DECIZIA nr. 372 din 5 iulie 2022referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1179 din 8 decembrie 2022



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ioana Marilena Chiorean- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.255D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 858 din 17 decembrie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 1 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alina Hubert într-o cauză având ca obiect soluționarea admisibilității în principiu a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 1.311 din 28 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ, prin care s-a respins contestația împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre prin care s-a respins cererea de eliberare a autoarei excepției de neconstituționalitate din funcția de procuror și numirea acesteia în funcția de judecător.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia precizează, în primul rând că, deși a fost invocată în cadrul soluționării admisibilității în principiu a recursului declarat împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ prin care s-a respins contestația formulată împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, excepția de neconstituționalitate este admisibilă, deoarece de soluționarea acesteia depinde admisibilitatea căii de atac.6. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că dispozițiile de lege criticate încalcă principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (2) din Constituție. Astfel, analizarea principiului egalității juridice presupune compararea unor situații obiective și constatarea gradului lor de identitate, scopul legii devenind astfel criteriul în funcție de care se compară situațiile și în raport cu care trebuie să se stabilească diferența de regim juridic. Încălcarea acestui principiu intervine atât în cazul în care se aplică un tratament diferențiat unor situații similare sau atunci când nu există o motivare obiectivă și rezonabilă pentru un tratament diferențiat al unor situații identice, cât și în cazul în care tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii. Se invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 86 din 27 februarie 2003, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, Decizia nr. 1.311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ, ce formează obiectul cauzei în cadrul căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate, a fost pronunțată și în baza dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar, potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare“. Totodată, conform art. 274 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, hotărârile pronunțate în fond în litigiile având ca obiect raporturi de muncă sunt definitive și executorii de drept. Cu toate acestea, hotărârile sunt supuse căii de atac a apelului, instanța superioară exercitând controlul de legalitate și temeinicie asupra soluțiilor date de prima instanță. Este adevărat că există anumite diferențieri între contestația prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și procesele în materia contenciosului administrativ sau cele în materie disciplinară în dreptul muncii, însă este absolut necesar ca tratamentul juridic aplicabil tuturor justițiabililor să fie egal în ceea ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea egalității în ceea ce privește căile de atac pe care legiuitorul le-a recunoscut, față de imperativul realizării unui act de justiție temeinic și legal. În acest sens se invocă hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vilho Eskelinenși alții împotriva Finlandei, Pellegrin împotriva Franței și Micallef împotriva Maltei, prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este aplicabil numai contestațiilor privind drepturile subiective ce aparțin domeniului privat, în sensul clasic al termenului, ci este aplicabil și drepturilor și obligațiilor invocate atât în litigiile între particulari, cât și în litigiile dintre particulari și autoritățile și instituțiile publice, cu condiția ca acestea din urmă să acționeze în cadrul unor raporturi de drept privat și nu în calitate de deținătoare ale puterii publice.7. Așadar, încălcarea principului egalității intervine atât în cazul în care se aplică un tratament diferențiat, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă, cât și în cazul în care tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii. Or, nu există niciun criteriu obiectiv și rezonabil pentru justificarea excluderii oricărei căi de atac și instituirii unui tratament juridic discriminatoriu pentru justițiabili exclusiv pentru faptul că au calitatea de magistrați, cu toate că hotărârea atacată este în legătură cu un raport de serviciu, de vreme ce scopul asigurării dublului grad de jurisdicție vizează obținerea unor soluții temeinice și legale garantate prin controlul exercitat de instanțele superioare în grad, inclusiv prin prisma motivelor de casare prevăzute expres de art. 488 din Codul de procedură civilă. Se invocă, în acest sens, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, prin care Curtea Constituțională a reținut că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac.8. Prin urmare, se arată că dispozițiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 prevăd un tratament discriminatoriu raportat la excluderea oricărei căi de atac împotriva hotărârilor primei instanțe care soluționează contestația asupra hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor.9. De asemenea, se susține că dispozițiile legale criticate încalcă principiul accesului liber la justiție consacrat de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție. În acest sens, atât în jurisprudența sa anterioară, cât și în cuprinsul Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a statuat că nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, potrivit art. 129 din Constituție, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Întrucât părțile nu pot exercita nicio cale de atac împotriva hotărârii primei instanțe, se susține că se aduce atingere principiului constituțional privind liberul acces la justiție și principiului egalității în fața legii.10. Mai mult, se susține că prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională și-a reconsiderat jurisprudența