreia prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ar fi lipsite de claritate și precizie, decizia pronunțată în interesul legii făcând dispozițiile art. 3 imposibil de aplicat, Curtea constată că această critică nu poate fi primită.24. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituție, una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că actul trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).25. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că tocmai în scopul interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 de către instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin urmare, textul de lege criticat, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție, este suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Faptul că autorul excepției este nemulțumit de interpretarea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu poate conduce de plano la încălcarea exigențelor de claritate, precizie și previzibilitate ale legii.26. Cât privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, se constată că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce persoana sancționată contravențional are posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești competente, atacând procesul-verbal de constatare și sancționare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 60/1991, litigiu în cadrul căruia beneficiază de toate componentele dreptului de apărare și ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv ridicarea excepției de neconstituționalitate. Stabilirea în concret a circumstanțelor săvârșirii faptei contravenționale și a caracteristicilor locului de desfășurare a adunării publice, precum și aplicarea excepțiilor prevăzute de lege de la regula declarării prealabile a adunărilor publice constituie aspecte ale aplicării legii, care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu aspecte de neconstituționalitate.27. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate prin prisma dispozițiilor art. 20 din Constituție, Curtea reține că, în jurisprudența sa, respectiv Decizia nr. 1.123 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2008, a constatat, referitor la obligația declarării prealabile a adunărilor publice, că aceasta nu contravine libertății de exprimare sau libertății de întrunire. Cu aceeași ocazie, făcând referire la jurisprudența sa, și anume Decizia nr. 199 din 23 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000, sau Decizia nr. 51 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001, Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 60/1991, potrivit cărora desfășurarea adunărilor publice este permisă doar cu condiția declarării lor prealabile, nu contravin libertății de întrunire, reglementată de Constituția României și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. S-a invocat, cu acel prilej, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu hotărârile din 21 iunie 1985 și 10 octombrie 1979, pronunțate în cauzele Plattform „Arzte fur das Leben“ împotriva Austriei și Rassemblement jurassien împotriva Elveției, prin care instanța europeană a reținut că art. 11 din Convenție presupune că fiecare stat este în măsură să adopte măsuri rezonabile și adecvate pentru a asigura desfășurarea pașnică a manifestațiilor licite ale cetățenilor săi și că pentru întrunirile care au loc pe căile publice nu este exagerată impunerea obligației de a se obține o autorizație prealabilă, întrucât autoritățile au posibilitatea, în aceste condiții, să vegheze asupra respectării ordinii publice și să ia măsurile necesare pentru ca libertatea manifestațiilor să fie pe deplin asigurată.28. Cât privește invocarea „Hotărârii din 18 octombrie 2018, pronunțată în Cauza Savu împotriva României“, Curtea constată că nu există o astfel de hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, ci în Cauza nr. 77.684/16, Alexandru Dragoș Savu împotriva României, prin Decizia Secției a IV-a a Curții a fost scoasă de pe rol cauza, constatându-se intervenția acordului părților.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Mihai Dide în dosarele nr. 19.052/299/2017 și nr. 30.471/299/2017 ale Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2023.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean-----
| EMITENT |
| Marian Enache | - președinte |
| Mihaela Ciochină | - judecător |
| Cristian Deliorga | - judecător |
| Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
| Gheorghe Stan | - judecător |
| Livia Doina Stanciu | - judecător |
| Elena-Simina Tănăsescu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Ioana Marilena Chiorean | - magistrat-asistent |
