DECIZIA nr. 409 din 11 iulie 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 934 din 16 octombrie 2023



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Andreea Costin- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină și Irina Toanchină în Dosarul nr. 31.315/302/2015 al Tribunalului Călărași - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.375D/2019.2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Cristian Florian Pop, din Baroul București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, având în vedere că sintagma „între timp“ din cuprinsul dispozițiilor legale criticate contravine prevederilor constituționale ale art. 20 și 21 din Constituție, precum și celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, respectiv soluționarea unui apel, partea nemulțumită de ceea ce s-a dezbătut în fața instanței de apel a formulat o cerere de strămutare a procesului.4. În continuare, precizează faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 194 din 9 aprilie 2019*) a fost publicată ulterior invocării excepției de neconstituționalitate. Arată că, la paragraful 21 din decizia menționată, Curtea a reținut că instanța de la care s-a cerut strămutarea este înștiințată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare, însă în cauza în care prezenta excepție de neconstituționalitate a fost invocată nu se poate vorbi despre această posibilitate, deoarece cererea de strămutare a fost formulată după intrarea în judecata pe fond. Astfel, apreciază că sintagma „între timp“ din cuprinsul dispozițiilor legale criticate poate da posibilitatea oricărei părți să formuleze o cerere de strămutare, în realitate un apel deghizat, după rămânerea în pronunțare a cauzei, iar prin hotărârea de strămutare care nu este motivată se ajunge la rejudecarea unui dosar.5. Dacă s-ar admite excepția de neconstituționalitate sau dacă instanța constituțională ar reține în considerentele deciziei o lămurire a sintagmei „între timp“ cuprinsă în dispozițiile legale criticate prin care să se arate că nu se aplică pentru hotărârile definitive sau hotărârile definitive pronunțate înainte de admiterea cererii de strămutare sau după suspendarea cauzei, atunci această problemă ar fi rezolvată.6. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că în cauză sunt aplicabile considerentele și soluția cuprinse în Decizia nr. 194 din 9 aprilie 2019. În ceea ce privește modul în care a fost formulată cererea de strămutare în cauză apreciază că aceasta reprezintă o chestiune de fapt. După închiderea dezbaterilor nu mai poate fi formulată nicio cerere, iar în situația în care nu ar fi fost suspendat procesul până la soluționarea cererii de strămutare, hotărârea pronunțată nu ar fi acoperit lipsa de imparțialitate a instanței constatată ulterior prin admiterea cererii de strămutare.7. Prin urmare, consideră că soluția legislativă este corectă și nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate.8. În replică, având cuvântul, reprezentantul autorilor excepției de neconstituționalitate arată că în cauză partea adversă a formulat cererea de strămutare și, potrivit concluziilor reprezentantului Ministerului Public, nicio parte nu mai poate formula o cerere de strămutare după închiderea dezbaterilor.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:9. Prin Încheierea din 10 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 31.315/302/2015, Tribunalul Călărași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină și Irina Toanchină în cadrul rejudecării apelului ca urmare a admiterii cererii de strămutare.10. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care efectul admiterii cererii de strămutare vizează și hotărârea definitivă, pronunțată înainte de judecata cererii de strămutare.11. Dispozițiile legale criticate sunt constituționale doar în măsura în care strămutarea operează cu privire la un proces aflat în curs de judecată, în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, și numai în măsura în care sunt desființate de drept, ca efect al admiterii cererii de strămutare, doar hotărârile pronunțate după admiterea cererii de strămutare.12. Dispozițiile legale criticate nu fac distincție între situațiile în care hotărârea desființată ca efect al admiterii cererii de strămutare este pronunțată ulterior admiterii cererii de strămutare și situațiile în care la data admiterii cererii de strămutare fusese deja pronunțată o hotărâre definitivă - anterior judecării cererii de strămutare, ceea ce poate da naștere unei interpretări potrivit căreia se desființează de drept și hotărârea definitivă pronunțată anterior judecării cererii de strămutare. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi readusă în discuție (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României și Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Urbanovici împotriva României).13. Admiterea cererii de strămutare pentru bănuială legitimă nu echivalează cu o demonstrare a parțialității judecătorului sau o culpă a acestuia, ca să justifice desființarea unei hotărâri pronunțate de acesta fără să fi existat la data judecății vreun impediment procesual. Cererea de strămutare pentru bănuiala legitimă are drept scop evitarea situațiilor în care, datorită unor circumstanțe particulare, se presupune că judecătorului îi poate fi afectată imparțialitatea.14. Se mai susține că dispozițiile legale criticate creează posibilitatea ca instituția strămutării să fie folosită de părțile din proces ca un mijloc și cu unicul scop de a obține o reanalizare a fondului cauzei, astfel încât strămutarea devine un apel deghizat.15. În continuare, se arată că o parte poate formula cererea de strămutare chiar în ziua judecării fondului ca o măsură de siguranță pentru eventualitatea în care ar pierde procesul. În mod evident, în situația în care cealaltă parte, de bună credință, nu procedează în același fel, instituția strămutării, în reglementarea actuală, este de natură să creeze inegalitatea