DECIZIA nr. 499 din 17 iulie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 966 din 15 noiembrie 2018



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Oana Cristina Puică- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Monica Dumitrașcu în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016) al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.176D/2016.2. La apelul nominal, pentru autoarea excepției, răspunde apărătorul ales, Mihaela Soare, cu împuternicire avocațială la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autoarei excepției, care solicită admiterea acesteia. Susține astfel că dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal încalcă principiul legalității, întrucât sintagma „măsuri de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii“ este neclară și imprevizibilă. Chiar dacă în anumite domenii, cum ar fi cel rutier și cel al construcțiilor, există norme legale cu privire la desfășurarea activităților specifice, în alte domenii - așa cum este cel medical - aplicarea legii ajunge să se facă prin analogie, întrucât noțiunea de „măsuri de prevedere“ nu se bucură de o definiție în legea penală. Referitor la jurisprudența în materie a Curții Constituționale apreciază că soluțiile și considerentele deciziilor nr. 861 din 10 iulie 2008, nr. 598 din 12 iunie 2012 și nr. 772 din 15 decembrie 2016 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale cu privire la incidența în domeniul rutier a acestei forme agravate a infracțiunii de ucidere din culpă. Totodată, arată că dispozițiile de lege criticate au aplicabilitate generală și vizează culpa profesională, care, în domeniul medical, îmbracă forma culpei medicale. Așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, normele juridice trebuie să aibă o formulare generală, interpretarea și aplicarea lor depinzând de practică. Or, persoanele care desfășoară activități medicale sunt profesioniști care au obligația de a cunoaște prescripțiile din domeniu.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:5. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Monica Dumitrașcu cu ocazia soluționării unei cauze penale privind trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de ucidere din culpă, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv de cele ale art. 192 alin. (2) din Codul penal.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că textele de lege criticate - care reglementează varianta agravată a uciderii din culpă săvârșite ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități - încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepsei, precum și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Astfel, arată că normele criticate sunt lipsite de claritate și previzibilitate, deoarece, din modul de definire a acestei variante agravate a infracțiunii de ucidere din culpă, nu poate fi determinată cu exactitate conduita care constituie elementul material al respectivei modalități normative a infracțiunii în discuție. Incriminarea criticată are un caracter general, astfel că acțiunile și inacțiunile - raportate la activitățile pe care le desfășoară un practicant al unei profesii sau meserii - pot fi menționate în cuprinsul altor acte normative decât legea penală sau în fișa postului ori pot fi situații de fapt, nereglementate în scris. Așadar, dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal au un caracter ambiguu, existând posibilitatea ca activitatea avută în vedere să fie reglementată de către o altă autoritate decât cea legislativă. Faptul că legiuitorul nu a reglementat, în mod expres, prin dispozițiile de lege criticate, măsurile de prevedere concrete - a căror încălcare de către persoana care exercită o profesie sau o meserie are drept consecință aplicarea unei pedepse penale - creează premisele unor interpretări subiective și ale unor abuzuri. Consideră că în modul de interpretare de către procurori a sintagmei „nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii“ există o modalitate ideală, perfectă de îndeplinire a unui act, cunoscută doar de către procurorul de caz - care ar putea să nu fie împărtășită de judecătorul cauzei - și care nu este cunoscută de persoana care trebuie să respecte acele măsuri de prevedere. Ca atare, aceasta din urmă nu cunoaște conduita ideală căreia ar trebui să i se conformeze, dar, cu toate acestea, este trasă la răspundere penală pentru o faptă pedepsită extrem de grav. Apreciază că lipsa de corelare între prevederi reglementate în legi speciale este de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestora. Susține că viciile de redactare a normei criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reținerea existenței infracțiunii este făcută de instanță în mod arbitrar, în funcție de aprecieri subiective. Totodată, textele de lege criticate determină și încălcarea principiului nediscriminării, deoarece același act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca defectuos. De asemenea, arată că, potrivit reglementării actuale, având în vedere că nu există criterii obiective de diferențiere, nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii poate constitui și abatere disciplinară, precum și faptă ilicită, care atrage răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, este posibil ca o persoană care încalcă reguli de conduită stabilite prin lege să nu răspundă penal, iar o persoană care nu respectă anumite măsuri de prevedere - indiferent dacă sunt prevăzute și unde sunt prevăzute - să răspundă penal. Invocă în acest sens și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016.7. Curtea de Apel București - Secția I penală nu și-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.9. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile de lege criticate sunt clare, accesibile și previzibile. Invocă în acest sens jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre care și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 146 din 12 martie 2015). Desigur, este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar și cu o anume suplețe, însă caracterul mult prea general și, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii. Arată că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52 și 55, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Așadar, previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă posibilitatea de a-și reprezenta aspectele în funcție de care este obligat să își modeleze conduita. Curtea Constituțională a precizat în jurisprudența sa că dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competența de a reglementa conținutul infracțiunilor și tratamentul sancționator aplicabil acestora. Faptul că nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități constituie un element agravant al infracțiunii de ucidere din culpă nu este de natură a transforma textul de lege criticat într-unul lipsit de previzibilitate. Conținutul incriminării criticate este stabilit prin texte de lege clare, accesibile și previzibile, chiar dacă acestea fac trimitere la respectarea unor reguli din afara sferei ilicitului penal. Norma de incriminare se referă la regulile de exercitare a unei profesii sau meserii ori de efectuare a anumitor activități, reguli pe care cei care desfășoară activitățile respective au obligația de a le cunoaște și de a le respecta, neputându-se prevala de faptul că aceste reguli nu sunt cuprinse în norme de natură penală.10. Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 861 din 10 iulie 2008, nr. 598 din 12 iunie 2012 și nr. 772 din 15 decembrie 2016, în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, arată că instituirea unui tratament penal mai sever pentru anumite infracțiuni, apreciate de legiuitor ca fiind fapte cu un grad de pericol social ridicat, nu contravine, sub niciun aspect, principiului egalității în drepturi. Normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestora, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. Referitor la prevederile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, arată că acestea nu încalcă principiul legalității pedepsei, consacrat de dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție, instanța de judecată fiind aceea care, în baza probelor administrate, hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului. În plus, orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în conformitate cu art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Deși Codul penal din 1969 a fost abrogat prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederile art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, sub aspectul alegerii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunța asupra prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969. Din notele scrise, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta privește, în realitate, numai dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra acestor prevederi de lege, care au următorul cuprins:– Art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.