DECIZIA nr. 858 din 26 noiembrie 2020referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și ale articolului unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 667 din 6 iulie 2021
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Floaro Construct - S.R.L. din București în Dosarul nr. 44/2017 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.334D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea unitatea administrativ-teritorială comuna Răchitoasa a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, atât sub aspectul criticilor extrinseci, cât și intrinseci, întrucât nu sunt încălcate principiile constituționale invocate în susținerea acesteia.
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 13 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 44/2017, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Floaro Construct - S.R.L. din București într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, introdus prin Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii: (i) contravine art. 52 alin. (2) și art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, deoarece instituie o excepție de la soluționarea litigiilor privind contractele administrative de către instanțele de contencios administrativ, iar această excepție poate fi stabilită numai printr-o lege organică, și nu printr-o lege ordinară, așa cum este Legea nr. 193/2013; (ii) contravine principiului bicameralismului, întrucât nu a fost dezbătut și adoptat de ambele Camere ale Parlamentului, ci numai de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională; (iii) încalcă art. 75 din Constituție, deoarece instituie o excepție în materia contenciosului administrativ, iar legile din acest domeniu trebuie dezbătute și adoptate mai întâi de Camera Deputaților, ca primă Cameră sesizată, apoi de Senat, în calitate de Cameră decizională.7. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu privire la critica referitoare la nereglementarea prin lege organică a prevederilor criticate și la nerespectarea ordinii de sesizare a Camerelor Parlamentului, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale cu privire la instituția contenciosului administrativ, arată că, întrucât este îndoielnic dacă această conturare a conceptului de „contencios administrativ“ corespunde sau nu situației existente în speța în care a fost sesizat tribunalul arbitral (unde acțiunea a fost introdusă de autoritatea contractantă în vederea rezilierii contractului de lucrări publice și a obligării „executantului“ pârât la plata unor sume de bani pentru neîndeplinirea unor obligații patrimoniale contractuale), se poate considera că dispozițiile art. 288^1 au putut fi introduse în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 pe calea unei legi ordinare, așa cum este Legea nr. 193/2013, fără a fi încălcată ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului.8. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului bicameralismului se menționează că art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 nu a existat în conținutul inițial al actelor normative în discuție, acesta constituind rezultatul unui amendament depus direct la Camera Deputaților, fără ca textul respectiv să fi fost vreodată dezbătut la Senat (prima Cameră sesizată). Prin urmare, raportat la jurisprudența Curții Constituționale în materie de bicameralism, prin care s-au stabilit criteriile esențiale pentru a se putea determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă acest principiu, în speță se observă „existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. Față de această împrejurare, se învederează că îi revine Curții Constituționale rolul exclusiv de a identifica dacă este îndeplinit sau nu acest criteriu. 9. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la principiul bicameralismului se arată că primul criteriu esențial, stabilit de jurisprudența Curții Constituționale pentru a determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă acest principiu, este îndeplinit în speța dată, respectiv existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, existența unor deosebiri majore de conținut juridic, se învederează că nu sunt îndeplinite condițiile; norma nou-introdusă are caracter supletiv, instituind doar o modalitate facultativă de soluționare a litigiilor privind executarea contractelor pe calea arbitrajului, condiționată de existența acordului părților. 11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, notele scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, care au următorul cuprins: „Părțile pot conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanță de urgență să fie soluționate prin arbitraj.“14. În acest context, având în vedere faptul că autoarea excepției de neconstituționalitate formulează critici de neconstituționalitate extrinseci, care, în realitate, vizează normele legale prin care a fost introdus art. 288^1 în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, respectiv articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 28 iunie 2013, Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate și articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013, care are următorul cuprins: „Articol unic. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77 din 27 noiembrie 2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, cu următoarele modificări și completări: [...] 8. La articolul I, după punctul 72 se introduce un nou punct, punctul 72^1, cu următorul cuprins:72^1. După articolul 288 se introduce un nou articol, articolul 288^1, cu următorul cuprins: „Art. 288^1: Părțile pot conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanță de urgență să fie soluționate prin arbitraj.“15. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 și Legea nr. 193/2013 au fost abrogate prin art. 238 lit. a) din cap. VIII al Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 23 mai 2016, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituționalitate asupra prevederilor criticate.16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 52 alin. (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 61 alin. (2) referitor la principiul bicameralismului și ale art. 73 alin. (3) lit. k) referitor la categorii de legi, respectiv reglementarea prin lege organică a contenciosului administrativ, și ale art. 75 din Constituție cu privire la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului.17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorității contractante, cu încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale administrativ-jurisdicțională sau să se adreseze instanțelor judecătorești. Acest act normativ cuprinde o serie de proceduri privind soluționarea contestațiilor în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, verificarea legalității actelor și operațiunilor derulate în cursul procedurii de atribuire, căile de atac împotriva deciziilor Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor și soluționarea litigiilor în instanță. Toate aceste aspecte au fost stabilite în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (4), potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime sau poate apela la jurisdicțiile speciale administrative, care sunt facultative și gratuite, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) și (2), potrivit cărora, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Prin urmare, procedura de judecată și căile de atac în materia achizițiilor publice sunt circumscrise acestor norme constituționale și se reglementează prin lege ordinară.18. În acest context, Curtea observă că prevederile criticate, distinct de cele antereferite, dispun că părțile pot conveni prin contract ca litigiile în legătură cu executarea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii să fie soluționate prin arbitraj. 19. Potrivit art. 541 din Codul de procedură civilă, arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, iar, în administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii. Cu privire la arbitraj, Curtea a reținut că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită (Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007).20. Totodată, Curtea a statuat că dispozițiile Codului de procedură civilă subliniază caracterul facultativ și convențional al arbitrajului, stabilește capacitatea de a încheia o convenție arbitrală și sfera litigiilor susceptibile a fi soluționate pe calea arbitrajului și precizează limitele libertății de voință a părților în materie procedurală ce se reflectă în convenția arbitrală (a se vedea Decizia nr. 870 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011). De asemenea, prin Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2012, instanța de contencios constituțional a observat că dispozițiile Codului de procedură civilă nici nu menționează expres și nici nu interzic expres statului și unităților administrativ-teritoriale să apeleze la procedura arbitrajului, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile legale criticate contravin în vreun fel prevederilor din Constituție. În accepțiunea instanței de contencios constituțional, câtă vreme legea nu interzice expres persoanelor juridice de drept public să apeleze la instituția arbitrajului pentru soluționarea divergențelor ce pot apărea ca urmare a derulării unui contract cu implicații comerciale și din moment ce convenția arbitrală reprezintă voința părților, verificarea de către instanța arbitrală a propriei competențe se poate face doar prin prisma normelor Codului de procedură civilă, raportat la interdicția instituită în cuprinsul aceluiași Cod de procedură civilă care vizează drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție, și nu persoane care nu pot folosi o atare procedură. 21. În același context al Deciziei nr. 331 din 10 aprilie 2012, precitată, Curtea a arătat că legislația în materia achizițiilor publice, cum ar fi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2006, nu se referă deloc la instituția arbitrajului, deși normele de aplicare ale acestor ordonanțe de urgență menționează procedura arbitrajului ca posibilitate de soluționare a eventualelor litigii (art. 55 din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 71/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 februarie 2007, și art. 12 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 168/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 28 februarie 2007).22. Cu privire la instituția contenciosului administrativ, Curtea, prin Decizia nr. 137 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 2 februarie 1995, a arătat că aceasta cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acțiuni directe, în fața instanțelor judecătorești competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorități publice de a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituția contenciosului administrativ apare ca fiind o garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților publice. De asemenea, Curtea a reținut că, în sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care cetățenii, apelând la actul de justiție, sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice, adică ale primarilor, consiliilor locale, prefecților, miniștrilor și ale Guvernului însuși. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată (Decizia nr. 1.047 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 6 septembrie 2011). 23. În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, Curtea observă că potrivit art. 52 alin. (1) și (2) din Constituție, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, iar condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. La nivel infraconstituțional, aceste norme constituționale sunt transpuse prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care este și o reflectare a dispozițiilor constituționale cuprinse la art. 126 alin. (6), în virtutea cărora, pe calea contenciosului administrativ, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale. Din analiza elementelor structurale ale Legii nr. 554/2004, respectiv a formulei de atestare a autenticității actului, rezultă că această lege a fost adoptată cu majoritatea necesară pentru legile organice [art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată], aspect ce se circumscrie art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție cu privire la obligativitatea reglementării contenciosului administrativ prin lege organică. 24. Față de cele prezentate, Curtea reține că dispozițiile art. 52 alin. (1) și (2), ale art. 73 alin. (3) lit. k) și ale art. 75 din Constituție nu au înrâurire în ceea ce privește adoptarea normelor criticate, deoarece căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii țin de procedura de judecată, prevăzută la nivel constituțional prin art. 126 alin. (2) teza a doua din Constituție, procedură care se transpune la nivel infraconstituțional prin lege ordinară. Astfel, normele criticate se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului în ceea ce privește stabilirea procedurilor privind soluționarea litigiilor în materie, procedura arbitrajului neafectând în vreun fel normele constituționale privind accesul liber la justiție sau dreptul persoanei de a se adresa instanțelor de judecată dacă se consideră lezată în drepturile sale prin căile judiciare prevăzute de lege. 25. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bicameralismului prevăzut de dispozițiile art. 61 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului, și anume: pe de o parte, existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009). Însă bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunțe asupra unei soluții legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esențial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în prima Cameră sesizată ar însemna limitarea rolului său constituțional, iar caracterul decizional atașat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce privește activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluțiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însușită de prima Cameră sesizată. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să cuprindă o soluție legislativă care păstrează concepția de ansamblu a acesteia și să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluții legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecție, în condițiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 și 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45).26. Din analiza procesului legislativ de adoptare a Legii nr. 193/2013, Curtea constată că aceasta are ca obiect de reglementare aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Senatul, în calitate de Cameră de reflecție, a aprobat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 printr-un articol unic, fără modificări sau completări. Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a aprobat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 printr-un articol unic, cu modificări și completări, sens în care este și pct. 8. 27. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la criteriile esențiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în cazul legii criticate, deși există diferențe între formele adoptate de Senat și de Camera Deputaților, nu se poate afirma că ar exista deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, aceste deosebiri se circumscriu abaterilor inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, nefiind schimbat obiectul esențial al legii reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, fiind pe deplin valabile considerentele mai sus expuse cu privire la faptul că prin aceste noi prevederi se creează o nouă modalitate de soluționare a litigiilor (prin arbitraj și numai dacă părțile convin asupra acestei proceduri prin contract) ce decurg din executarea contractelor reglementate de actul de bază (de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006), fără a afecta conținutul propriu de reglementare.28. Curtea reține că, la data adoptării normelor criticate în prezenta cauză, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 cuprindea mecanisme pentru a se da eficiență normelor constituționale cu privire la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, astfel că prin art. 286 din acest act normativ s-a statuat că procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante. Astfel, în fața instanței de judecată, litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire care intră în sfera de aplicare a dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență se soluționează de urgență și cu precădere. 29. Curtea observă că prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 a fost introdusă instituția/procedura arbitrajului ca posibilitate de soluționare a eventualelor litigii în legătură cu executarea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Astfel, dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 nu elimină controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ în această procedură de achiziții publice și nici nu obstrucționează accesul la justiție pentru litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, ci creează o nouă posibilitate, alternativă și facultativă, de soluționare a acestor litigii în condițiile legii (soluționare prin arbitraj dacă părțile convin asupra acestei proceduri), având, prin urmare, un caracter supletiv.30. Totodată, Curtea învederează faptul că articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 prin care a fost introdus art. 288^1 în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 se circumscrie chiar scopului pentru care acest act normativ a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 (și a cărei aprobare s-a concretizat prin Legea nr. 193/2013). Astfel cum reiese din preambulul acestei ordonanțe de urgență, acest act normativ a fost adoptat ca urmare a necesității reglementării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice, în caz contrar existând riscul diminuării gradului de cheltuire a fondurilor alocate, inclusiv a fondurilor europene, consecința cea mai gravă în acest caz reprezentând-o amânarea/întârzierea implementării unor proiecte de investiții majore, cu impact social și economic la nivel național sau local. De asemenea, s-a ținut cont de angajamentele asumate de Guvern prin scrisoarea de intenție și memorandumul tehnic de înțelegere cu Fondul Monetar Internațional, ce privesc creșterea eficienței și transparenței procedurilor de achiziții publice ca prioritate de vârf, avându-se în vedere faptul că nerespectarea obligațiilor asumate atrage dificultăți în asigurarea și utilizarea fondurilor aferente restructurării și reformării activităților de interes general, context în care pot fi sistate plățile pentru programele operaționale.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Floaro Construct - S.R.L. din București în Dosarul nr. 44/2017 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și constată că dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și ale articolului unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 26 noiembrie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu-----
| EMITENT |
| Valer Dorneanu | - președinte |
| Cristian Deliorga | - judecător |
| Marian Enache | - judecător |
| Daniel Marius Morar | - judecător |
| Mona-Maria Pivniceru | - judecător |
| Gheorghe Stan | - judecător |
| Elena-Simina Tănăsescu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Ionița Cochințu | - magistrat-asistent |
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 13 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 44/2017, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Floaro Construct - S.R.L. din București într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, introdus prin Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii: (i) contravine art. 52 alin. (2) și art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, deoarece instituie o excepție de la soluționarea litigiilor privind contractele administrative de către instanțele de contencios administrativ, iar această excepție poate fi stabilită numai printr-o lege organică, și nu printr-o lege ordinară, așa cum este Legea nr. 193/2013; (ii) contravine principiului bicameralismului, întrucât nu a fost dezbătut și adoptat de ambele Camere ale Parlamentului, ci numai de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională; (iii) încalcă art. 75 din Constituție, deoarece instituie o excepție în materia contenciosului administrativ, iar legile din acest domeniu trebuie dezbătute și adoptate mai întâi de Camera Deputaților, ca primă Cameră sesizată, apoi de Senat, în calitate de Cameră decizională.7. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu privire la critica referitoare la nereglementarea prin lege organică a prevederilor criticate și la nerespectarea ordinii de sesizare a Camerelor Parlamentului, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale cu privire la instituția contenciosului administrativ, arată că, întrucât este îndoielnic dacă această conturare a conceptului de „contencios administrativ“ corespunde sau nu situației existente în speța în care a fost sesizat tribunalul arbitral (unde acțiunea a fost introdusă de autoritatea contractantă în vederea rezilierii contractului de lucrări publice și a obligării „executantului“ pârât la plata unor sume de bani pentru neîndeplinirea unor obligații patrimoniale contractuale), se poate considera că dispozițiile art. 288^1 au putut fi introduse în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 pe calea unei legi ordinare, așa cum este Legea nr. 193/2013, fără a fi încălcată ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului.8. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului bicameralismului se menționează că art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 nu a existat în conținutul inițial al actelor normative în discuție, acesta constituind rezultatul unui amendament depus direct la Camera Deputaților, fără ca textul respectiv să fi fost vreodată dezbătut la Senat (prima Cameră sesizată). Prin urmare, raportat la jurisprudența Curții Constituționale în materie de bicameralism, prin care s-au stabilit criteriile esențiale pentru a se putea determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă acest principiu, în speță se observă „existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. Față de această împrejurare, se învederează că îi revine Curții Constituționale rolul exclusiv de a identifica dacă este îndeplinit sau nu acest criteriu. 9. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la principiul bicameralismului se arată că primul criteriu esențial, stabilit de jurisprudența Curții Constituționale pentru a determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă acest principiu, este îndeplinit în speța dată, respectiv existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, existența unor deosebiri majore de conținut juridic, se învederează că nu sunt îndeplinite condițiile; norma nou-introdusă are caracter supletiv, instituind doar o modalitate facultativă de soluționare a litigiilor privind executarea contractelor pe calea arbitrajului, condiționată de existența acordului părților. 11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, notele scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, care au următorul cuprins: „Părțile pot conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanță de urgență să fie soluționate prin arbitraj.“14. În acest context, având în vedere faptul că autoarea excepției de neconstituționalitate formulează critici de neconstituționalitate extrinseci, care, în realitate, vizează normele legale prin care a fost introdus art. 288^1 în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, respectiv articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 28 iunie 2013, Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate și articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013, care are următorul cuprins: „Articol unic. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77 din 27 noiembrie 2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, cu următoarele modificări și completări: [...] 8. La articolul I, după punctul 72 se introduce un nou punct, punctul 72^1, cu următorul cuprins:72^1. După articolul 288 se introduce un nou articol, articolul 288^1, cu următorul cuprins: „Art. 288^1: Părțile pot conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanță de urgență să fie soluționate prin arbitraj.“15. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 și Legea nr. 193/2013 au fost abrogate prin art. 238 lit. a) din cap. VIII al Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 23 mai 2016, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituționalitate asupra prevederilor criticate.16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 52 alin. (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 61 alin. (2) referitor la principiul bicameralismului și ale art. 73 alin. (3) lit. k) referitor la categorii de legi, respectiv reglementarea prin lege organică a contenciosului administrativ, și ale art. 75 din Constituție cu privire la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului.17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorității contractante, cu încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale administrativ-jurisdicțională sau să se adreseze instanțelor judecătorești. Acest act normativ cuprinde o serie de proceduri privind soluționarea contestațiilor în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, verificarea legalității actelor și operațiunilor derulate în cursul procedurii de atribuire, căile de atac împotriva deciziilor Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor și soluționarea litigiilor în instanță. Toate aceste aspecte au fost stabilite în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (4), potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime sau poate apela la jurisdicțiile speciale administrative, care sunt facultative și gratuite, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) și (2), potrivit cărora, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Prin urmare, procedura de judecată și căile de atac în materia achizițiilor publice sunt circumscrise acestor norme constituționale și se reglementează prin lege ordinară.18. În acest context, Curtea observă că prevederile criticate, distinct de cele antereferite, dispun că părțile pot conveni prin contract ca litigiile în legătură cu executarea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii să fie soluționate prin arbitraj. 19. Potrivit art. 541 din Codul de procedură civilă, arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, iar, în administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii. Cu privire la arbitraj, Curtea a reținut că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită (Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007).20. Totodată, Curtea a statuat că dispozițiile Codului de procedură civilă subliniază caracterul facultativ și convențional al arbitrajului, stabilește capacitatea de a încheia o convenție arbitrală și sfera litigiilor susceptibile a fi soluționate pe calea arbitrajului și precizează limitele libertății de voință a părților în materie procedurală ce se reflectă în convenția arbitrală (a se vedea Decizia nr. 870 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011). De asemenea, prin Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2012, instanța de contencios constituțional a observat că dispozițiile Codului de procedură civilă nici nu menționează expres și nici nu interzic expres statului și unităților administrativ-teritoriale să apeleze la procedura arbitrajului, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile legale criticate contravin în vreun fel prevederilor din Constituție. În accepțiunea instanței de contencios constituțional, câtă vreme legea nu interzice expres persoanelor juridice de drept public să apeleze la instituția arbitrajului pentru soluționarea divergențelor ce pot apărea ca urmare a derulării unui contract cu implicații comerciale și din moment ce convenția arbitrală reprezintă voința părților, verificarea de către instanța arbitrală a propriei competențe se poate face doar prin prisma normelor Codului de procedură civilă, raportat la interdicția instituită în cuprinsul aceluiași Cod de procedură civilă care vizează drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție, și nu persoane care nu pot folosi o atare procedură. 21. În același context al Deciziei nr. 331 din 10 aprilie 2012, precitată, Curtea a arătat că legislația în materia achizițiilor publice, cum ar fi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2006, nu se referă deloc la instituția arbitrajului, deși normele de aplicare ale acestor ordonanțe de urgență menționează procedura arbitrajului ca posibilitate de soluționare a eventualelor litigii (art. 55 din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 71/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 februarie 2007, și art. 12 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 168/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 28 februarie 2007).22. Cu privire la instituția contenciosului administrativ, Curtea, prin Decizia nr. 137 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 2 februarie 1995, a arătat că aceasta cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acțiuni directe, în fața instanțelor judecătorești competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorități publice de a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituția contenciosului administrativ apare ca fiind o garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților publice. De asemenea, Curtea a reținut că, în sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care cetățenii, apelând la actul de justiție, sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice, adică ale primarilor, consiliilor locale, prefecților, miniștrilor și ale Guvernului însuși. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată (Decizia nr. 1.047 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 6 septembrie 2011). 23. În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, Curtea observă că potrivit art. 52 alin. (1) și (2) din Constituție, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, iar condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. La nivel infraconstituțional, aceste norme constituționale sunt transpuse prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care este și o reflectare a dispozițiilor constituționale cuprinse la art. 126 alin. (6), în virtutea cărora, pe calea contenciosului administrativ, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale. Din analiza elementelor structurale ale Legii nr. 554/2004, respectiv a formulei de atestare a autenticității actului, rezultă că această lege a fost adoptată cu majoritatea necesară pentru legile organice [art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată], aspect ce se circumscrie art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție cu privire la obligativitatea reglementării contenciosului administrativ prin lege organică. 24. Față de cele prezentate, Curtea reține că dispozițiile art. 52 alin. (1) și (2), ale art. 73 alin. (3) lit. k) și ale art. 75 din Constituție nu au înrâurire în ceea ce privește adoptarea normelor criticate, deoarece căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii țin de procedura de judecată, prevăzută la nivel constituțional prin art. 126 alin. (2) teza a doua din Constituție, procedură care se transpune la nivel infraconstituțional prin lege ordinară. Astfel, normele criticate se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului în ceea ce privește stabilirea procedurilor privind soluționarea litigiilor în materie, procedura arbitrajului neafectând în vreun fel normele constituționale privind accesul liber la justiție sau dreptul persoanei de a se adresa instanțelor de judecată dacă se consideră lezată în drepturile sale prin căile judiciare prevăzute de lege. 25. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bicameralismului prevăzut de dispozițiile art. 61 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului, și anume: pe de o parte, existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009). Însă bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunțe asupra unei soluții legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esențial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în prima Cameră sesizată ar însemna limitarea rolului său constituțional, iar caracterul decizional atașat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce privește activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluțiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însușită de prima Cameră sesizată. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să cuprindă o soluție legislativă care păstrează concepția de ansamblu a acesteia și să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluții legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecție, în condițiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 și 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45).26. Din analiza procesului legislativ de adoptare a Legii nr. 193/2013, Curtea constată că aceasta are ca obiect de reglementare aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Senatul, în calitate de Cameră de reflecție, a aprobat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 printr-un articol unic, fără modificări sau completări. Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a aprobat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 printr-un articol unic, cu modificări și completări, sens în care este și pct. 8. 27. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la criteriile esențiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în cazul legii criticate, deși există diferențe între formele adoptate de Senat și de Camera Deputaților, nu se poate afirma că ar exista deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, aceste deosebiri se circumscriu abaterilor inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, nefiind schimbat obiectul esențial al legii reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, fiind pe deplin valabile considerentele mai sus expuse cu privire la faptul că prin aceste noi prevederi se creează o nouă modalitate de soluționare a litigiilor (prin arbitraj și numai dacă părțile convin asupra acestei proceduri prin contract) ce decurg din executarea contractelor reglementate de actul de bază (de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006), fără a afecta conținutul propriu de reglementare.28. Curtea reține că, la data adoptării normelor criticate în prezenta cauză, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 cuprindea mecanisme pentru a se da eficiență normelor constituționale cu privire la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, astfel că prin art. 286 din acest act normativ s-a statuat că procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante. Astfel, în fața instanței de judecată, litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire care intră în sfera de aplicare a dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență se soluționează de urgență și cu precădere. 29. Curtea observă că prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 a fost introdusă instituția/procedura arbitrajului ca posibilitate de soluționare a eventualelor litigii în legătură cu executarea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Astfel, dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 nu elimină controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ în această procedură de achiziții publice și nici nu obstrucționează accesul la justiție pentru litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, ci creează o nouă posibilitate, alternativă și facultativă, de soluționare a acestor litigii în condițiile legii (soluționare prin arbitraj dacă părțile convin asupra acestei proceduri), având, prin urmare, un caracter supletiv.30. Totodată, Curtea învederează faptul că articolul unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 prin care a fost introdus art. 288^1 în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 se circumscrie chiar scopului pentru care acest act normativ a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2012 (și a cărei aprobare s-a concretizat prin Legea nr. 193/2013). Astfel cum reiese din preambulul acestei ordonanțe de urgență, acest act normativ a fost adoptat ca urmare a necesității reglementării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice, în caz contrar existând riscul diminuării gradului de cheltuire a fondurilor alocate, inclusiv a fondurilor europene, consecința cea mai gravă în acest caz reprezentând-o amânarea/întârzierea implementării unor proiecte de investiții majore, cu impact social și economic la nivel național sau local. De asemenea, s-a ținut cont de angajamentele asumate de Guvern prin scrisoarea de intenție și memorandumul tehnic de înțelegere cu Fondul Monetar Internațional, ce privesc creșterea eficienței și transparenței procedurilor de achiziții publice ca prioritate de vârf, avându-se în vedere faptul că nerespectarea obligațiilor asumate atrage dificultăți în asigurarea și utilizarea fondurilor aferente restructurării și reformării activităților de interes general, context în care pot fi sistate plățile pentru programele operaționale.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Floaro Construct - S.R.L. din București în Dosarul nr. 44/2017 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și constată că dispozițiile art. 288^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și ale articolului unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 26 noiembrie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu-----
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari