DECIZIA nr. 870 din 16 decembrie 2021referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9) [în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019] și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 614 din 23 iunie 2022



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Marițiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9) și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată de Petre Badea și Aedificia Carpați - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală, de Ștefan Marin Crăciun în Dosarul nr. 2.962/83/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și de Athenaeum Group - S.R.L. în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală. Excepția formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 975D/2019, nr. 1.226D/2019 și nr. 1.604D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, pentru Athenaeum Group - S.R.L., domnul avocat Cosmin Flavius Costaș, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că cele trei dosare conexate se află la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată, din 18 noiembrie 2021, sa dispus conexarea dosarelor nr. 1.226D/2019 și nr. 1.604D/2019 la Dosarul nr. 975D/2019, care a fost primul înregistrat. Totodată, în urma solicitării domnului avocat Cosmin Flavius Costaș, s-a acordat un nou termen de judecată, la data de 16 decembrie 2021, pentru care s-au citat părțile, cu copie după cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Athenaeum Group - S.R.L.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul domnului avocat Cosmin Flavius Costaș, care solicită, în temeiul art. 267 paragraful 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: „În interpretarea dispozițiilor art. 394 și art. 395 din Directiva 2006/112/CE și în contextul aplicării unor măsuri de simplificare și măsuri de prevenire a evaziunii fiscale sau a fraudei: Se poate considera că un stat membru este autorizat să exercite prin intermediul Parchetului și al specialiștilor care își desfășoară activitatea în cadrul activităților de administrare fiscală în materia taxei pe valoarea adăugată, inclusiv verificarea includerii unor operațiuni în sfera de aplicare a TVA, analizarea condițiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, analizarea condițiilor în care o operațiune este scutită de TVA, determinarea bazei impozabile a TVA și aplicarea sancțiunilor pentru neîndeplinirea obligațiilor în materie de TVA? Care sunt consecințele în plan fiscal în ipoteza în care statul membru nu a urmat, pentru autorizarea desfășurării unor asemenea activități, procedura prevăzută de art. 395 din Directiva 2006/112/CE? Este compatibilă cu dispozițiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene o practică a organelor de urmărire penală dintr-un stat membru care presupune stabilirea de obligații fiscale direct în cadrul unei proceduri penale, prin actul de acuzare, fără a se urma sau iniția procedura administrativă specială de stabilire a obligațiilor fiscale disponibilă la nivel național? Este compatibilă cu dispozițiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene o practică a organelor de urmărire penală dintr-un stat membru care presupune suprimarea garanțiilor existente în procedura administrativă specială de stabilire a obligațiilor fiscale disponibilă la nivel național, în special a celor referitoare la dreptul de a propune și de a administra probe, dreptul de apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul la o cale de atac efectivă?“ Referitor la primul aspect, susține că toate dispozițiile fiscale naționale în materie de TVA reprezintă o transpunere a dispozițiilor Directivei 2006/112/CE. Or, din lectura acestei directive și din analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene nu rezultă că vreun stat membru ar fi exercitat atribuții de natură pur fiscală prin intermediul altor autorități decât autoritățile administrative fiscale. Apreciază că nu se poate recunoaște parchetului sau specialiștilor antifraudă delegați la parchet dreptul de a stabili obligații fiscale. În ceea ce privește sancțiunea procedurală aplicabilă, arată că derogările de la art. 394 din Directiva 2006/112/CE nu pot fi realizate decât urmând procedura de la art. 395 din aceeași directivă, ceea ce implică acordarea unei derogări. Susține că statul român nu a solicitat o asemenea derogare în ceea ce privește reglementarea atribuțiilor specialiștilor antifraudă și ale parchetului în stabilirea existenței și întinderii obligațiilor fiscale.4. Referitor la compatibilitatea dreptului național cu dispozițiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) și ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, arată că în România, în practică, obligațiile fiscale se stabilesc direct în cadrul unei proceduri penale prin actul de acuzare fără a se urma o procedură administrativă specială de stabilire a acestora, fapt ce presupune suprimarea tuturor garanțiilor existente în procedura fiscală obișnuită. Susține că între organele fiscale și organele de cercetare penală funcționează un mecanism de colaborare, care presupune că organele fiscale au întotdeauna obligația, atunci când descoperă indiciile săvârșirii unei infracțiuni, de a sesiza organele penale. Însă mecanismul nu funcționează și în sens invers, parchetul putând solicita organului fiscal doar efectuarea unor verificări care nu au finalitate practică. Arată că într-o procedură fiscală sunt asigurate toate garanțiile procedurale, pe când în cazul urmăririi penale, care nu se referă la un titlu de creanță fiscală, aceste garanții nu se mai regăsesc.5. Având cuvântul asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, reprezentanta Ministerului Public susține că Curtea Constituțională nu este o instanță de ultim grad, ci o instanță de contencios constituțional. Având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate, precum și stadiul procesual al cauzei în care a fost ridicată excepția (judecata în fond, la Tribunalul București), solicită respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca inadmisibilă. Arată că, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă un instrument de cooperare între Uniune și instanțele naționale care soluționează un litigiu, acestea din urmă putând sesiza instanța Uniunii Europene. Aplicarea directă a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene ține de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, iar dispozițiile care fac obiectul excepției de neconstituționalitate vizează persoanele care asigură suportul tehnic de specialitate, respectiv inspectorii antifraudă, cu atribuții în efectuarea constatărilor tehnico-științifice. Apreciază că dispozițiile criticate vizează o materie distinctă de cea la care se referă întrebările cu care se solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Întrebările preliminare se referă la condițiile aplicabile pentru deducerea TVA-ului, pentru scutirea de la plata TVA-ului, calcularea acestuia, chestiuni ce sunt reglementate de alte dispoziții legale din alte acte normative. Așa fiind, apreciază că întrebările expuse nu au legătură cu excepția de neconstituționalitate, motiv pentru care reiterează concluziile de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca inadmisibilă.6. Având cuvântul în replică, avocatul prezent susține că există o jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care apreciază ca fiind admisibile sesizările realizate de curțile constituționale europene. De asemenea, arată că, deși nu ține de competența parchetului să aprecieze asupra TVA, acesta o face în cadrul diverselor dosare. Totodată, arată că dorește extinderea obiectului excepției de neconstituționalitate și la dispozițiile art. 116 alin. (5) și ale art. 120^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 7. În ceea ce privește fondul cauzei, apreciază că, prin reglementarea atribuțiilor specialiștilor antifraudă detașați în cadrul parchetelor, se eludează normele de competență. Apreciază că se pot ridica întrebări în ceea ce privește actele emise de specialiștii antifraudă sau de către parchet, pe baza celor constatate de către acești specialiști, în condițiile în care aceștia nu aveau ab initio competența de a stabili obligații fiscale. Susține că fiscul este singura entitate administrativă ce are dreptul de a stabili obligații fiscale și de a emite titluri de creanță. Revenind asupra formelor de colaborare dintre organele fiscale și cele penale, apreciază că nimic nu împiedică parchetul să ceară organelor fiscale efectuarea de verificări fiscale sau reverificări. Colaborarea dintre cele două instituții este motivată de necesitatea ca întotdeauna să existe un titlu de creanță cert, pe care, pe de-o parte, să se poată fundamenta o acuzație în materie penală și să se poată determina prejudiciul, în sensul art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, iar, pe de altă parte, să i se dea posibilitatea contribuabilului să conteste acel act administrativ fiscal. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 102 din 17 februarie 2021. În continuare, se referă la facilitățile fiscale oferite, prin acte normative, contribuabililor ale căror obligații fiscale sunt stabilite prin titluri de creanță emise în mod legal, care însă nu se aplică și celor ale căror obligații fiscale sunt stabilite de către parchet. Or, această situație echivalează cu o discriminare între două categorii de contribuabili aflați în situații similare. 8. Având cuvântul pe fondul cauzei, reprezentanta Ministerului Public, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Specialiștii antifraudă sunt detașați în cadrul parchetelor, fiind însă independenți din perspectiva exercitării atribuțiilor. Aceștia își exercită atribuțiile în baza legii, iar constatările tehnico-științifice întocmite de inspectorii antifraudă sunt mijloace de probă, conform Codului de procedură penală. Totodată, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligația de a strânge și de a corela conținutul acestora cu alte mijloace de probă. De asemenea, părțile pot contesta aceste mijloace de probă atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în condiții de contradictorialitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:9. Prin Încheierea din 12 aprilie 2019 (astfel cum aceasta a fost îndreptată prin Încheierea din 24 aprilie 2019), pronunțată în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 3 alin. (3) și ale art. 4 alin. (9) și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată de Petre Badea și Aedificia Carpați - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în procedura de cameră preliminară, într-o cauză în care au fost efectuate constatări tehnico-științifice.10. Prin Încheierea penală din 17 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.962/83/2015, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată de Ștefan Marin Crăciun cu ocazia soluționării unei cauze penale, în care au fost efectuate constatări tehnico-științifice.11. Prin Încheierea nr. 117/CO-CP din 25 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată de Athenaeum Group S.R.L. cu ocazia soluționării unei contestații împotriva încheierii pronunțate în camera preliminară, într-o cauză în care au fost efectuate constatări tehnico-științifice.12. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază că prin dispozițiile art. 3 alin. (3) și ale art. 4 alin. (9) și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 se realizează o imixtiune a puterii administrative în activitatea puterii judecătorești. Susțin că inspectorii antifraudă sunt într-o legătură strânsă cu administrația de stat, legătură care depășește limitele unei colaborări instituționale. Atât timp cât inspectorii antifraudă au această dependență de autoritatea administrativă, ei nu beneficiază de independența de care trebuie să beneficieze organele judiciare. Prin conferirea calității de mijloc de probă raportului specialistului antifraudă, legiuitorul a pus semnul egalității între mijloacele de probă administrate de organele judiciare și mijloacele de probă ce provin de la un membru al autorității administrative. Inspectorii Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care rămân în continuare salariați ai acestei instituții, deși sunt detașați în cadrul parchetului, lucrează sub coordonarea procurorului, întocmesc procese-verbale și rapoarte de constatare tehnico-științifică, ce au valoare probatorie, situație care este de natură a încălca dreptul la apărare al celorlalți participanți la proces. Apreciază că dispozițiile de lege criticate recunosc angajaților părții civile dreptul de a înfăptui procedee probatorii și de a întocmi mijloace de probă, ceea ce reprezintă o violare a garanțiilor dreptului la un proces echitabil, dar și a principiului egalității în fața legii și a egalității armelor în fața legii. Precizează că această excepție are în vedere și suspiciunea rezonabilă că asupra acestor mijloace de probă planează posibilitatea ca în fond conținutul acestora să aibă un caracter părtinitor prin raportare la faptul că, deși se află sub controlul și conducerea Ministerului Public, inspectorii antifraudă nu pierd statutul de salariați ai Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ci furnizează acestei părți mijloace de probă care vor fi folosite cu prilejul exercitării și susținerii acțiunii civile.13. Apreciază că noțiunea de „suport tehnic de specialitate“ nu corespunde cerințelor de claritate a legii și permite interpretarea sa în sensul imixtiunii executivului în activitatea judiciară prin întocmirea de rapoarte care constituie probe în procesul penal. De asemenea, susțin că sintagma „clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală“ este lipsită de claritate și previzibilitate.14. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, susțin că sintagma „specialiști cu înaltă calificare“ din acest articol este neclară, fiind dificil de stabilit care a fost voința legiuitorului la redactarea normei. În lipsa unei reglementări clare și precise, se poate ajunge la situația în care, în dosare economice complexe, constatarea tehnico-științifică să fie efectuată de „specialiști cu înaltă calificare“ fie fără nicio pregătire profesională (debutanți), fie cu o experiență minimă (un an în cazul asistenților). În concluzie, apreciază că dispoziția de lege criticată este incompatibilă cu standardele privind calitatea legii consacrate în jurisprudența Curții Constituționale.15. Totodată, se susține că rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite de inspectorii antifraudă detașați la unitățile de parchet sunt mijloace de probă în procesul penal. Se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, întrucât permite persoanei vătămate/părții civile/subiectului pasiv al infracțiunii economico-financiare să își calculeze propriul prejudiciu, acesta având valoarea juridică de „mijloc de probă“. Astfel, pretenția persoanei vătămate devine mijloc de probă, ceea ce contravine normelor constituționale și convenționale referitoare la egalitatea în fața legii, la principiul legalității și la dreptul la un proces echitabil. Susține că statul este privilegiat în raport cu ceilalți subiecți de drept, generând o inechitate procesuală evidentă. Textul de lege criticat conferă posibilitatea inspectorilor Agenției Naționale de Administrare Fiscală de a fi detașați la unitățile de parchet pentru efectuarea unor veritabile acte procedurale ce dobândesc valența unor mijloace de probă, aspect aflat în contradicție cu cele mai importante valori democratice.16. Tribunalul București - Secția I penală arată că Direcția Națională Anticorupție este o structură cu personalitate juridică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Principiul separațiilor puterilor nu exclude funcționarea în cadrul instanțelor și al parchetelor a unor specialiști care să sprijine activitatea acestora. Prin urmare, un raport de constatare întocmit de specialistul antifraudă, dacă sunt îndeplinite dispozițiile din Codul de procedură penală, poate constitui mijloc de probă în procesul penal. Acest fapt nu conduce la concluzia că ar avea o valoare probantă mai mare decât celelalte probe, ci, dimpotrivă, ar avea aceeași valoare probantă și trebuie să fie coroborat cu alte probe sau mijloace de probă care să conducă la stabilirea existenței sau a inexistenței unei fapte penale și a vinovăției. Prin urmare, fiind probă, părțile pot formula obiecțiuni, îi pot contesta temeinicia în cursul cercetării judecătorești și pot solicita efectuarea unei expertize.17. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Detașarea inspectorilor antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în cadrul parchetelor și efectuarea de către aceștia de constatări tehnico-științifice, care reprezintă mijloace de probă în procesul penal, nu constituie un aspect care să vicieze egalitatea în drepturi, modul de înfăptuire a justiției, dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.18. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-științifice se dispun când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Așadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea Constituțională a constatat că regula este aceea că - atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză - se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală.19. Așa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a reținut că dispozițiile art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate și aplicate prin coroborare cu dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-științifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepție, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.20. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.21. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:22. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.23. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9) și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013. Alin.(3) și (4) ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția de combatere a fraudelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019. Totodată, prin art. I pct. 2 și 3 din aceeași lege a fost modificat art. 4 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, respectiv a fost abrogat alin. (11) al art. 4 din aceeași ordonanță de urgență. Cu toate acestea, din consultarea actelor aflate la dosar rezultă că în cauză au fost întocmite constatări tehnico-științifice, astfel că, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dispozițiile criticate își produc efecte în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. De asemenea, din analiza notelor scrise ce însoțesc excepția de neconstituționalitate rezultă că se are în vedere art. 4 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019. Dispozițiile criticate au următorul conținut:– Art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002:(1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare.– Art. 3 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013:(3) În cadrul structurii centrale a Direcției generale antifraudă fiscală funcționează pe lângă structurile de prevenire și control Direcția de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcții sunt detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști.(4) În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziția procurorului:a) constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii;b) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror.– Art. 4 alin. (9) și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013:(9) În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor își vor desfășura activitatea în cadrul parchetelor, prin detașare. [...](11) Numirea inspectorilor antifraudă în cadrul Direcției de combatere a fraudelor, ca urmare a concursului de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice specifice de inspector antifraudă sau a mutării definitive în cadrul acestei structuri, se face prin ordin al președintelui Agenției, cu avizul vicepreședintelui Agenției care coordonează Direcția generală antifraudă fiscală și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar detașarea acestora în funcții se face prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al președintelui Agenției.24. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.25. În ceea ce privește sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), Curtea Constituțională reține că, în temeiul art. 395 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 347 din 11 decembrie 2006 (denumită în continuare „Directiva TVA“), Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să introducă măsuri speciale de derogare de la dispozițiile directivei respective, pentru a simplifica procedura de colectare a TVA sau pentru a preveni anumite forme de evaziune fiscală sau de evitare a obligațiilor fiscale. Întrucât această procedură prevede o derogare de la principiile generale în materie de TVA, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, măsurile naționale de derogare menționate la art. 395 din Directiva TVA, care sunt permise „în scopul simplificării procedurii de colectare a TVA sau al prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă“, sunt de strictă interpretare, iar măsurile respective trebuie să fie totodată necesare și adecvate pentru realizarea obiectivelor specifice pe care le urmăresc și trebuie să afecteze cât mai puțin posibil obiectivele și principiile Directivei TVA. Atunci când Comisia primește cereri în conformitate cu art. 395 din Directiva TVA, acestea sunt analizate pentru a se verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de bază pentru acordarea unei derogări, și anume dacă măsura specifică propusă simplifică procedurile pentru persoanele impozabile și/sau administrația fiscală sau dacă propunerea previne anumite tipuri de evaziune fiscală sau de evitare a obligațiilor fiscale. În acest context, Comisia a adoptat întotdeauna o abordare prudentă, restrictivă, pentru a se asigura că derogările nu subminează funcționarea sistemului general al TVA, că ele au un domeniu de aplicare limitat și că sunt necesare și proporționate.26. Pe de altă parte, Curtea Constituțională constată că, potrivit art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Raportat la cauzele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, urmărirea penală a avut în vedere strângerea de probe cu privire la existența infracțiunilor de evaziune fiscală, la identificarea persoanelor care au săvârșit respectivele infracțiuni și la stabilirea răspunderii penale a acestora.27. Curtea Constituțională apreciază că măsurile speciale de derogare de la dispozițiile Directiva 2006/112/CE, în scopul simplificării procedurii de colectare a TVA sau al prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă, pe de-o parte, și urmărirea penală în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, pe de altă parte, reprezintă materii/proceduri diferite, care nu se confundă. Mai mult, Curtea observă că nu există nicio relație de subsidiaritate între acestea, în sensul că urmărirea penală nu este o formă de manifestare a instituției măsurilor speciale derogatorii, acceptate de art. 394 și art. 395 din Directiva TVA. Faptul că, în anumite cazuri, urmărirea penală se efectuează în sfera săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală, cu referire la eventuale încălcări ale normelor în materia TVA-ului, nu poate modifica concluzia anterioară, fiind evident că cele două instituții (măsurile speciale de derogare și urmărirea penală) au scopuri diferite.28. Curtea constată că acceptarea ideii autorului excepției ar duce nemijlocit la concluzia că toate statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să urmeze procedura de autorizare prevăzută de art. 395 din Directiva TVA în cazul efectuării urmăririi penale cu privire la săvârșirea de infracțiuni de evaziune fiscală care presupun încălcări ale normelor în materia TVA-ului. Or, este evident că o asemenea abordare nu este întâlnită la nivel practic. Așa fiind, Curtea Constituțională apreciază că nu se poate pune în discuție autorizarea desfășurării urmăririi penale prin procedura prevăzută de art. 395 din Directiva TVA.29. În continuare, în ceea ce privește efectuarea urmăririi penale, Curtea Constituțională constată că, potrivit art. 172 alin. (9) și (10) din Codul de procedură penală, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări, realizată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Aceste dispoziții se coroborau cu cele ale art. 3 alin. (4) lit. a) și c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 (dispozițiile sunt în prezent abrogate, fiind în vigoare pe parcursul efectuării urmăririi penale în dosarele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate), care prevedeau că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziția procurorului, constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii, și orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert, procurorul dispune efectuarea unei expertize. Expertiza se dispune, în condițiile art. 100 din același act normativ, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. Totodată, potrivit art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală, la efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau a subiecților procesuali principali.30. În ceea ce privește colaborarea organelor fiscale cu cele de urmărire penală, Curtea reține că, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, „nu intră în atribuțiile inspecției fiscale efectuarea de constatări tehnico-științifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituții“. Cu toate acestea, dispozițiile art. 350 alin. (2) și (3) din același act normativ prevăd că în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite. Rezultatul acestor controale se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul, în temeiul art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal. În cursul judecății, instanța poate, de asemenea, la cerere sau din oficiu, să dispună efectuarea unei expertize. Totodată, potrivit art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, în domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.31. Așa fiind, Curtea constată că, în cursul urmăririi penale, analiza elementelor ce țin de administrarea fiscală în materia taxei pe valoarea adăugată nu este realizată în mod subiectiv de către parchet sau de către specialiștii care își desfășoară activitatea în cadrul acestuia. Legiuitorul a prevăzut elemente suficiente pentru ca efectuarea, în cadrul urmăririi penale, a analizei anterior menționate să fie realizată cu concursul unor persoane de specialitate, calificate în acest domeniu. Faptul că, în unele cazuri, organul de urmărire penală nu dispune efectuarea unei expertize sau a unei constatări tehnico-științifice, potrivit Codului de procedură penală, sau nu solicită efectuarea unui control fiscal, potrivit art. 350 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală, reprezintă o chestiune de aplicare a legii. Opțiunea organului de urmărire penală nu se poate converti într-o problemă de constituționalitate.32. În ceea ce privește chestiunea referitoare la „stabilirea de obligații fiscale direct în cadrul unei proceduri penale, prin actul de acuzare, fără a se urma sau iniția procedura administrativă specială de stabilire a obligațiilor fiscale disponibilă la nivel național“, Curtea Constituțională constată că, potrivit art. 113 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor în legătură cu stabilirea obligațiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare și a situațiilor de fapt aferente, stabilirea diferențelor de obligații fiscale principale. De asemenea, potrivit art. 114 din același act normativ, inspecția fiscală se exercită asupra oricăror persoane și entități, indiferent de forma lor de organizare, care au obligații de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor fiscale prevăzute de lege. Mai mult, conform normelor procedural fiscale ale art. 119, inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit de organele fiscale competente potrivit capitolelor I și II ale titlului III din Codul de procedură fiscală și care sunt denumite „organe de inspecție fiscală“.33. Totodată, potrivit art. 132 din Codul de procedură fiscală, organul de inspecție fiscală are obligația de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală. În aceste situații, organul de inspecție fiscală are obligația de a întocmi un proces-verbal semnat de organul de inspecție fiscală și de către contribuabilul/plătitorul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus inspecției fiscale refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală consemnează despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile, procesul-verbal trebuie comunicat contribuabilului/ plătitorului. Procesul-verbal reprezintă act de sesizare și stă la baza documentației de sesizare a organelor de urmărire penală.34. Corelativ, art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală dispune în sensul că, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Potrivit alin. (4) și (5) ale aceluiași articol, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală, iar procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.35. Totodată, potrivit art. 349 din Codul de procedură fiscală, ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu situații de fapt ce intră în competența de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit competențelor ce revin organelor fiscale, documentele ridicate și explicațiile scrise solicitate, potrivit legii, după caz, precum și alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal se trimit organelor de urmărire penală împreună cu actul de sesizare.36. În continuare, Curtea constată că, potrivit art. 150 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, procesele-verbale care stau la baza sesizării organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situații de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni și procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ fiscale în sensul codului. Pe baza acestor procese-verbale, organul fiscal organizează evidența fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul înscrise în aceste procese-verbale, distinct de evidența creanțelor fiscale.37. Așa fiind, Curtea observă că, în cvasitotalitatea cazurilor în care se pune în discuție încălcarea din punct de vedere penal a prevederilor fiscale, organul de urmărire penală este sesizat de către organul de inspecție fiscală, care trebuie să organizeze în procesele-verbale evidența fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul. Astfel, deși stabilirea obligațiilor fiscale se va realiza în cadrul unui proces penal, trebuie observat că constatarea acestora revine organului fiscal. Curtea a reținut că legiuitorul a instituit modalitățile de colaborare ale organelor fiscale cu organele de urmărire penală. Astfel, pe de-o parte, s-a instituit vocația organului fiscal de a sesiza organul de urmărire penală, în cazul în care, în activitatea sa, descoperă indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, iar, pe de altă parte, simetric, se reglementează posibilitatea obținerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale, la inițiativa celor dintâi, în cadrul urmăririi penale (Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 11 iunie 2020, paragraful 38). Totodată, Curtea a constatat că ipoteza de la care trebuie inițiată analiza comportamentului actorilor instituționali implicați este aceea a unor organe fiscale și de urmărire penală de bună-credință, precum și a unor instanțe judecătorești care sunt conștiente de obligativitatea respectării principiilor statului de drept (Decizia nr. 626 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018, paragraful 34). 38. În continuare, Curtea reține că dreptul de a propune și de a administra probe, dreptul de apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul la o cale de atac efectivă existente în procedura administrativă specială de stabilire a obligațiilor fiscale, apreciate ca fiind încălcate, se pot regăsi corelativ în materia penală.39. Astfel, Codul de procedură penală reglementează la art. 8 caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, iar la art. 10 dreptul la apărare al părților și subiecților procesuali principali. Totodată, respectarea dreptului la un proces echitabil este o constantă a procesului penal, componentele acestui drept fiind reglementate la nivel legislativ în normele procesual penale. În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă, Curtea subliniază faptul că art. 408-425 din Codul de procedură penală reglementează calea de atac a apelului, care este o cale de atac devolutivă ce presupune examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, Codul de procedură penală reglementează inclusiv căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare - art. 426-432, recursul în casație - art. 433-451, revizuirea - art. 452-465.40. Pentru aceste motive, având în vedere Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragrafele 26-29, Curtea constată că, având în vedere lipsa de relevanță/pertinență a întrebărilor preliminare, raportate la cauza de față, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de autorul excepției de neconstituționalitate, este neîntemeiată.41. În ceea ce privește solicitarea avocatului prezent în ședința publică desfășurată în fața Curții Constituționale de a extinde obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că această solicitare nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...)“, iar alin. (4) al aceluiași articol prevede că „Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (...)“. Cadrul procesual specific al excepției de neconstituționalitate este, așadar, cel fixat prin actul de sesizare a Curții Constituționale de către instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția. Prin urmare, în fața Curții Constituționale obiectul excepției nu poate fi altul decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. O extindere a acestuia, ca urmare a admiterii cererii făcute în fața Curții de către o parte, excedează cadrului stabilit prin Legea nr. 47/1992. În acest sens Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 528 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 15 iunie 2012, Decizia nr. 549 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 26 ianuarie 2018, paragraful 18. 42. În continuare, examinând excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, sau Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019.43. Cu acele prilejuri, referindu-se la reglementarea materiei constatărilor tehnico-științifice și a celor medico-legale din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că dispozițiile ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialiști - atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părților, care au posibilitatea de a formula cereri în fața instanțelor judecătorești, de a administra orice probe în apărarea lor și de a exercita căile de atac prevăzute de lege.44. Observând, în continuare, dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, Curtea a reținut că dispozițiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de acești specialiști constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condițiile în care art. 5 alin. (2) din același cod prevede că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului; în plus, judecata se realizează de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Totodată, Curtea a reținut că, deși norma procesual penală nu definește sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor ce urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condițiile de numire a acestora și statutul lor. Constatările tehnico-științifice efectuate de către acești specialiști constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății, conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 și 26).45. Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, precitată, Curtea a reținut că, în varianta inițială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-științifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condițiile dispunerii efectuării expertizei, cât și pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară și opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din același act normativ, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispozițiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile și obligațiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziții care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce privește efectuarea constatării, Curtea observă că dispozițiile procesual penale reglementează, la art. 181^1, doar obiectul constatării și conținutul raportului de constatare.46. Mai mult, Curtea a reținut că, deși după introducerea în Codul de procedură penală a instituției constatării, legiuitorul reglementase obligația dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligația organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar.47. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-științifice se dispun când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Așadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală.48. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. Așa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reținut că dispozițiile art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate și aplicate prin coroborare cu dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-științifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepție, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.49. Tot astfel, și dispozițiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 și 24 din Constituție, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare.50. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. Curtea a reținut în această decizie (paragrafele 19-22), mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituționalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepție. 51. Cu acel prilej, Curtea a constatat că dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigențele impuse de un proces echitabil, inclusiv pe cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalității armelor de care părțile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a reținut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, să ia cunoștință de existența constatării tehnico-științifice ca mijloc de probă efectuat de specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Subsecvent, poate formula obiecțiuni la raportul de constatare sau poate contesta în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate, mijlocul de probă respectiv. De asemenea, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii prevăzuți de textele de lege criticate, astfel că informațiile conținute în constatările tehnico-științifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Totodată, cu privire la statutul specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Curtea a constatat - prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, citată anterior - că desfășurarea activității acestora sub directa conducere, supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a acestora. Pe de altă parte, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală. De asemenea, Curtea a constatat că simpla abrogare a alin. (3) și (4) ale art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, prin legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, nu poate fi considerată, în sine, un argument de neconstituționalitate și un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudențial, mai ales că dispozițiile art. 172 alin. (7), (9) și (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluția legislativă cuprinsă în art. 11 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Astfel, art. 172 din noul Cod de procedură penală prevede că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de acești specialiști constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condițiile în care art. 5 alin. (2) din același cod prevede că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se realizează de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită.52. În fine, așa cum a reținut Curtea prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26), constatările tehnico-științifice efectuate de către specialiștii care funcționează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății, conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. În același sens este și Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017.53. În sensul celor mai sus reținute sunt și deciziile Curții Constituționale nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, și nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019. 54. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petre Badea și Aedificia Carpați - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală, de Ștefan Marin Crăciun în Dosarul nr. 2.962/83/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, precum și de Athenaeum Group S.R.L. în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9) [în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019] și (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală, Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 16 decembrie 2021.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu
    -----