“;– Art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal: „(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“14. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 124 alin. (3) referitor la independența justiției, precum și ale art. 11 alin. (1) și (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 7 privind legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că uciderea din culpă prevăzută de art. 192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală din art. 178 din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziția psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenție, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârșite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârșite cu intenție, această evaluare diferențiată fiind valabilă și în cazul omuciderii. Deși uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârșită cu intenție, posibilitatea săvârșirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă amenințare pentru viața oamenilor și pentru securitatea relațiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acțiuni inhibitoare pentru conștiința oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societății, ocrotire care în prezent capătă o importanță din ce în ce mai mare, având în vedere că activitățile în cadrul cărora se pot săvârși, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în același ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente și prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenționat -, punând în pericol viața oamenilor ca urmare a neatenției sau ușurinței în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai ușoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină cont de gravitatea culpei. 16. Curtea reține că modalitatea agravată a acestei infracțiuni reglementate de dispozițiile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Alin. 2 al art. 178 din Codul penal din 1969 prevedea aceeași pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, conținutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit textului art. 192 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Această soluție a fost adoptată de practica judiciară și în condițiile reglementării anterioare, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 178 din Codul penal din 1969.17. Curtea constată că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, și anume nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Această agravantă privește deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existența acestei forme agravate a infracțiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerințe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) sau să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activități să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.18. Totodată, Curtea observă că textele de lege criticate se referă la caracterul activității în legătură cu care este săvârșită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriașul care nu săvârșește fapta în exercițiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exercițiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracțiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitatea specific și, din ușurință sau neprevedere, ucide o persoană, răspunde pentru varianta agravată analizată.19. Curtea constată că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană și care este caracterizat prin anumite cunoștințe și o anumită manualitate. Dispozițiile legale și măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situațiilor în care exercițiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activități poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenția celor care le efectuează să lucreze cu toată prudența.20. Așadar, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudență pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau a mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenție față de viața celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viața persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenție și chibzuință în relațiile sociale ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități care ar putea provoca moartea unei persoane.21. În practică, uciderea din culpă în această modalitate agravată este mai frecventă în domeniul medical, în cel al circulației pe drumurile publice și în cel al construcțiilor. Astfel, referitor la activitatea medicală, Curtea constată că, în practica instanțelor, se reține existența culpei profesionale atunci când se comit acte de neglijență sau din neatenție (de exemplu, a fost angajată răspunderea penală în următoarele cazuri: al chirurgului care, cu ocazia efectuării operației, a uitat o compresă și un instrument în corpul pacientului, ceea ce a condus la decesul acestuia; al medicului care a administrat unui copil ser antitetanic în cantitate mare și fără să țină seama de antecedentele medicale ale copilului; al medicului care, fiind anunțat telefonic despre situația gravă a bolnavului, nu s-a deplasat la spital, ci doar a dat explicații telefonice asistentei, iar, ulterior, bolnavul nu a mai putut fi salvat). Așadar, persoanele care exercită profesii din domeniul medical au calitatea de profesioniști, fiind persoane avizate și diligente, ce au reprezentarea efectelor și a riscurilor pe care le implică actul medical.22. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea nu poate reține critica potrivit căreia sintagma „măsuri de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii“ nu îndeplinește cerințele cu privire la calitatea legii, și anume claritatea și previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, măsurile de prevedere a căror încălcare - de către persoana care exercită o profesie sau o meserie - atrage incidența dispozițiilor de lege criticate, ceea ce ar avea drept consecință faptul că destinatarii normei penale nu și-ar putea conforma conduita prescripțiilor acesteia.23. Curtea constată că, prin natura ei, varianta agravată a infracțiunii de ucidere din culpă - prevăzută de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal - nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau al unei meserii a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalității incriminării și pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale.24. Întrucât dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor și ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, respectiv de prevederile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.25. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni - instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].26. Curtea de la Strasbourg a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). 27. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reținut că art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).28. În altă ordine de idei, referitor la pretinsa încălcare a principiului egalității în drepturi, reglementat de prevederile art. 16 din Constituție, Curtea reține că normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestora, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare.29. În ceea ce privește critica autoarei excepției raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de față, obiectul excepției de neconstituționalitate fiind o normă de drept penal substanțial, și anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidență în materia garanțiilor procesului echitabil.30. De asemenea, Curtea reține că dispozițiile constituționale ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 124 alin. (3) referitor la independența justiției nu sunt aplicabile în prezenta cauză.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Monica Dumitrașcu în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016) al Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 17 iulie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Oana Cristina Puică
    -----