DECIZIA nr. 553 din 18 septembrie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 27 din 10 ianuarie 2019



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Irina-Loredana Gulie- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepție ridicată de comuna Bistrița Bârgăului, județul Bistrița, prin primar, în Dosarul nr. 3.333/86/2017 al Tribunalului Suceava - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.858D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție, dat fiind faptul că este aplicabil tuturor destinatarilor normei juridice, în mod egal. Se mai arată că instituirea unei proceduri speciale administrative nu încalcă dreptul de acces liber la justiție, câtă vreme părțile au o cale de atac în justiție împotriva deciziei administrative. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 44 din Constituție se arată că statul are dreptul de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa. De asemenea invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv deciziile nr. 896 din 16 septembrie 2008, nr. 288 și nr. 301 din 3 martie 2009.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.333/86/2017, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Excepția a fost ridicată de comuna Bistrița Bârgăului, județul Bistrița, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul de lege criticat nu permite foștilor proprietari ai bunurilor preluate de stat fără titlu valabil sau succesorilor acestora să formuleze acțiunea în revendicare, reglementată de Codul civil, în cazul în care imobilele revendicate fac obiect al unor legi speciale de reparație. Se susține că, în acest mod, se instituie o discriminare între foștii proprietari, respectiv între cei care intentează acțiunea în revendicare, pe de o parte, și cei care recurg la revendicarea imobilelor în temeiul legilor speciale de reparație, pe de altă parte. Or, condiționarea, prin lege, a acordării măsurilor reparatorii exclusiv prin legi reparatorii speciale reprezintă o măsură care înfrânge principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, prin instituirea unei discriminări, în detrimentul celor care acționează prin formularea acțiunii de drept comun, respectiv acțiunea în revendicare. Se mai susține că, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit), principiul interzicerii discriminării, reglementat de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, presupune aplicarea unui tratament juridic egal unor persoane aflate în situații juridice identice. Astfel, există discriminare atunci când unor persoane aflate în situații identice sau comparabile le este aplicat un tratament juridic diferit sau atunci când un individ se vede, fără o justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, respectiv, în sensul art. 14 din Convenția europeană, atunci când autoritățile statului introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Se mai susține că, pentru a se reține nesocotirea principiului interzicerii discriminării, trebuie întrunite cumulativ următoarele elemente: unor persoane aflate în situații juridice analoage sau comparabile să le fie aplicat un tratament juridic preferențial, iar această distincție să nu își găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Se susține că, în speță, nu există o astfel de justificare a diferenței de tratament juridic, reglementată prin textul de lege criticat, respectiv aceasta nu vizează un scop legitim și nu este proporțională cu scopul vizat, dat fiind faptul că fostul proprietar care dorește să intenteze acțiunea în revendicare este plasat pe o poziție de inferioritate juridică, deoarece nu îi este permisă intentarea acțiunii în revendicare, potrivit dreptului comun, dacă bunurile preluate de stat cu titlu abuziv fac obiectul unor legi speciale de reparație.6. Se mai susține că, pentru aceleași motive, este încălcat și principiul constituțional al accesului liber la justiție. În acest sens se mai arată că legile speciale reparatorii au o aplicabilitate limitată în timp, aspect care presupune o serie de condiții limitative, printre care termene speciale, situație diametral opusă față de mijlocul procesual al acțiunii în revendicare, care este imprescriptibilă; prin urmare, nu poate fi acceptat faptul că persoanele îndreptățite la restituire sunt obligate să recurgă la revendicarea în temeiul legilor speciale de reparație. Se arată că autoarea excepției a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparație, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate.7. În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție, referitoare la caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative, se susține că, în concordanță cu dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia județeană este autoritate publică cu activitate administrativ-jurisdicțională. Prin urmare, în condițiile în care organele implicate în procedura de restituire ce face obiectul legilor speciale de reparație, respectiv comisia locală și comisia județeană, sunt jurisdicții administrative, este evident că apelarea la concursul acestora de către persoanele îndreptățite la restituire ar trebui să aibă un caracter facultativ. Astfel, textul de lege criticat nu poate exclude foștii proprietari de la posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare, în condițiile în care parcurgerea etapelor administrative trebuie să aibă un caracter facultativ.8. Se mai susține că, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, dreptul de proprietate este garantat, atât în ceea ce privește garantarea atributelor dreptului de proprietate, cât și în sensul garantării posibilității titularului dreptului de proprietate de a-și apăra dreptul, în speță, prin intentarea acțiunii în revendicare. Prin urmare, măsurile legislative nu pot determina ingerințe în dreptul de proprietate privată, în sensul imposibilității recurgerii la acțiunea în revendicare, exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.9. De asemenea se invocă încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție, cu motivarea că imposibilitatea exercitării acțiunii în revendicare nu întrunește condițiile restrictive de restrângere a exercițiului unui drept. Se mai arată că, prin Sentința nr. 3.538/2010, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în Dosarul nr. 3.538/190/2010, s-a dispus înființarea colii funciare Bistrița Bârgăului, partea a VI-a, cu nr. top 1-35, fiind recunoscut dreptul de proprietate al autoarei excepției, astfel încât aceasta deține un „bun actual“, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.10. Tribunalul Suceava - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se apreciază că reglementarea criticată este clară, precisă și previzibilă, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, fiind adoptată de legiuitor în cadrul atribuțiilor sale conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție. Se mai apreciază că instituirea unei proceduri speciale de reparație, cu privire la bunurile preluate de stat fără titlu valabil ori prin vicierea consimțământului, în perioada regimului comunist, nu semnifică încălcarea accesului liber la justiție ori restricții în stabilirea dreptului de proprietate, ci este dictată de necesitatea lămuririi raporturilor juridice litigioase, într-un termen rezonabil, în sensul clarificării și asigurării securității raporturilor juridice. În ceea ce privește susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție se apreciază că egalitatea părților în fața legii și a autorităților judiciare implică judecarea proceselor de aceleași organe judiciare și potrivit acelorași reguli procedurale. De asemenea, existența unor organe de jurisdicție specializate, în afara sistemului instanțelor judecătorești ori instituirea unor reguli speciale de procedură nu exclude egalitatea părților, deoarece organele de jurisdicție specializate soluționează toate litigiile date de legea specială în competența lor jurisdicțională, fără nicio discriminare, iar regulile procedurale speciale se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu supus acestor reguli. Totodată, legislația procesuală în vigoare nu instituie restricții sau privilegii, fiecare parte având dreptul la aceleași probe, apărări și căi de atac. Se mai apreciază că neurmarea procedurii speciale, prevăzută de legile reparatorii, nu constituie fine de neprimire ale unei acțiuni formulate pe calea dreptului comun, accesul liber la justiție fiind garantat de art. 21 alin. (1) din Constituție, atât timp cât părților interesate le este asigurată posibilitatea de a formula o cale de atac.11. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, instanța de judecată invocă jurisprudența Curții Constituționale, prin care s-a statuat că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa, în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau orice altă modalitate -- foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative din perioada regimului comunist. De asemenea se apreciază că modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportării acestora la cadrul constituțional și legal existent, reprezintă o opțiune a legiuitorului. Se mai invocă jurisprudența Curții Constituționale cu privire la textul de lege criticat.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.13. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se consideră că textul de lege criticat nu îngrădește principiul accesului liber la justiție, ci, dimpotrivă, reprezintă o concretizare a acestuia, în acest caz instanțele de judecată fiind competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate. În legătură cu invocarea dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995, precum și Decizia nr. 301 din 3 martie 2009.14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, potrivit cărora: „(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.“17. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție și alin. (4) privind jurisdicțiile speciale administrative, art. 44 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului de proprietate și art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea sunt invocate dispozițiile art. 14 - Interzicerea discriminării, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat, în aplicarea principiului restitutio in integrum, dispune cu privire la posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu sau cu un titlu nevalabil, în temeiul dispozițiilor de drept comun, cuprinse în Codul civil, cu excepția cazurilor în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație. În acest din urmă caz, revendicarea bunurilor preluate de stat este posibilă doar în temeiul normelor speciale cuprinse în legea cu caracter reparator, printr-o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.19. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că, în condițiile inexistenței unei opțiuni de a alege între aplicarea dreptului comun în materia revendicării și aplicarea legii speciale de reparație, textul de lege criticat instituie un regim juridic discriminatoriu, în ceea ce privește posibilitatea foștilor proprietari de a obține restituirea bunurilor preluate de stat. Analizând ipoteza normativă a textului de lege criticat, Curtea reține că acesta exclude un concurs între aplicarea legii generale și a legii speciale, reglementând în mod expres faptul că, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii, acțiunea în revendicare, de drept comun, nu mai poate constitui temei al revendicării, în virtutea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Așadar, ipoteza normativă a textului de lege criticat plasează destinatarii normei în aceeași situație juridică, acordându-le posibilitatea revendicării imobilelor în cauză, fie pe calea acțiunii în revendicare, aplicabilă până la intrarea în vigoare a legii speciale, fie pe calea legii reparatorii speciale. Or, având în vedere principul general de drept electa una via non datur recursus ad alteram, precum și principiul securității raporturilor juridice, nu se poate susține că persoanele care, utilizând procedura legii speciale reparatorii, nu mai pot exercita, ulterior, acțiunea în revendicare de drept comun se află într-o situație juridică discriminatorie, cu încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi.20. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). Or, în speță, situația prevăzută de ipoteza normei se referă la momentul adoptării legislației speciale, cu caracter reparator, față de care își găsește aplicarea un regim juridic sau altul, respectiv revendicarea fie în condițiile dreptului comun, până la un anumit moment temporar (intrarea în vigoare a legii speciale), fie în temeiul legii speciale. Așadar, criteriul în funcție de care devin incidente dispozițiile de drept comun, respectiv, dispozițiile legii speciale de reparație, este un criteriu obiectiv și rezonabil, nefiind instituit intuitu personae. Prin urmare, având în vedere faptul că textul de lege criticat se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare, pe considerente arbitrare, nu este întemeiată raportarea criticii de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și nici la principiul nediscriminării, cuprins în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 21. De altfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa referitoare la textul de lege criticat, a statuat că sintagma „dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație“, cuprinsă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu are semnificația unei încălcări a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, având în vedere că legiuitorul, în virtutea competențelor sale constituționale, este îndreptățit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, în jurisprudența Curții, s-a mai reținut că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 117 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 22 martie 2006, precum și Decizia nr. 896 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 21 octombrie 2008).22. Autoarea excepției de neconstituționalitate mai susține că textul de lege criticat încalcă și principiul constituțional al accesului liber la justiție, prin obligarea persoanelor îndreptățite la restituire să recurgă la revendicarea în temeiul legilor speciale de reparație. În acest sens se susține că legile speciale reparatorii au o aplicabilitate limitată în timp, aspect care presupune o serie de condiții limitative, printre care termene speciale, situație diametral opusă față de mijlocul procesual al acțiunii în revendicare.23. În legătură cu aceste susțineri, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiționări, de natură a permite valorificarea în bune condiții a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite. De asemenea, Curtea a mai statuat că principiul accesului liber la justiție implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, sau Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006).24. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că instituirea unei reglementări speciale, în materia revendicării imobilelor preluate de stat, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității recurgerii la acțiunea în revendicare, reglementată de Codul civil, nu este de natură să contravină principiului constituțional al accesului liber la justiție, atât timp cât persoanelor îndreptățite la restituire li se recunoaște un drept efectiv de acces la instanță, respectiv atât timp cât, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, legea specială conferă și calea contestației la instanță. Or, din acest punct de vedere, al recunoașterii dreptului la acțiune în justiție, în temeiul legislației adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea reține că acesta era prevăzut de art. 53-56 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, art. 2 alin. (6), art. 3 alin. (7), art. 6 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, art. 21 alin. (5), art. 26 alin. (3), art. 28 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005 și art. 19 și art. 20 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, instanța de judecată este competentă să se pronunțe atât asupra deciziilor emise de entitatea învestită de lege cu atribuții în finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cât și asupra refuzului acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății. Totodată, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanțelor de judecată li s-a recunoscut o jurisdicție deplină, inclusiv în ceea ce privește analiza fondului dreptului la restituire, prin soluționarea pe fond nu numai a contestației formulate împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și a notificării persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. 25. Tot în legătură cu acest aspect, referitor la pretinsa încălcare a principiului constituțional al accesului liber la justiție, autoarea excepției mai arată că a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparație, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate. Or, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că și împrejurarea referitoare la faptul că, prin neparcurgerea procedurii administrative ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție nu este de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile, accesul liber la justiție semnificând faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică și reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 476 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014). În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia instituirea unei proceduri prealabile nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenție, dacă ea este supusă ulterior unui control judecătoresc, dreptul de acces la un tribunal fiind susceptibil de unele limitări implicite sau explicite, întrucât, prin însăși natura lui, el presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție (cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, sau Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57).26. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale privind garantarea dreptului de proprietate, motivat de faptul că fostul proprietar nu poate exercita acțiunea în revendicare, în subsidiar față de parcurgerea procedurii de restituire reglementată prin legile speciale de reparație, în jurisprudența sa, Curtea reține jurisprudența sa constantă, în care s-a statuat că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013).27. Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor art. 53 din Constituție, Curtea reține că, nefiind constatată nicio încălcare a drepturilor fundamentale, prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză. De altfel, Curtea mai reține că, în sensul jurisprudenței sale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări, implicit admise, din partea statului, prin anumite condiții de formă sau de fond impuse de legiuitor. Prin urmare, imposibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, în privința bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparație, care conferă calea specială de acces la justiție, nu constituie o restrângere a accesului liber la justiție, ci o configurare a acestui drept, fără a putea fi reținută o afectare a dreptului, în chiar substanța sa. În sensul jurisprudenței Curții, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului la justiție, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vedere valorificării unui drept sau interes legitim, poate să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, sau Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Prin urmare, prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză.28. De asemenea, în legătură cu invocarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituție, referitor la caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative, Curtea reține că obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate se referă la posibilitatea foștilor proprietari sau a succesorilor acestora de a formula acțiune în revendicarea bunurilor preluate abuziv, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, prin invocarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituție, autorul excepției de neconstituționalitate își circumstanțiază critica la o reglementare proprie legii speciale la care face referire textul de lege criticat. Prin urmare, critica de neconstituționalitate, formulată din această perspectivă, nu privește norma juridică supusă controlului de constituționalitate, ci însuși modul de desfășurare a procedurii reglementate prin legea specială de reparație. Astfel, o asemenea critică depășește conținutul normativ al art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, vizând în mod direct și nemijlocit prevederile art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, act normativ care nu constituie obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională neputându-și extinde controlul de constituționalitate și în privința altui act normativ, întrucât s-ar sesiza din oficiu. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de comuna Bistrița Bârgăului, județul Bistrița, prin primar, în Dosarul nr. 3.333/86/2017 al Tribunalului Suceava - Secția I civilă și constată că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 18 septembrie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Irina-Loredana Gulie
    ----