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin încheierile din 11 octombrie 2019, pronunțate în dosarele nr. 19.052/299/2017 și nr. 30.471/299/2017, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Cristian Mihai Dide în cadrul soluționării apelului declarat împotriva unei sentințe civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București prin care s-a respins acțiunea formulată de autorul excepției privind anularea unor procese-verbale de constatare și sancționare, emise în temeiul Legii nr. 60/1991.9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în primul rând, că art. 3 din Legea nr. 60/1991 contravine imperativului reglementat prin art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât dispoziția legală nu este clară și previzibilă. Astfel, susține că jurisprudența recentă a Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigență care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, Curtea Constituțională nu a ezitat să constate că neclaritatea sau lipsa de previzibilitate atrage în mod de sine stătător neconstituționalitatea legii sau a prevederilor relevante. Tot ca o constantă, Curtea Constituțională nu a reținut în nicio decizie acest singur motiv de neconstituționalitate. Indiferent dacă a extins controlul constituționalității și la alte prevederi din Constituție - fie că a considerat că încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală atrage încălcarea altui articol, fie că după ce a considerat că o prevedere încalcă un articol din Constituție a procedat și la verificarea conformității acestuia raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a simțit nevoia să își dubleze raționamentul. Spre exemplu, în Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, după ce a reținut că textul de lege criticat este neclar și imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a considerat că este încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei. Pe de altă parte, în Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, Curtea Constituțională a procedat în mod invers. După ce a reținut încălcarea dreptului de proprietate, a extins controlul constituționalității dispozițiilor legale criticate și în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, ceea ce reprezintă o premieră și confirmă importanța din ce în ce mai mare pe care această exigență o are din perspectiva constituționalității. De altfel, poate și mai important, în această decizie, precum și într-o decizie ulterioară (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013), Curtea Constituțională ridică previzibilitatea și claritatea la nivel de condiție esențială a calității și constituționalității normei juridice. Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, ci claritatea și previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituționalității. Prin urmare, Curtea Constituțională tinde să confere o forță tot mai mare acestei exigențe, dând relevanță nu numai calității formulării în sine a normei, ci și corelării cu alte acte normative și aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv și eficient.10. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt lipsite de claritate și precizie, decizia pronunțată în interesul legii făcând dispozițiile art. 3 imposibil de aplicat. Astfel, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 reglementează trei situații de excepție de la aplicarea regulii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, în sensul că nu există obligația declarării prealabile a adunărilor publice. Una dintre cele trei situații prevăzute de legiuitor o reprezintă adunările care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Dar Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în interpretarea acestei prevederi legale, există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin enumerarea „în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991“, instanța supremă a epuizat toate spațiile situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.11. Astfel, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au devenit inaplicabile, întrucât, deși se reglementează o situație de excepție de la regula prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, această excepție este imposibilă. În aceste condiții, textul de lege este vădit neclar și imprevizibil, modul de aplicare al acestuia fiind imposibil de perceput. Drept urmare, este încălcat imperativul reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituție, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, de vreme ce procesul generat de aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 60/1991 (temeiuri de drept la care se face trimitere în dispozitivul Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii) exclude orice urmă de echitabilitate.12. În al doilea rând, prevederea legală criticată încalcă forța obligatorie și prioritară a tratatelor la care România este parte, fiind contrară prevederilor art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut locul preeminent pe care îl are libertatea de întrunire pașnică într-o societate democratică, evidențiind strânsa legătură dintre acest drept și libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale avută în vedere de art. 10 din Convenție constituie unul dintre obiectivele pentru care sunt ocrotite libertatea de întrunire și cea de asociere prin art. 11 din Convenție (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Vogt împotriva Germaniei). Curtea a mai statuat că statele nu au numai obligația de a proteja dreptul la întrunire pașnică, ci și pe aceea de a se abține să aducă restrângeri indirecte, abuzive exercițiului acestui drept; iar dacă, în esență, art. 11 din Convenție are ca scop să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare, textul poate impune statelor și obligații pozitive, de natură să asigure efectivitatea acestor