părților în procesul civil, ceea ce constituie o altă expresie a atingerii dreptului la un proces echitabil.16. Lipsa distincției menționate conduce și la posibilitatea încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei, având în vedere că desființarea hotărârii definitive atrage reluarea judecății căii de atac și, deci, prelungirea duratei procesului cu încă un ciclu procesual, deși la data judecății nu a existat vreun viciu procedural care să determine casarea/desființarea. Dispozițiile din Codul de procedură civilă din 1865 conțineau această distincție, iar Înalta Curte de Casație și Justiție era singura competentă să soluționeze cererile de strămutare.17. Prin urmare, consideră că legiuitorul trebuia să reglementeze în mod expres imposibilitatea strămutării procesului soluționat și să definească în mod clar sintagma „între timp“ ca fiind perioada ulterioară strămutării, respectiv suspendării judecății.18. Tribunalul Călărași – Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât dispozițiile legale criticate permit desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, care, în mod normal, trebuia să se bucure de autoritate de lucru judecat.19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.20. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorilor excepției de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:21. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.22. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispozițiile art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Însă, în realitate, având în vedere structura normativă a dispoziției criticate, Curtea reține ca obiect al excepției dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins: „(2) [...]. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.“23. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 - Accesul liber la justiție care se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.24. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 194 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, a reținut că dispozițiile legale criticate reglementează cu privire la efectele admiterii cererii de strămutare, dispunând că, în cazul în care instanța de la care s-a cerut strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.25. Prin raportare la vechea reglementare procesual civilă care prevedea, la art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, că, „În cazul în care instanța a săvârșit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării și hotărârea pronunțată sunt desființate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare“, Curtea a apreciat că există diferențe neechivoce între art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă și art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865.26. Spre deosebire de art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă nu mai fac trimiterea expresă la actele de procedură îndeplinite ulterior hotărârii de strămutare, astfel încât Curtea a reținut că această dispoziție legală vizează hotărârea instanței de la care s-a cerut strămutarea pronunțată după formularea unei cereri de strămutare.27. Curtea a mai reținut că instanța de la care s-a cerut strămutarea este înștiințată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă], precum și despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă], astfel încât aceasta este în cunoștință de cauză despre existența unei proceduri de soluționare a cererii de strămutare. Dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condițiile art. 143 din Codul de procedură civilă, instanța de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluționarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunțată în cauză nu acoperă lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei, întrucât obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanța care a pronunțat-o.28. Referitor la sintagma „între timp“ din cuprinsul art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut că aceasta privește un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, în sens contrar, instituția strămutării ar fi lipsită de substanță și nu și-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei. Așadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunțată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii de strămutare.29. În acest context, Curtea a mai reținut că dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, respectiv oricăreia dintre părțile dintr-un litigiu în care s-a admis cererea de strămutare. Reglementarea desființării de drept a hotărârii pronunțate asupra litigiului de fond după formularea cererii de strămutare în cazul admiterii acesteia apare ca un mijloc eficient de apărare și ca o modalitate de asigurare a dreptului la un proces echitabil, întrucât în lipsa acesteia ar fi posibil ca o instanță nelegal constituită să pronunțe o hotărâre dată chiar în numele legii, situație prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.30. Nici critica formulată prin raportare la art. 124 alin. (2) din Constituție nu a fost reținută, având în vedere că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragraful 16), astfel încât prin admiterea cererii de strămutare și, corelativ, desființarea de drept a hotărârii pronunțate se asigură chiar garanția constituțională a imparțialității justiției.31. Pentru aceleași motive, Curtea nu a reținut nici încălcarea celorlalte dispoziții constituționale și convenționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate.32. Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc, în esență, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină și Irina Toanchină în Dosarul nr. 31.315/302/2015 al Tribunalul Călărași - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Călărași - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 11 iulie 2023.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    Marian Enache
    Magistrat-asistent,
    Andreea Costin
    -----