și a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția. Acest raționament există și în cuprinsul Deciziei Curții nr. 308 din 12 mai 2016, iar ca aspecte suplimentare se indică faptul că starea de constituționalitate privește toate ramurile de drept, care la rândul lor trebuie să se supună acelorași exigențe unice, de natură constituțională. Deși accesul liber la justiție nu este absolut și poate fi supus unor restricții legitime, totuși aceste ingerințe trebuie să fie proporționale cu scopul urmărit și să se justifice rezonabil în raport cu resursele și nevoile de care dispune comunitatea, statul având în acest sens o marjă de apreciere în a stabili limitele în care variază acest drept în spațiu și timp. Or, în condițiile în care nu există absolut niciun motiv obiectiv care să justifice limitarea dreptului la o cale de atac împotriva hotărârilor primei instanțe, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 29 din Legea nr. 317/2004, este clar că se încalcă flagrant dreptul de acces la justiție. Totodată, este necesar a se avea în vedere scopul exercitării căii extraordinare de atac a recursului, așa cum este acesta consacrat în art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sens în care se invocă deciziile Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, nr. 967 din 20 noiembrie 2012 și nr. 500 din 15 mai 2012. Se mai invocă literatura de specialitate ce remarcă importanța existenței căii de atac a recursului pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege, întrucât realitatea juridică a relevat faptul că se pot produce erori în ipoteza judecării cauzei de către o singură instanță. Mai mult, din caracterul nedevolutiv al recursului, care presupune că nu are loc o rejudecare a fondului, și din motivele de casare enumerate în art. 484 din Codul de procedură civilă reiese faptul că recursul este o cale de atac limitată sub aspectul admisibilității prin intermediul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.11. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituționalitate raportat la prevederile invocate ale Legii fundamentale. Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispozițiilor legale criticate, rezultă că posibilitatea atacării hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii respectă exigența asigurării accesului la justiție. Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și faptul că acest caracter privește nu numai dispozitivul deciziilor sale, ci și considerentele pe care se sprijină acestea, se reține, relativ la încălcarea accesului liber la justiție, că în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010). De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 627 din 17 octombrie 2017, paragraful 26). Curtea Constituțională a reținut că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005). În consecință, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, paragraful 15). De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în consonanță cu cea a Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, paragraful 18), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că el poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).12. Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, instanța judecătorească apreciază că aceasta nu poate fi reținută, întrucât dispozițiile legale criticate nu instituie nicio discriminare între destinatarii normei juridice, aplicându-se în mod egal tuturor celor aflați în ipoteza descrisă de aceasta (în acest sens a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 634 din 26 iunie 2007).13. De altfel, pronunțându-se asupra dispozițiilor criticate, Curtea Constituțională a statuat în mai multe decizii constituționalitatea art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, sens în care sunt deciziile nr. 780 din 15 decembrie 2016, nr. 310 din 8 mai 2018 și nr. 311 din 8 mai 2018.14. Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea sistematică a normelor în discuție, prin raportare la principiul prevăzut de art. 129 din Constituție și la jurisprudența Curții Constituționale, în acord și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că legea fundamentală nu prevede obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea de a se exercita căile de atac în condițiile legii. Ca atare, dispozițiile criticate nu contravin prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nu aduc atingere dreptului la apărare, după cum pretinde petenta, argumentele expuse de autoarea excepției fiind inapte să releve un real conflict între textul criticat și normele constituționale sau convenționale invocate.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: „(9) Hotărârea prin care se soluționează contestația prevăzută la alin. (7) este definitivă.“ Potrivit alin. (7) al art. 29 din Legea nr. 317/2004, „Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători [...]“, iar, potrivit alin. (5) al art. 29 din aceeași lege, „Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată“.19. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție și art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată aceasta, este necesară analiza, cu titlu preliminar, a îndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la legătura textului criticat cu soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția, condiție prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992. Referitor la această condiție de admisibilitate, în jurisprudența sa, de exemplu, în Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, în Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, sau în Decizia nr. 58 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, Curtea a reținut că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Aceasta deoarece indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză și, astfel, excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Or, în cauza de față, Curtea observă că deși excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul soluționării recursului (mai exact, în cadrul examinării admisibilității în principiu a recursului), cale de atac care ar fi inadmisibilă potrivit art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, autoarea excepției de neconstituționalitate critică tocmai aceste dispoziții de lege care impun o asemenea soluție de inadmisibilitate a recursului și, prin urmare, dispozițiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 au legătură cu soluționarea cauzei.21. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, referitor la lipsa căii de atac împotriva hotărârilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se soluționează contestațiile împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, Curtea reține că s-a mai pronunțat prin raportare la aceleași dispoziții constituționale invocate și în prezenta cauză, prin Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 15 octombrie 2018, sau Decizia nr. 858 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 10 aprilie 2020, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004.22. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, prin Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, paragrafele 20-22, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecință, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15).23. Totodată, Curtea a constatat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind, astfel, un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, Decizia nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, Decizia nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).24. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în concordanță cu cea a Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că acesta poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).25. În concluzie, Curtea a constatat că prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestației - împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanței judecătorești privind soluționarea contestației să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 și art. 24 din Constituție, de vreme ce părțile beneficiază pe tot parcursul judecării contestației de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, paragraful 22, și Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, paragraful 23).26. Referitor la aplicarea considerentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, și Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autoarea excepției, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în primă instanță aduce atingere art. 129 din Constituție raportat la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul la apărare, reprezentând în același timp o încălcare a cerințelor unui proces echitabil, Curtea a reținut că aceste susțineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele pe care s-au bazat soluțiile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate ce au format obiectul acestor două decizii nu sunt aplicabile și în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, respectiv la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părțile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecății (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, paragraful 23).27. Referitor la critica privind încălcarea principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, prin Decizia nr. 858 din 17 decembrie 2019, paragraful 19, Curtea a reținut că nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituționale și convenționale care consacră principiul egalității în drepturi, întrucât dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate nu instituie nicio discriminare între destinatarii normei juridice, aplicându-se în mod egal tuturor celor aflați în ipoteza acesteia. Existența unor reglementări diferențiate sub aspectul normelor de procedură în funcție de categoriile profesionale cărora le sunt adresate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. În jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, situațiilor diferite fiind firesc să le corespundă tratamente juridice diferite (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, sau Decizia nr. 1.054 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009).28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.29. Pentru aceleași considerente, Curtea constată că nici critica de neconstituționalitate privind încălcarea principiului egalității în fața justiției, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia justiția este egală pentru toți, nu este întemeiată. Astfel, posibilitatea contestării, pentru orice motiv, a hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, asigură toate garanțiile dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială, iar lipsa unei căi de atac împotriva acestor hotărâri nu afectează egalitatea în fața justiției, deoarece părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări.30. Totodată, reglementarea aplicabilă în materia contestării hotărârilor judecătorești privind cariera judecătorilor și procurorilor este una specială față de dreptul comun, fiind instituită în considerarea specificului statutului judecătorilor și procurorilor, precum și a rolului constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenței justiției, și a principalelor atribuții ale acestuia în domeniul carierei magistraților.31. În final, referitor la invocarea considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituțională, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauza de față. Astfel, problema de drept constituțional soluționată de Curte prin acea decizie vizează încălcarea egalității juridice a cetățenilor în accesul la calea extraordinară de atac a recursului, prin impunerea de către legiuitor a unui prag valoric al cererii evaluabile în bani. Așa cum a constatat Curtea la paragraful 28 al respectivei decizii, legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situații în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rațional. Așadar, legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, în cauza de față, reglementarea criticată vizează lipsa căii de atac împotriva hotărârilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se soluționează contestațiile împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, iar nu posibilitatea de a exercita recurs în funcție de valoarea pretenției cererii.32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și constată că dispozițiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 5 iulie 2022.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    MARIAN ENACHE
    Magistrat-asistent,
    Ioana Marilena Chiorean
    ----