libertăți. Coordonatele enunțate au determinat întotdeauna instanța europeană să efectueze un examen deosebit de riguros al restricțiilor ce pot fi aduse libertății de întrunire pașnică. Instanța europeană a decis că aceste principii sunt aplicabile și în privința manifestațiilor și defilărilor organizate în locuri publice. Astfel, prin Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunțată în Cauza Stankov și Organizația Macedonia Unită „Ilinden“ împotriva Bulgariei, după ce a reamintit că una dintre principalele caracteristici ale democrației rezidă în posibilitatea pe care aceasta o oferă de a rezolva prin dialog și fără recurgere la violență problemele pe care le are o țară, chiar și când acestea sunt dificile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că numai un risc real și previzibil de acțiune violentă și de incitare la violență sau de nerecunoaștere a principiilor democratice de către organizatorii unei manifestații poate justifica interzicerea ei (Cauza Bukta și alții împotriva Ungariei). În Cauza Oya Ataman împotriva Turciei, instanța europeană a arătat că textul Convenției nu se opune unei reglementări interne care presupune notificări sau autorizări prealabile adunării publice, „câtă vreme acestea nu reprezintă un obstacol ascuns în calea exercitării libertății de întrunire“. Prin aceeași hotărâre, Curtea a reținut că, „dacă participanții la întrunire nu se angajează în acte de violență, autoritățile trebuie să dea dovadă de toleranță“. Aceeași concluzie este regăsită și în Cauza Ouranio Toxo și alții împotriva Greciei, în care Curtea Europeană a stabilit că autoritățile trebuie să se abțină de la aplicarea restricțiilor interne dacă adunările sunt pașnice. În același mod s-a pronunțat instanța europeană și prin Hotărârea din 15 noiembrie 2018, pronunțată în Cauza Aleksei Navalnyy împotriva Rusiei, arătând că „este esențial caracterul pașnic al unei manifestații pentru a beneficia de protecția art. 11, însă condamnarea unei persoane pentru simpla prezență la o astfel de manifestație, fără ca instanța să analizeze dacă ea a fost pașnică sau violentă, constituie o încălcare a principiilor democratice în absența incitării la violență“. De asemenea, Curtea a reiterat că „existența unor autorizații prealabile nu contravine art. 11, însă interdicția desfășurării unor astfel de proteste trebuie fundamentată prin probarea unor pericole grave“. Nu în ultimul rând, se invocă și Hotărârea din 18 octombrie 2018, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Savu împotriva României, la trei zile după pronunțarea Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, petentul Savu Dragoș Alexandru a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Cererea nr. 77.684/16, arătând că a participat la un protest nedeclarat în data de 7 noiembrie 2013 în fața Palatului Parlamentului, invocând prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991. Prin Decizia nr. 1.215 din 22 iunie 2015, Tribunalul București a menținut sancțiunea de participare la o adunare publică nedeclarată în valoare de 500 lei. Totuși, în fața instanței de contencios european, statul român a recunoscut interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 60/1991 și a acceptat să plătească suma de 4.500 euro către petent cu titlu de despăgubiri.-Astfel, autorul excepției susține că a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât prevederile Convenției și jurisprudența acestei Curți formează un bloc de convenționalitate cu forță supralegislativă.13. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 exclud posibilitatea exercitării drepturilor prevăzute de art. 10 și 11 din Convenție în lipsa declarării prealabile a adunării publice. Astfel, chiar dacă adunarea publică se desfășoară în mod pașnic, legiuitorul român, interpretat prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sancționează adunarea nedeclarată prin art. 26 alin. (1) lit. a) și lit. d) din Legea nr. 60/1991. Prin urmare, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deși statuează în aparență asupra unei excepții de la regula obligativității declarării adunării publice, în fapt reglementează tocmai contrariul, interzicând adunările publice nedeclarate, dar organizate pașnic, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului anterior invocate.14. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocatului autorului excepției prezent la ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile din Constituție, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 14 martie 2014, cu modificările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au următorul conținut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile dețin indicii sau date că desfășurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligația să solicite din timp primarilor, unităților de jandarmi competente teritorial și poliției locale sprijin de specialitate.“19. Prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) și d) din aceeași lege, există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.“20. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se invocă încălcarea art. 10 privind libertatea de exprimare și a art. 11 privind libertatea de întrunire și de asociere din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în scopul garantării libertății cetățenilor de a-și exprima opiniile, de a organiza întruniri și de a participa la acestea, Legea nr. 60/1991 stabilește regulile de desfășurare a adunărilor publice. Art. 1 alin. (2) din acest act normativ prevede regula potrivit căreia adunările publice - mitinguri, demonstrații, manifestații, competiții sportive, procesiuni și altele asemenea -, ce urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de Legea nr. 60/1991.22. Dispozițiile criticate - art. 3 din Legea nr. 60/1991 - prevăd excepțiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice, stabilind că nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.23. Referitor la critica privind încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție, critică potrivit căreia prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ar fi lipsite de claritate și precizie, decizia pronunțată în interesul legii făcând dispozițiile art. 3 imposibil de aplicat, Curtea constată că această critică nu poate fi primită.24. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituție, una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că actul trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).25. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că tocmai în scopul interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 de către instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice atunci când adunările urmează să se desfășoare în piețe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă și trotuar) situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin urmare, textul de lege criticat, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție, este suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Faptul că autorul excepției este nemulțumit de interpretarea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu poate conduce de plano la încălcarea exigențelor de claritate, precizie și previzibilitate ale legii.26. Cât privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, se constată că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce persoana sancționată contravențional are posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești competente, atacând procesul-verbal de constatare și sancționare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 60/1991, litigiu în cadrul căruia beneficiază de toate componentele dreptului de apărare și ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv ridicarea excepției de neconstituționalitate. Stabilirea în concret a circumstanțelor săvârșirii faptei contravenționale și a caracteristicilor locului de desfășurare a adunării publice, precum și aplicarea excepțiilor prevăzute de lege de la regula declarării prealabile a adunărilor publice constituie aspecte ale aplicării legii, care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu aspecte de neconstituționalitate.27. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate prin prisma dispozițiilor art. 20 din Constituție, Curtea reține că, în jurisprudența sa, respectiv Decizia nr. 1.123 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2008, a constatat, referitor la obligația declarării prealabile a adunărilor publice, că aceasta nu contravine libertății de exprimare sau libertății de întrunire. Cu aceeași ocazie, făcând referire la jurisprudența sa, și anume Decizia nr. 199 din 23 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000, sau Decizia nr. 51 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001, Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 60/1991, potrivit cărora desfășurarea adunărilor publice este permisă doar cu condiția declarării lor prealabile, nu contravin libertății de întrunire, reglementată de Constituția României și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. S-a invocat, cu acel prilej, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu hotărârile din 21 iunie 1985 și 10 octombrie 1979, pronunțate în cauzele Plattform „Arzte fur das Leben“ împotriva Austriei și Rassemblement jurassien împotriva Elveției, prin care instanța europeană a reținut că art. 11 din Convenție presupune că fiecare stat este în măsură să adopte măsuri rezonabile și adecvate pentru a asigura desfășurarea pașnică a manifestațiilor licite ale cetățenilor săi și că pentru întrunirile care au loc pe căile publice nu este exagerată impunerea obligației de a se obține o autorizație prealabilă, întrucât autoritățile au posibilitatea, în aceste condiții, să vegheze asupra respectării ordinii publice și să ia măsurile necesare pentru ca libertatea manifestațiilor să fie pe deplin asigurată.28. Cât privește invocarea „Hotărârii din 18 octombrie 2018, pronunțată în Cauza Savu împotriva României“, Curtea constată că nu există o astfel de hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, ci în Cauza nr. 77.684/16, Alexandru Dragoș Savu împotriva României, prin Decizia Secției a IV-a a Curții a fost scoasă de pe rol cauza, constatându-se intervenția acordului părților.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Mihai Dide în dosarele nr. 19.052/299/2017 și nr. 30.471/299/2017 ale Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2023.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari