DECIZIA nr. 435 din 6 octombrie 2022referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1181 din 9 decembrie 2022



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Marițiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.301D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019. Dispozițiile care reglementează calea de atac a apelului conțin principii generale cu privire la administrarea probelor. Această cale ordinară se aplică și regulilor generale de administrare a probelor, prevăzute de art. 374 alin. (7) și (10) din Codul de procedură penală. Fiind o cale ordinară devolutivă, se aplică regulile de administrare a probelor în faza procesuală a fondului, nefiind încălcate principiile constituționale invocate de autorul excepției. Astfel, instanța de control judiciar poate readministra și reaprecia probe și poate administra probe noi. Conform art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 1.504/A din 12 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu ocazia soluționării unei cauze penale aflate în apel.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textul criticat este neconstituțional în măsura în care se interpretează că în apel se realizează o judecată de fond a cauzei în condițiile în care inculpații condamnați în fond au înțeles să utilizeze procedura simplificată de soluționare a cauzei și să beneficieze astfel de dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Apreciază că natura juridică a procedurii de recunoaștere a învinuirii este similară cu aceea a acordului de recunoaștere a vinovăției, față de care subzistă cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.6. Așa fiind, apreciază că restrângerea funcției de judecată a instanței operează în mod iremediabil ca urmare a manifestării de voință a inculpaților, finalitatea procedurii recunoașterii învinuirii fiind realizarea unei economii de resurse nu doar la soluționarea în fond a cauzei, ci și în apel. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca apelul să fie o a doua judecată de fond indiferent de soluția dată și indiferent dacă judecata cauzei are loc în procedură obișnuită, în procedura recunoașterii învinuirii sau în procedura acordului de vinovăție, ar fi precizat expres.7. Susține că este încălcat art. 15 alin. (1) din Constituție, de vreme ce inculpatul are posibilitatea, dincolo de prevederile legale, de a alege drepturile și obligațiile de care beneficiază, în condițiile în care decizia de a urma procedura simplificată implică în mod automat și dreptul de a beneficia de reducerea pedepsei, și obligația de a lua parte la procedura restrânsă de judecată, atât în fond, cât și în apel. Apreciază că judecata pe fond a inculpatului în apel, ca urmare a achiesării instanței de apel la cererea sa de revocare parțială a consimțământului (doar cu privire la efectele restrângerii judecății, nu și cu privire la beneficiul reducerii pedepsei), conduce la o restrângere aplicată în mod discriminatoriu, aducând atingere dreptului părții civile la un proces echitabil și fără o normă legală expresă care să o prevadă. De altfel, exercitarea apelului dincolo de limitele legale reprezintă și o încălcare a prevederilor art. 129 din Constituție. Mai mult, practica judiciară permite exercitarea cu rea-credință a dreptului de a formula apel al inculpatului, acesta retractând un consimțământ irevocabil, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil al părții civile.8. Interpretarea dincolo de limita stabilită de către legiuitor prin dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală reprezintă o încălcare a prevederilor art. 61 alin. (1) și ale art. 124 din Constituție, un refuz explicit al unei autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament și un demers de substituire a autorității legiuitoare.9. Curtea de Apel București - Secția I penală nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. Având în vedere structura acestui articol, Curtea constată că obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: (...) 2. admite apelul și: a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(10) și ale art. 383 alin. (3) și (4) aplicându-se în mod corespunzător;“.14. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 4 alin. (2) referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni, art. 11 alin. (1) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) referitor la drepturile și obligațiile cetățenilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 22 alin. (1) și (2) referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 26 referitor viața intimă, familială și privată, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 57 referitor la exercitarea drepturilor și libertăților, art. 61 alin. (1) referitor la rolul și structura Parlamentului, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, invocă prevederile art. 3, ale art. 6 paragraful 1 și ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul acesteia formulează criticile de neconstituționalitate din perspectiva unei posibile interpretări și aplicări a textului de lege criticat, care în opinia sa contravine prevederilor Legii fundamentale. Solicită, astfel, Curții Constituționale să pronunțe o decizie prin care să constate că textul criticat este neconstituțional în măsura în care se interpretează că în apel se realizează o judecată de fond a cauzei în condițiile în care inculpații condamnați în fond au înțeles să utilizeze procedura simplificată de soluționare a cauzei și să beneficieze astfel de dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.16. În acest context, Curtea reține că, într-adevăr, a statuat în jurisprudența sa constantă, de exemplu Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, și Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, că este competentă să sancționeze neconstituționalitatea unei interpretări pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. Curtea a statuat că are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției.17. Cu toate acestea, Curtea a sancționat neconstituționalitatea unui text într-o anumită interpretare dată de instanțele judecătorești, în contextul în care a constatat că există o practică judiciară cvasiunanimă și de durată - aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție -, care a dat textului valențe neconstituționale. În condițiile în care acest criteriu nu a fost îndeplinit, Curtea Constituțională a apreciat că se pune în discuție o problemă de interpretare și aplicare a legii, ce trebuie să aparțină instanțelor judecătorești, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind inadmisibilă.18. Plecând de la aceste premise, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Curtea a statuat că este unica autoritate jurisdicțională ce are competența de a interpreta Constituția, iar în privința normelor supuse controlului de constituționalitate, interpretarea este realizată de instanțele judecătorești, conform art. 126 alin. (1) din Constituție. Prin urmare, pentru determinarea conținutului normativ al normei supuse controlului de constituționalitate, Curtea trebuie să țină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar, în procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanței constituționale înțelesul normei juridice supuse controlului de constituționalitate, obiectivizându-i și circumscriindu-i conținutul normativ. În vederea atingerii acestei finalități, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putânduse realiza fie prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă.19. Or, în cauza de față, Curtea constată că în privința modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituționalitate nu au fost pronunțate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluționarea unor recursuri în interesul legii care să contravină dispozițiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, constată că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului și a limitelor Constituției.20. În acest context, faptul că, în practică, unele instanțe judecătorești interpretează, în mod izolat, dispozițiile legale în sensul criticat de autorul excepției, și pe această bază factuală se solicită Curții Constituționale pronunțarea unei decizii, nu relevă decât o chestiune de interpretare și aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar sau prin pronunțarea unui recurs în interesul legii. Controlul de constituționalitate vizează conținutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală și continuă la nivelul instanțelor judecătorești, neputând fi efectuat asupra conținutului normei juridice rezultat din interpretările izolate ale unor instanțe judecătorești. Prin urmare, controlul de constituționalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile și prin hotărâri pronunțate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispozițiilor Legii fundamentale. Însă competența Curții Constituționale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă și continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigențelor Constituției. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenței Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existența unei practici unitare/neunitare de interpretare și aplicare a legii de natură a încălca exigențele Constituției, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, ci al controlului judecătoresc.21. Așadar, Curtea nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar (a se vedea Decizia nr. 289 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 12 august 2020).22. Totodată, raportat la cauza de față, Curtea observă că autorul excepției nu a făcut dovada unei interpretări și aplicări eronate generale și continue la nivelul instanțelor judecătorești a textului criticat, astfel încât nu poate fi pusă în discuție o problemă de constituționalitate a acestuia, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, atribuție ce revine instanțelor judecătorești.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 9.058/301/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 6 octombrie 2022.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    MARIAN ENACHE
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu
    -----