HOTĂRÂRE*1) din 22 mai 1998CAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 637 din 27 decembrie 1999
-----------*1) Nota traducatorului.Versiunile originale sunt în limbile franceza şi engleza.Întrucât versiunile în limbile franceza şi engleza folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepţia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale.CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUICAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI(53/1997/837/1043)Hotărâre pronunţată de o CameraRomânia - menţinerea confiscării ilegale a unor obiecte de valoare de către fosta militie în 1966 şi interzicerea accesului la un tribunal care să poată dispune restituirea lorI. Articolul 6 alin. 1 din convenţieA. Excepţia preliminară a Guvernului(neepuizarea căilor de recurs intern)Neprezentata în faţa Comisiei - decădere.Concluzie: respingere (unanimitate).B. Temeinicia plângeriiCurtea Suprema de Justiţie a decis ca, întrucât cererea de restituire formulată de către reclamanta are drept obiect contestarea unei măsuri de urmărire penală, competenţa soluţionării ei revine în exclusivitate Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges. Întrucât chiar şi atunci când exercita o atribuţie de natura contencioasă un procuror acţionează în calitate de membru al Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie şi apoi ministrului justiţiei, aceasta înseamnă ca el este dependent faţă de puterea executivă.Concluzie: încălcare (unanimitate).II. Articolul 13 din convenţieArt. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de art. 6.Concluzie: nu este necesară examinarea acestui capăt de cerere (unanimitate).III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1Întrucât nici nelegalitatea confiscării bunurilor litigioase de către fosta militie şi nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - în consecinţa, reclamanta a rămas proprietara asupra bunurilor până în prezent -, România nu a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii decât începând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situaţie de fapt continua care subzistă în prezent, iar decizia Curţii Supreme de Justiţie este ulterioară datei de 20 iunie 1994.Data fiind absenta vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretată ca "o lipsire de proprietate" sau ca o modalitate de "reglementare a folosirii proprietăţii" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.Reclamanta obtinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotărâre anulată de către Curtea Suprema de Justiţie -, în condiţiile în care demersurile făcute la parchetul considerat competent de către Curtea Suprema de Justiţie nu dusesera la nici un rezultat.Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor în cauza, combinata cu esecul încercărilor de până atunci de reparare a situaţiei criticate, a produs consecinţe suficient de grave pentru a conchide ca a avut loc o confiscare de fapt.Concluzie: încălcare (unanimitate).IV. Articolul 8 din convenţieData fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie să examineze cazul prin raportare la art. 8.Concluzie: nu este necesară examinarea acestui aspect (unanimitate).V. Articolul 50 din convenţieA. PrejudiciulPrejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile în litigiu - reparatie echitabila. Prejudiciul moral: reparatie echitabila.Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească o anumită suma de bani către reclamanta, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale (unanimitate).B. Costuri şi cheltuieli judiciarePretenţii neprecizate - restituire echitabila.Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească reclamantei o anumită suma de bani cu titlu de costuri şi cheltuieli (unanimitate).REFERINŢE LA JURISPRUDENTA CURŢII23 septembrie 1982, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei; 27 august 1981, Demicoli împotriva Maltei; 24 iunie 1993, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei; 24 noiembrie 1994, Beaumartin împotriva Frantei; 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou împotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996, Sakik şi alţii împotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala Gomez de la Torre împotriva Spaniei.În cazul Vasilescu împotriva României*2),--------------*2) Notele grefierului:1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele doua cifre arata poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele doua o aseaza pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.2. Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9.Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi cu reglementările aplicabile din Regulamentul B, în camera alcătuită din următorii judecători:domnul R. Bernhardt, preşedinte;domnul Thor Vilhjalmsson;domnul A.B. Baka;domnul M.A. Lopes Rocha;domnul D. Gotchev;domnul K. Jungwiert;domnul E. Levits;domnul J. Casadevall;domnul M. Voicu,precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,după ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie 1998 şi la 23 aprilie 1998, pronunţa hotărârea de mai jos, adoptată la aceasta din urma data:PROCEDURA1. Curtea a fost sesizată cu acest caz de către o persoană de cetăţenie română, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la 22 şi, respectiv, la 28 mai 1997, în termenul de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cazului se găseşte o plângere (nr. 27.053/95) îndreptată împotriva României şi cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 în temeiul art. 25.Plângerea doamnei Vasilescu şi cererea Comisiei au drept temei art. 44 şi art. 48 lit. a) şi e) din convenţie, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care România l-a ratificat. Ele vizează obţinerea unei hotărâri cu privire la respectarea de către România a exigenţelor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi - în ceea ce priveşte plângerea în faţa Comisiei - ale art. 8 şi 13 din convenţie.2. Răspunzând invitatiei făcute în conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de apărător (art. 31). Preşedintele a autorizat folosirea limbii române în procedura scrisă în faţa Curţii (art. 28 alin. 3).3. Camera ce urma să fie constituită era compusa de drept din domnul M. Voicu, judecător ales de cetăţenie română (art. 43 din convenţie), şi din domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B]. La 3 iulie 1997, în prezenta grefierului, preşedintele Curţii, domnul R. Ryssdal, a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B], Thor Vilhjalmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits şi J. Casadevall (art. 43 în fine din convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).4. În calitate de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantei şi pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţa la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 5 şi, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi răspunsurile în replica, la 21 ianuarie şi la 17 februarie 1998.5. La 24 februarie 1998 Camera a decis sa nu ţină o audienta, nu înainte de a se fi asigurat de îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. 27 şi 40 din Regulamentul B).6. La 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefa un raport de expertiza, realizat de Muzeul Naţional de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din convenţie în problema prejudiciului material. În replica, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observaţiile sale scrise cu privire la acest raport.ÎN FAPTI. Împrejurările cauzei7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetăţean român, născută în 1897, îşi are domiciliul în comuna Potlogi, judeţul Dambovita.8. La 23 iunie 1966 lucrători ai fostei Militii Arges, fără a fi în posesia unui mandat, au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetări penale declansate împotriva soţului ei, acuzat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegala de obiecte din aur, fapta pedepsita de legislaţia atunci în vigoare (Decretul nr. 210/1960).Cu aceasta ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre cele mai multe erau gaurite pentru confecţionarea de bijuterii, iar doua dintre ele fuseseră transformate în cercei.9. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Arges a Băncii Naţionale a României, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.10. La 8 iulie 1966 conducerea fostei Militii Arges a pronunţat o ordonanţa de încetare a procesului penal cu privire la soţul reclamantei, finalizand astfel cercetările, în conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedura penală (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat ca în acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar s-a decis totuşi menţinerea confiscării obiectelor în cauza.11. La 24 mai 1990 Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situaţia acestor bunuri, a informat-o ca în arhivele sale nu exista nici un act din care să rezulte ca o astfel de măsura a fost dispusă.12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a răspuns ca nici o măsura de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusă împotriva ei sau soţului ei, nici în 1966 şi nici ulterior.13. În 1991, la o dată neprecizata, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei ca într-adevăr făcuse obiectul unei măsuri de urmărire în 1966 în ceea ce priveşte obiectele pe care le revendica şi ca, ulterior, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la soţul sau. Se adauga faptul ca măsura de confiscare fusese totuşi menţinută de către procuratura.14. În 1991 reclamanta a introdus împotriva Băncii Naţionale a României, în calitate de depozitar al monedelor, o acţiune în revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate în salba şi la perechea de cercei.În faţa Judecătoriei Gaesti ea a susţinut ca aceste obiecte fuseseră confiscate în mod ilegal de către militie, fără ca o astfel de măsura sa fi fost ordonată de către magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat răspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).15. La 21 februarie 1992 judecătoria, bazându-se pe declaraţiile martorilor şi pe documentele depuse la dosar, a dat câştig de cauza reclamantei şi a dispus ca Banca Naţionala a României sa restituie obiectele în cauza. Instanţa a constatat totodată ca fosta Militie Arges confiscase în total 327 de monede din aur aparţinând reclamantei.16. Banca Naţionala a României, în calitate de pârât, a declarat recurs la Tribunalul Dambovita, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat ca, în urma cercetărilor declansate împotriva soţului reclamantei, a fost pronunţată la 8 iulie 1966 o soluţie de încetare a procesului penal şi ca, în orice caz, nici o dispoziţie legală nu interzicea reclamantei sa redobandeasca posesia asupra obiectelor în cauza.17. În 1993, considerându-se în drept să-i fie restituite în totalitate obiectele confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus şi paragraful 27 de mai jos).18. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamanta că nu intenţionează sa dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotărârea din 21 februarie 1992 era legală şi temeinica.19. La 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei ca, în ipoteza în care nu este multumita de deciziile pronunţate în cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedura civilă.20. Ca urmare, atât reclamanta, cat şi Banca Naţionala a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992.Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor în litigiu, în timp ce Banca Naţionala a României a cerut casarea hotărârii anterior pronunţate. Aceasta din urma sustinea ca instanţele nu erau competente să se pronunţe în speta, orice plângere împotriva măsurilor de urmărire penală fiind de competenţa exclusiva a procurorului ierarhic superior, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai jos).21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele doua recursuri. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, s-a arătat ca ea îşi limitase iniţial pretenţiile la 40 de monede şi o pereche de cercei din aur şi ca, în consecinţa, ea nu şi le mai putea modifica în recurs.În ceea ce priveşte banca parata, instanţa a subliniat ca s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe soţul reclamantei. Ea constata în plus ca procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de către reclamanta, multumindu-se sa o îndrepte către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte acuzatia de deţinere ilegala de obiecte din aur, Curtea a răspuns ca măsura de confiscare luată de militie nu avea nici o baza legală şi ca deci instanţele dispusesera în mod corect restituirea. Aceasta decizie a devenit definitivă şi irevocabilă.22. În 1994 procurorul general a declarat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă (paragraful 27 de mai jos), un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva hotărârilor din 21 februarie şi 7 octombrie 1992, precum şi împotriva Deciziei din 22 februarie 1994.În memoriul sau el a reluat argumentul conform căruia, pronunţându-se în acest caz, instanţele civile şi-au depăşit competenţa materială, incalcand astfel competenţa procurorului, exclusiva în materie (paragraful 26 de mai jos). În consecinţa, a solicitat trimiterea cazului în faţa autorităţii competente.Pe de altă parte, reclamanta a invocat încălcarea art. 21 din Constituţie, articol ce garantează accesul liber la justiţie (paragraful 24 de mai jos), şi a cerut respingerea recursului în anulare.23. La 20 octombrie 1994 Curtea Suprema de Justiţie a admis cererea procurorului general şi a casat toate hotărârile în cauza, considerând ca, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauza.II. Dreptul intern aplicabilA. Constituţia24. Articolul 21 din Constituţie prevede:"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."B. Codul de procedură penală25. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală înainte de reforma judiciară din 1 ianuarie 1969 prevedeau:Articolul 115 ALIN. 4*3)"Obiectele din metale sau pietre preţioase (...) vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat (...)."Articolul 187*4)"Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţarea procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: a) efectuarea perchezitiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante; (...)Încuviinţarea se da numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală."Articolul 261*5)"Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte ca exista vreo cauza de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasand cauza.(...)Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţa motivată (...)."-----------*3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115^1 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.*4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187^1 şi de alin. 1 al art. 187^2 - nota traducatorului.*5) În realitate este vorba de art. 261^7 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptată prin Legea din 12 noiembrie 1968, intrata în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura penală prevăd următoarele:Articolul 168"În contra măsurii asiguratorii luate (...) invinuitul sau inculpatul (...) se pot plange organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanţe.(...)După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile."Articolul 169"(...) Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea."Articolul 220"Când procurorul constata ca un act sau o măsura procesuala a organului de urmărire penală nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat."Articolul 275"Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.(...)Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală (...)."C. Codul de procedură civilă27. Articolele aplicabile din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevăd:Articolul 330"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;(...)"Articolul 399"Orice executare silită se poate contesta de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare."Articolul 400"Toate contestaţiile care s-ar ridica asupra executării silite sau între părţi sau de către cei de-al treilea interesaţi, privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se executa, se vor indrepta la instanţa care a încuviinţat titlul executor (...)."PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzand ca percheziţia facuta la domiciliul sau şi confiscarea bunurilor sale au încălcat art. 8 din convenţie. Totodată ea a susţinut ca, nerespectand exigenţele art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie a lipsit-o de dreptul de acces la un tribunal care să îi permită redobandirea posesiei asupra acestor bunuri.29. La 7 martie 1996 Comisia a reţinut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede şi la o pereche de cercei din aur.În raportul întocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprima opinia ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (unanimitate) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) şi că nu este cazul să se examineze plângerea cu privire la art. 8 din convenţie (28 de voturi contra 1).CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII30. Reclamanta a rugat Curtea să constate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului român la restituirea celor 40 de monede şi a perechii de cercei din aur sau, în caz contrar, să-i fie acordată o despăgubire echitabila în temeiul art. 50.31. Guvernul a invitat Curtea sa declare ca decizia în litigiu a Curţii Supreme de Justiţie nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.ÎN DREPTI. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 alin. 1 din convenţie32. Doamna Vasilescu se plange ca i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a monedelor din aur în cauza. Ea invoca art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune după cum urmează:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţa (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."Guvernul combate aceasta sustinere în timp ce Comisia subscrie la ea.A. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului33. Guvernul susţine ca, în afară acţiunii în revendicare pe care a introdus-o în faţa instanţelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei cai de recurs pentru a ataca actele organului de urmărire penală, criticate acum în faţa Curţii.Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, sa sesizeze procurorul însărcinat cu supravegherea urmăririi penale, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală, şi, pe de altă parte, să se adreseze procurorului în temeiul art. 218-220 din acest cod. În sfârşit ar fi putut sa ceara restituirea bunurilor sale în temeiul art. 168 şi 169 din acelaşi cod (paragraful 26 de mai sus).34. Curtea considera ca aceste observaţii reprezintă o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, excepţie ce nu a fost ridicată în faţa Comisiei şi, din aceasta cauza, operează decăderea (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Sakik şi alţii împotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arrets et decisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).B. Cu privire la temeinicia plângerii35. Doamna Vasilescu susţine ca examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de către fosta Militie Arges ar reveni, având în vedere însuşi obiectul litigiului, în competenţa instanţelor civile.Pretenţiile sale ar fi fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin Hotărârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Gaesti, apoi prin decizia Tribunalului Dambovita şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploiesti.Or, anuland amintitele hotărâri, cu motivarea ca instanţele civile ar fi încălcat competenţa exclusiva a procurorului, Curtea Suprema de Justiţie ar fi lipsit-o de dreptul de a-şi vedea cauza examinata de către un tribunal.36. Guvernul nu contesta dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor în litigiu. El susţine ca Decizia pronunţată la 20 octombrie 1994 de către Curtea Suprema de Justiţie se întemeiază pe o interpretare gresita a dreptului român, întrucât în acest caz instanţele civile erau competente să se pronunţe asupra cererii reclamantei.Dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie ar putea fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totuşi atingere substanţei acestui drept, în măsura în care reclamanta păstrează posibilitatea de a folosi trei cai de atac distincte, dintre care şi cea prevăzută la art. 168 şi 169 din Codul de procedură penală (paragraful 33 din mai sus).37. Comisia contesta susţinerea Guvernului şi considera ca regulile de procedura din dreptul român, asa cum au fost ele interpretate şi aplicate de către Curtea Suprema de Justiţie, au avut drept consecinţa faptul ca nici o instanţa nu era în fapt competenţa să se pronunţe asupra cererii reclamantei.38. Curtea observa ca, sesizată cu judecarea recursului în anulare, pe care, în temeiul art. 330 din Codul de procedură civilă, îl poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie ("procurorul general"), Curtea Suprema de Justiţie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care fuseseră investite să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, intemeiata pe art. 275 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai sus), Curtea Suprema de Justiţie arata ca, pronunţându-se în aceasta cauza, aceste instanţe şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o măsura de urmărire penală. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, însărcinat cu urmărirea penală şi cu supravegherea organului care a făcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri şi nu instanţele civile.Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedura, facuta de Curtea Suprema de Justiţie, este eronată (paragraful 36 de mai sus).39. Curtea nu considera ca trebuie să soluţioneze aceasta problema de drept român (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotărârea Sakik şi alţii precitata, § 53). Rolul sau se limitează în fapt la a verifica dacă, în acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justiţie. În consecinţa, Curtea îşi va întemeia examinarea pe dispoziţiile dreptului român, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei în cazul de faţă de către Curtea Suprema de Justiţie.În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat ca prin acţiunea în revendicare introdusă de către reclamanta se ajungea să se atace o măsura de urmărire penală. În consecinţa, ea a considerat ca aceasta cauza nu intră în competenţa instanţelor civile şi ca doar Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges putea să soluţioneze aceasta cerere. Totuşi este neîndoielnic - şi toate părţile sunt de acord - ca acţiunea reclamantei intra sub incidenţa art. 6 în ceea ce priveşte raportul juridic de drept civil, atâta vreme cat prin acţiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedata reclamanta (paragraful 14 de mai sus).Curtea arata ca doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 şi 12 de mai sus) şi al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca art. 6 să fie respectat, ca autorităţile sesizate sa reprezinte un "tribunal" conform acestui articol. Curtea va verifica dacă aceasta condiţie este îndeplinită.40. Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.Chiar dacă exercita, ca în cazul de faţa, o atribuţie de natura contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.41. Curtea aminteste ca "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigente, precum independenta faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauza (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Frantei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges şi nici a procurorului general.A fost deci încălcat art. 6 alin. 1.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie42. Conform reclamantei, pretinsa lipsa de acces la un tribunal a antrenat şi încălcarea art. 13 din convenţie, care este formulat astfel:"Orice persoană, ale carei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) convenţie au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."43. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1, Curtea nu considera necesar să se pronunţe asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentata. Cum dreptul revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis faţă de art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VII, § 41).III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 144. Criticand consecinţele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, doamna Vasilescu se considera şi victima încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus), conform căruia:"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."Comisia impartaseste acest punct de vedere pe care Guvernul îl respinge.45. Doamna Vasilescu susţine ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect faptul că nu a putut să îşi redobandeasca bunurile. Ea aminteste ca instanţele civile au admis cererea sa iniţială de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur şi a unei perechi de cercei, confiscate în 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul sau de proprietate asupra acestor obiecte şi au considerat confiscarea lor ca fiind lipsită de orice temei legal.46. Conform susţinerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstreaza ca lucrătorii fostei militii au acţionat fără autorizarea procurorului competent şi ca cercetarea penală în discuţie era, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare la acel moment. El admite ca prin confiscare, şi ea ilegala, reclamanta a fost deposedata de bunurile cu privire la care titlul sau de proprietate nu a fost desfiinţat. Guvernul explica de altfel ca, în conformitate cu jurisprudenta organelor de la Strasbourg, Sentinta data la 21 februarie 1992 de Judecătoria Gaesti şi rămasă definitivă constituie un "drept" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacă anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest "drept", el fusese totuşi, în orice caz, redobândit pe calea unei proceduri viciate de nerespectarea regulilor de competenţa. De aceea, Curtea Suprema de Justiţie nu ar fi făcut decât să constate nelegalitatea care afectează dreptul, indicând reclamantei procedura pe care să o urmeze pentru a-l dobândi în conformitate cu căile legale.Prin urmare, Curtea Suprema de Justiţie nu s-ar fi pronunţat decât asupra aplicării regulilor de competenţa, fără a atinge substanţa însăşi a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmărit deci un scop de utilitate publică şi nu ar fi lipsit-o definitiv sau în întregime de bunurile în cauza. Cum reclamanta putea în continuare să îşi exercite drepturile pe calea indicată de această instanţă, justul echilibru care trebuie să existe între interesele sale şi interesul general ar fi fost respectat.47. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protecţie procedurala a dreptului de proprietate. Considerând ca lipsirea în fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificată, ea ajunge la concluzia absentei unui just echilibru între scopul urmărit prin decizie - respectarea regulilor de competenţa interne - şi obligaţia individuală care a rezultat de aici pentru reclamanta.48. Curtea constata ca la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetări îndreptate împotriva soţului sau, lucrători ai fostei militii au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiată la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile (paragrafele 15, 16 şi 21 de mai sus) - nu sunt contestate în faţa Curţii. Aceasta considera în consecinţa ca, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsită din 1966 de folosinţă şi de dispoziţia bunurilor în discuţie, a rămas totuşi proprietara lor până astăzi.49. Fără indoiala, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) şi jurisdicţia Curţii (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totuşi Curtea releva ca plângerea reclamantei se referă la o situaţie continua, care subzistă şi la ora actuala [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, § 40, şi Loizidou împotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2.230, § 41]. Ea retine ca, de fapt, Curtea Suprema de Justiţie a pronunţat decizia la 20 octombrie 1994, adică după 20 iunie 1994.50. Având în vedere lipsa de temei legal, recunoscută atât de instanţele naţionale (paragraful 48 de mai sus), cat şi de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea reţinerii obiectelor în chestiune nu poate fi calificată nici ca o lipsire de proprietate şi nici ca o reglementare a folosinţei bunurilor, permise de primul şi de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.51. Curtea aminteste ca un impediment de fapt poate încalcă convenţia la fel ca şi un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Loizidou, precitata, p. 2.237, § 63).Întrucât convenţia vizează apărarea unor drepturi "concrete şi efective", se impune a se verifica dacă situaţia criticata echivaleaza cu o confiscare de fapt (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, § 63, şi Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 69, § 42).52. Pentru a răspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscării bunurilor reclamantei reprezintă un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească care obliga Banca Naţionala a României sa îi restituie cele 40 de monede din aur şi cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totuşi aceasta hotărâre, ca şi cele care o confirma au fost anulate de Curtea Suprema de Justiţie, în temeiul faptului ca instanţele civile au încălcat competenţa exclusiva a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a întreprins deja, în 1990, demersuri pe lângă acesta, ca şi pe lângă procurorul general, dar acestea nu dusesera nici ele la un rezultat (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).53. Curtea apreciază ca pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauza, combinata cu esuarea încercărilor de până acum făcute în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale pentru a remedia situaţia criticata, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia ca reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 70, § 45).54. În concluzie, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.IV. Cu privire la încălcarea invocată a art. 8 din convenţie55. În cele din urma reclamanta susţine ca percheziţia fără mandat facuta la domiciliul sau de către militie, ca şi confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pentru folosinţă sa personală, au condus totodată şi la încălcarea art. 8 din convenţie, care dispune:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."56. Guvernul a invocat lipsa de competenţa ratione temporis a Curţii de a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere. El susţine ca incidentul de care se plange reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o dată mult anterioară celei la care România a recunoscut competenţa Curţii (art. 46), adică 20 iunie 1994.57. Oricare ar fi răspunsul care ar putea fi dat la întrebarea de a şti dacă Curtea poate examina acest capăt de cerere, Curtea considera ca soluţia sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 48-54 de mai sus) o dispenseaza de a mai examina cauza şi sub aspectul art. 8.V. Cu privire la aplicarea art. 50 din convenţie58. Potrivit art. 50 din convenţie:"Dacă hotărârea Curţii declara ca o decizie luată sau o măsura dispusă de o autoritate judiciară sau de orice alta autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparatie echitabila."În principal, doamna Vasilescu invita Curtea sa dispună restituirea bunurilor în cauza sau, în caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasă la aprecierea instanţei evaluarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată.A. Prejudiciul material59. Reclamanta solicita, mai întâi, restituirea celor 40 de monede transformate în salba, ca şi restituirea perechii de cercei din aur sau, dacă nu, repararea prejudiciului material. Contestand evaluarea Guvernului, ca şi concluziile rapoartelor de expertiza pe care se bazează aceasta (paragraful 60 de mai jos), doamna Vasilescu îşi evalueaza prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasă Curtea sa aprecieze.60. Pe de altă parte, Guvernul susţine ca o restituire în rem este imposibila, pentru ca obiectele în cauza nu au putut fi identificate.El susţine, între altele, ca în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia unei încălcări a art. 6 alin. 1, aceasta constatare ar reprezenta prin ea însăşi o satisfactie echitabila suficienta, întrucât nici o legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între încălcarea invocată a acestui articol şi prejudiciul material invocat.În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu provocat prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susţine ca modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament ştiinţific şi tehnic. În observaţiile sale asupra aplicării art. 50 el se referă la o expertiza facuta de Banca Naţionala a României şi apreciază ca 31.856.648 lei, aproximativ 3.750 dolari S.U.A., constituie o reparatie adecvată a prejudiciului suferit de reclamanta. În continuare Guvernul a adus în sprijinul tezei sale un raport de expertiza, efectuat la cererea sa de către Muzeul Naţional de Istorie al României, care apreciază prejudiciul pretins în funcţie de valoarea numismatica.61. Curtea aminteste ca, dacă nu pot fi inlaturate consecinţele unei încălcări a convenţiei, art. 50 o indrituieste sa acorde, dacă este cazul, părţii lezate satisfactia pe care o considera cea mai potrivita [Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, § 34].În speta, restituirea obiectelor în litigiu ar fi pus-o, pe cat posibil, pe reclamanta într-o situaţie echivalenta celei în care s-ar fi găsit, dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, § 38). Or, Guvernul explica faptul ca este imposibil să se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).În aceste condiţii Curtea, hotărând în echitate, pe baza informaţiilor care i-au fost furnizate, acorda reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, suma convertibilă în lei la cursul de schimb de la data plăţii.B. Prejudiciul moral62. Reclamanta pretinde, între altele, fără sa indice cuantumul, o despăgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităţilor şi al instanţelor naţionale.63. Guvernul nu formulează observaţii în aceasta problema.64. Curtea nu exclude faptul ca reclamanta, deposedata de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din aceasta cauza anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acorda o despăgubire de 30.000 franci francezi. Aceasta suma trebuie transformata în lei la cursul de schimb de la data plăţii.C. Cheltuieli de judecată65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecată, a căror evaluare o lasă la aprecierea Curţii. Guvernul nu se opune acestei cereri.66. În conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecată care, în mod real şi necesar, au fost suportate pentru a împiedica sau a repara în dreptul intern o încălcare a convenţiei, cheltuieli al căror cuantum să poată fi stabilit atât de comisie, cat şi de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie rezonabil (a se vedea, între altele, Hotărârea Demicoli împotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, § 49).Hotărând în echitate, Curtea acorda reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi*6), primită de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţa juridică. Restul sumei se va transforma în lei, la cursul de schimb de la data plăţii.-----------*6) Versiunea în limba engleza a hotărârii menţionează că T.V.A. este inclusă în această sumă.D. Dobânzi67. Curtea considera potrivit să se retina rata dobânzii legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului.2. Hotărăşte ca a fost încălcat art. 6 din convenţie.3. Hotărăşte ca a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cererilor întemeiate pe art. 8 şi 13 din convenţie.5. Hotărăşte: a) ca statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, în echivalentul în lei la cursul de schimb de la data plăţii:(i) 60.000 (şaizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;(îi) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;(iii) 5.185 (cinci mii una suta optzeci şi cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecată; b) ca sumele vor fi majorate cu o dobânda de 3,36% pe an, începând de la data expirării acestui termen şi până la plata efectivă.Redactată în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.Rudolf Bernhardt,preşedinte Herbert Petzold,grefier + Anexa 1OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI(formulată în cadrul Raportului Comisiei*1) din 17 aprilie 1997)----------*1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi obţinut la secretariatul comisiei.[Comisia a avut următoarea alcătuire:- domnul S. TRECHSEL, preşedinte;- doamna G.H. THUNE;- doamna J. LIDDY;- domnii: E. BUSUTTIL;GAUKUR JORUNDSSON;A.S. GOZUBUYUK;A. WETTZEL;J.-C. SOYER;H. DANELIUS;F. MARTINEZ;C.L. ROZAKIS;L. LOUCAIDES;J.-C. GEUS;M.P. PELLONPAA;M.A. NOWICKI;I. CABRAL BARRETO;B. CONFORTI;I. BEKES;J. MUCHA;D. SVABY;G. RESS;A. PERENIC;C. BIRSAN;K. HERNDL;E. BIELIUNAS;E.A. ALKEMA;M. VILA AMIGO;- doamna M. HION;- domn: R. NICOLINI şiH.C. KRUGER, secretar].A. Capete de cerere declarate admisibile41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul ca i s-a refuzat accesul la instanţa şi ca i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii şi a vieţii private.B. Puncte în discuţie42. Punctele în discuţie sunt următoarele:- Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit ca instanţele nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamanta de dreptul de acces la o instanţa care să statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie?- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a constituit o încălcare a dreptului sau la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie?- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a adus atingere dreptului sau la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie?C. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie43. Articolul 6 alineatul 1 din convenţie dispune:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)."44. Reclamanta considera ca Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, care anulează hotărârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instanţa. A arătat ca, stabilind ca instanţele judiciare nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor confiscate în timpul unei proceduri penale, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat art. 21 din Constituţie, care garantează dreptul nelimitat de acces la o instanţa. A mai adăugat faptul ca procedura pe care a initiat-o în faţa instanţelor interne avea ca obiect o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Banca Naţionala a României, acţiune intemeiata pe dispoziţiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedarii din 1966.45. Guvernul a susţinut faptul ca executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi contestată în dreptul românesc pe calea contestaţiei la executare, prevăzută la art. 400 din Codul de procedură civilă şi la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscării. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea în care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atragea competenţa instanţelor de judecată. Reclamanta, care nu contestase confiscarea în momentul în care aceasta a fost executată, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instanţa. În sfârşit, Guvernul considera ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul sau de acces la instanţa, urmărind pur şi simplu limitarea exercitării procedurale a acestui drept pentru a proteja nişte raporturi juridice deja create.46. Comisia reaminteste ca în Hotărârea sa Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. 1 din convenţie "consacra (...) «dreptul la instanţa», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36). Dreptul la instanţa poate fi invocat de către orice persoană care are motive serioase sa considere ilegala o ingerinta în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine doreşte ca o instanţa sa statueze asupra însăşi existenţei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 în fine). Litigiul sau conflictul trebuie să fie "real" şi "serios" (a se vedea Curtea Europeană, Hotărârea Benthem împotriva Ţărilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).Dreptul de acces la instanţa nu este absolut; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât "cere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborand o astfel de reglementare, statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăşi substanţa sa (hotărârile Golder şi Ashingdane, precitate, ibidem).47. Conform unei jurisprudente constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79).48. Comisia observa ca reclamanta a introdus o acţiune în revendicare, urmărind obţinerea unei hotărâri care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se găsesc în posesia Băncii Naţionale a României. Comisia conchide ca plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.49. Comisia mai apreciază ca litigiul era "real" şi "serios" şi subliniaza, în special, argumentele reclamantei conform cărora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat că nu a luat niciodată această măsură împotriva reclamantei ori a familiei sale.50. Trebuie deci stabilit dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe reclamanta de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discuţiei unei "instanţe" care să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 6 alin. 1 din convenţie. Comisia observa ca reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contesta, şi ca aceasta a încercat să obţină restituirea lor mai întâi printr-o cerere adresată procurorului care şi-a declinat competenţa de a o examina, pe motivul ca el nu ordonase niciodată confiscarea. În aceste împrejurări reclamanta a adresat o cerere instanţelor civile care, în procedura ordinară, i-au dat reclamantei câştig de cauza. Cu toate acestea, în cadrul unui recurs în anulare Curtea Suprema de Justiţie a declarat ulterior ca tribunalele civile nu aveau competenţa de a lua cunoştinţa de cererea reclamantei pe motivul ca numai procurorul detinea autoritatea în materie.51. Comisia observa ca anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobandise autoritatea lucrului judecat. Ea considera ca o astfel de anulare, care, asa cum o arata art. 330 din Codul de procedură civilă, poate interveni oricând în timp, ar putea aduce atingere principiului autorităţii lucrului judecat şi, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din convenţie.52. Cu toate acestea, Comisia nu considera necesar sa examineze dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenţie în virtutea nerespectării principiului securităţii juridice, întrucât hotărârea Curţii Supreme de Justiţie se dovedeşte incompatibilă în alte privinte cu art. 6 din convenţie.53. Comisia observa ca acest refuz era motivat de grija de a face să fie respectate normele de procedura în vigoare, consideraţie care ar putea trece drept legitima în sine.54. Cu toate acestea, în speta, aplicarea normelor de procedura, asa cum au fost ele interpretate de Curtea Suprema de Justiţie, a condus la constatarea ca nici o instanţa judiciară nu are competenţa de a se pronunţa asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, aceasta cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisă o cale judiciară.55. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca, procedând în acest mod, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat prin hotărârea sa însăşi substanţa dreptului de acces la instanţa în sensul art. 6 din convenţie.56. Rezultă ca reclamanta a fost lipsită de către Curtea Suprema de Justiţie de o procedură care să corespundă cerinţelor art. 6 alin. 1 din convenţie, pentru recunoaşterea drepturilor sale cu caracter civil.Concluzie:57. Comisia conchide în unanimitate ca în speta a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.D. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie58. Reclamanta considera ca a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care dispune:"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."59. Reclamanta susţine ca Banca Naţionala a României deţine piesele din aur fără nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul ca hotărârile pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, printre care şi Hotărârea definitivă din 22 februarie 1994, au obligat Banca Naţionala a României sa îi înapoieze acele monede. Totuşi, prin recursul în anulare Curtea Suprema de Justiţie a anulat hotărârile respective, aducând astfel atingere dreptului sau de proprietate.60. Guvernul nu neagă existenta unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirma ca aceasta nu a ales procedura adecvată pentru a obţine restituirea bunurilor. El arata ca soţul reclamantei a făcut în 1966 obiectul urmăririi penale pentru deţinere ilegala de obiecte din aur, ceea ce presupune o faptă comisiva, în ciuda soluţiei pronunţate ulterior. Guvernul subliniaza ca soţul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, sa conteste hotărârea de încetare a urmăririi, ceea ce el nu a făcut, exprimandu-şi astfel acordul în privinta soluţiei adoptate, iar pe de altă parte, sa conteste măsura de confiscare specială ordonată de procuror pe calea contestarii executării, nici aceasta posibilitate nefiind folosită. Guvernul conchide ca reclamanta, care a rămas inactiva timp de 26 de ani, nu putea să se prevaleze de dreptul sau de acces la instanţa pentru a obţine recunoaşterea ilegalitatii confiscării şi restituirea bunurilor.61. Comisia arata ca este de necontestat faptul ca piesele sunt proprietatea reclamantei.62. Totuşi, Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Ploiesti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmand în acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulată prin Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994.63. Reclamanta a fost în acest fel lipsită de orice protecţie procedurala a dreptului sau de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusă în imposibilitate de a-şi recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei semnifica o "lipsire" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.64. Pentru a fi conformă art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât "pentru o cauza de utilitate publică" şi "în condiţiile prevăzute de lege". În plus, trebuie menţinut un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth, precitata, p. 26, paragraful 69, Hotărârea Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120). Echilibrul necesar lipseşte, dacă persoana vizata a suportat o povara individuală care este excesiva (a se vedea hotărârile precitate Sporrong şi Lonnroth, p. 28, paragraful 73, şi Lithgow şi alţii, p. 50, paragraful 120).65. Comisia reaminteste ca lipsirea de proprietate fără plata unei indemnizaţii rezonabile şi proporţionale cu valoarea sa ar constitui în mod normal o încălcare excesiva; lipsa totală a unei indemnizaţii nu poate fi justificată din punct de vedere al art. 1 decât în împrejurări excepţionale (a se vedea, între altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sfintele manastiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).66. Comisia observa ca în speta hotărârea Curţii Supreme de Justiţie era motivată prin respectarea unor norme de procedura, mai precis a art. 275 din Codul de procedură penală, care îi permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, aceasta hotărâre a intervenit după ce procurorul a refuzat să îşi recunoască competenţa în examinarea cererii reclamantei.67. Comisia considera că nu a fost invocată nici o justificare a situaţiei create de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie. Ea arata în special ca nici autorităţile naţionale şi nici Guvernul nu au invocat nici cea mai mica justificare materială a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observa ca reclamantei nu i s-a acordat nici o despăgubire bănească pentru lipsirea de proprietate a carei victima a fost.68. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca echilibrul care trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt în detrimentul acesteia şi ca lipsirea de proprietate suferită de reclamanta a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.E. Concluzie69. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a avut loc în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.F. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie70. În plângerea sa reclamanta a susţinut ca prin anularea Hotărârii din 22 februarie 1994 s-a produs şi o încălcare a art. 8 din convenţie şi, prin urmare, a dreptului la viaţa privată.71. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, Comisia nu considera necesar sa mai examineze cauza şi din punct de vedere al art. 8 din convenţie.Concluzie:72. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie.G. Recapitulare73. Comisia concluzioneaza, în unanimitate, ca a existat în speta o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (paragraful 57).74. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a existat în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (paragraful 69).75. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie (paragraful 72).S. Trechsel,preşedintele ComisieiH. C. Kruger,secretarul ComisieiOPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI MARTINEZAm votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie. Cu toate acestea, nu impartasesc opinia colegilor mei atunci când aceştia concluzioneaza ca a existat şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.Pentru majoritate, Hotărârea din 22 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie (din România) înseamnă o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu impartasesc acest punct de vedere.Este o hotărâre care se pronunţa pur şi simplu cu privire la competenţa instanţelor de judecată, fără ca prin aceasta să se ia în discuţie vreun drept material al reclamantei.Reclamanta, care se pretinde proprietara, s-a adresat instanţelor judecătoreşti pentru a intră în "posesie", iar cea mai înaltă instanţa judecătorească, Curtea Suprema de Justiţie, sesizată în mod legal, s-a mărginit sa afirme ca instanţele judecătoreşti nu erau competente ratione materiae să se pronunţe, competenţa în speta aparţinând procurorului.Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamanta avea dreptul ca o "instanţa" sa decidă asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanţa" la care se referă convenţia. Or, Curtea Suprema de Justiţie, pronunţându-se asa cum a făcut-o, nu a afectat în nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie nu ridica nici o problemă deosebită.--------
| EMITENT |
-----------*1) Nota traducatorului.Versiunile originale sunt în limbile franceza şi engleza.Întrucât versiunile în limbile franceza şi engleza folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepţia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale.CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUICAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI(53/1997/837/1043)Hotărâre pronunţată de o CameraRomânia - menţinerea confiscării ilegale a unor obiecte de valoare de către fosta militie în 1966 şi interzicerea accesului la un tribunal care să poată dispune restituirea lorI. Articolul 6 alin. 1 din convenţieA. Excepţia preliminară a Guvernului(neepuizarea căilor de recurs intern)Neprezentata în faţa Comisiei - decădere.Concluzie: respingere (unanimitate).B. Temeinicia plângeriiCurtea Suprema de Justiţie a decis ca, întrucât cererea de restituire formulată de către reclamanta are drept obiect contestarea unei măsuri de urmărire penală, competenţa soluţionării ei revine în exclusivitate Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges. Întrucât chiar şi atunci când exercita o atribuţie de natura contencioasă un procuror acţionează în calitate de membru al Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie şi apoi ministrului justiţiei, aceasta înseamnă ca el este dependent faţă de puterea executivă.Concluzie: încălcare (unanimitate).II. Articolul 13 din convenţieArt. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de art. 6.Concluzie: nu este necesară examinarea acestui capăt de cerere (unanimitate).III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1Întrucât nici nelegalitatea confiscării bunurilor litigioase de către fosta militie şi nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - în consecinţa, reclamanta a rămas proprietara asupra bunurilor până în prezent -, România nu a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii decât începând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situaţie de fapt continua care subzistă în prezent, iar decizia Curţii Supreme de Justiţie este ulterioară datei de 20 iunie 1994.Data fiind absenta vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretată ca "o lipsire de proprietate" sau ca o modalitate de "reglementare a folosirii proprietăţii" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.Reclamanta obtinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotărâre anulată de către Curtea Suprema de Justiţie -, în condiţiile în care demersurile făcute la parchetul considerat competent de către Curtea Suprema de Justiţie nu dusesera la nici un rezultat.Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor în cauza, combinata cu esecul încercărilor de până atunci de reparare a situaţiei criticate, a produs consecinţe suficient de grave pentru a conchide ca a avut loc o confiscare de fapt.Concluzie: încălcare (unanimitate).IV. Articolul 8 din convenţieData fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie să examineze cazul prin raportare la art. 8.Concluzie: nu este necesară examinarea acestui aspect (unanimitate).V. Articolul 50 din convenţieA. PrejudiciulPrejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile în litigiu - reparatie echitabila. Prejudiciul moral: reparatie echitabila.Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească o anumită suma de bani către reclamanta, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale (unanimitate).B. Costuri şi cheltuieli judiciarePretenţii neprecizate - restituire echitabila.Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească reclamantei o anumită suma de bani cu titlu de costuri şi cheltuieli (unanimitate).REFERINŢE LA JURISPRUDENTA CURŢII23 septembrie 1982, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei; 27 august 1981, Demicoli împotriva Maltei; 24 iunie 1993, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei; 24 noiembrie 1994, Beaumartin împotriva Frantei; 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou împotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996, Sakik şi alţii împotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala Gomez de la Torre împotriva Spaniei.În cazul Vasilescu împotriva României*2),--------------*2) Notele grefierului:1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele doua cifre arata poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele doua o aseaza pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.2. Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9.Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi cu reglementările aplicabile din Regulamentul B, în camera alcătuită din următorii judecători:domnul R. Bernhardt, preşedinte;domnul Thor Vilhjalmsson;domnul A.B. Baka;domnul M.A. Lopes Rocha;domnul D. Gotchev;domnul K. Jungwiert;domnul E. Levits;domnul J. Casadevall;domnul M. Voicu,precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,după ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie 1998 şi la 23 aprilie 1998, pronunţa hotărârea de mai jos, adoptată la aceasta din urma data:PROCEDURA1. Curtea a fost sesizată cu acest caz de către o persoană de cetăţenie română, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la 22 şi, respectiv, la 28 mai 1997, în termenul de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cazului se găseşte o plângere (nr. 27.053/95) îndreptată împotriva României şi cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 în temeiul art. 25.Plângerea doamnei Vasilescu şi cererea Comisiei au drept temei art. 44 şi art. 48 lit. a) şi e) din convenţie, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care România l-a ratificat. Ele vizează obţinerea unei hotărâri cu privire la respectarea de către România a exigenţelor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi - în ceea ce priveşte plângerea în faţa Comisiei - ale art. 8 şi 13 din convenţie.2. Răspunzând invitatiei făcute în conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de apărător (art. 31). Preşedintele a autorizat folosirea limbii române în procedura scrisă în faţa Curţii (art. 28 alin. 3).3. Camera ce urma să fie constituită era compusa de drept din domnul M. Voicu, judecător ales de cetăţenie română (art. 43 din convenţie), şi din domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B]. La 3 iulie 1997, în prezenta grefierului, preşedintele Curţii, domnul R. Ryssdal, a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B], Thor Vilhjalmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits şi J. Casadevall (art. 43 în fine din convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).4. În calitate de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantei şi pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţa la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 5 şi, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi răspunsurile în replica, la 21 ianuarie şi la 17 februarie 1998.5. La 24 februarie 1998 Camera a decis sa nu ţină o audienta, nu înainte de a se fi asigurat de îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. 27 şi 40 din Regulamentul B).6. La 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefa un raport de expertiza, realizat de Muzeul Naţional de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din convenţie în problema prejudiciului material. În replica, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observaţiile sale scrise cu privire la acest raport.ÎN FAPTI. Împrejurările cauzei7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetăţean român, născută în 1897, îşi are domiciliul în comuna Potlogi, judeţul Dambovita.8. La 23 iunie 1966 lucrători ai fostei Militii Arges, fără a fi în posesia unui mandat, au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetări penale declansate împotriva soţului ei, acuzat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegala de obiecte din aur, fapta pedepsita de legislaţia atunci în vigoare (Decretul nr. 210/1960).Cu aceasta ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre cele mai multe erau gaurite pentru confecţionarea de bijuterii, iar doua dintre ele fuseseră transformate în cercei.9. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Arges a Băncii Naţionale a României, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.10. La 8 iulie 1966 conducerea fostei Militii Arges a pronunţat o ordonanţa de încetare a procesului penal cu privire la soţul reclamantei, finalizand astfel cercetările, în conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedura penală (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat ca în acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar s-a decis totuşi menţinerea confiscării obiectelor în cauza.11. La 24 mai 1990 Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situaţia acestor bunuri, a informat-o ca în arhivele sale nu exista nici un act din care să rezulte ca o astfel de măsura a fost dispusă.12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a răspuns ca nici o măsura de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusă împotriva ei sau soţului ei, nici în 1966 şi nici ulterior.13. În 1991, la o dată neprecizata, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei ca într-adevăr făcuse obiectul unei măsuri de urmărire în 1966 în ceea ce priveşte obiectele pe care le revendica şi ca, ulterior, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la soţul sau. Se adauga faptul ca măsura de confiscare fusese totuşi menţinută de către procuratura.14. În 1991 reclamanta a introdus împotriva Băncii Naţionale a României, în calitate de depozitar al monedelor, o acţiune în revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate în salba şi la perechea de cercei.În faţa Judecătoriei Gaesti ea a susţinut ca aceste obiecte fuseseră confiscate în mod ilegal de către militie, fără ca o astfel de măsura sa fi fost ordonată de către magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat răspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).15. La 21 februarie 1992 judecătoria, bazându-se pe declaraţiile martorilor şi pe documentele depuse la dosar, a dat câştig de cauza reclamantei şi a dispus ca Banca Naţionala a României sa restituie obiectele în cauza. Instanţa a constatat totodată ca fosta Militie Arges confiscase în total 327 de monede din aur aparţinând reclamantei.16. Banca Naţionala a României, în calitate de pârât, a declarat recurs la Tribunalul Dambovita, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat ca, în urma cercetărilor declansate împotriva soţului reclamantei, a fost pronunţată la 8 iulie 1966 o soluţie de încetare a procesului penal şi ca, în orice caz, nici o dispoziţie legală nu interzicea reclamantei sa redobandeasca posesia asupra obiectelor în cauza.17. În 1993, considerându-se în drept să-i fie restituite în totalitate obiectele confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus şi paragraful 27 de mai jos).18. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamanta că nu intenţionează sa dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotărârea din 21 februarie 1992 era legală şi temeinica.19. La 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei ca, în ipoteza în care nu este multumita de deciziile pronunţate în cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedura civilă.20. Ca urmare, atât reclamanta, cat şi Banca Naţionala a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992.Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor în litigiu, în timp ce Banca Naţionala a României a cerut casarea hotărârii anterior pronunţate. Aceasta din urma sustinea ca instanţele nu erau competente să se pronunţe în speta, orice plângere împotriva măsurilor de urmărire penală fiind de competenţa exclusiva a procurorului ierarhic superior, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai jos).21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele doua recursuri. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, s-a arătat ca ea îşi limitase iniţial pretenţiile la 40 de monede şi o pereche de cercei din aur şi ca, în consecinţa, ea nu şi le mai putea modifica în recurs.În ceea ce priveşte banca parata, instanţa a subliniat ca s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe soţul reclamantei. Ea constata în plus ca procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de către reclamanta, multumindu-se sa o îndrepte către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte acuzatia de deţinere ilegala de obiecte din aur, Curtea a răspuns ca măsura de confiscare luată de militie nu avea nici o baza legală şi ca deci instanţele dispusesera în mod corect restituirea. Aceasta decizie a devenit definitivă şi irevocabilă.22. În 1994 procurorul general a declarat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă (paragraful 27 de mai jos), un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva hotărârilor din 21 februarie şi 7 octombrie 1992, precum şi împotriva Deciziei din 22 februarie 1994.În memoriul sau el a reluat argumentul conform căruia, pronunţându-se în acest caz, instanţele civile şi-au depăşit competenţa materială, incalcand astfel competenţa procurorului, exclusiva în materie (paragraful 26 de mai jos). În consecinţa, a solicitat trimiterea cazului în faţa autorităţii competente.Pe de altă parte, reclamanta a invocat încălcarea art. 21 din Constituţie, articol ce garantează accesul liber la justiţie (paragraful 24 de mai jos), şi a cerut respingerea recursului în anulare.23. La 20 octombrie 1994 Curtea Suprema de Justiţie a admis cererea procurorului general şi a casat toate hotărârile în cauza, considerând ca, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauza.II. Dreptul intern aplicabilA. Constituţia24. Articolul 21 din Constituţie prevede:"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."B. Codul de procedură penală25. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală înainte de reforma judiciară din 1 ianuarie 1969 prevedeau:Articolul 115 ALIN. 4*3)"Obiectele din metale sau pietre preţioase (...) vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat (...)."Articolul 187*4)"Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţarea procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: a) efectuarea perchezitiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante; (...)Încuviinţarea se da numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală."Articolul 261*5)"Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte ca exista vreo cauza de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasand cauza.(...)Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţa motivată (...)."-----------*3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115^1 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.*4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187^1 şi de alin. 1 al art. 187^2 - nota traducatorului.*5) În realitate este vorba de art. 261^7 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptată prin Legea din 12 noiembrie 1968, intrata în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura penală prevăd următoarele:Articolul 168"În contra măsurii asiguratorii luate (...) invinuitul sau inculpatul (...) se pot plange organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanţe.(...)După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile."Articolul 169"(...) Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea."Articolul 220"Când procurorul constata ca un act sau o măsura procesuala a organului de urmărire penală nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat."Articolul 275"Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.(...)Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală (...)."C. Codul de procedură civilă27. Articolele aplicabile din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevăd:Articolul 330"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;(...)"Articolul 399"Orice executare silită se poate contesta de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare."Articolul 400"Toate contestaţiile care s-ar ridica asupra executării silite sau între părţi sau de către cei de-al treilea interesaţi, privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se executa, se vor indrepta la instanţa care a încuviinţat titlul executor (...)."PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzand ca percheziţia facuta la domiciliul sau şi confiscarea bunurilor sale au încălcat art. 8 din convenţie. Totodată ea a susţinut ca, nerespectand exigenţele art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie a lipsit-o de dreptul de acces la un tribunal care să îi permită redobandirea posesiei asupra acestor bunuri.29. La 7 martie 1996 Comisia a reţinut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede şi la o pereche de cercei din aur.În raportul întocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprima opinia ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (unanimitate) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) şi că nu este cazul să se examineze plângerea cu privire la art. 8 din convenţie (28 de voturi contra 1).CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII30. Reclamanta a rugat Curtea să constate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului român la restituirea celor 40 de monede şi a perechii de cercei din aur sau, în caz contrar, să-i fie acordată o despăgubire echitabila în temeiul art. 50.31. Guvernul a invitat Curtea sa declare ca decizia în litigiu a Curţii Supreme de Justiţie nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.ÎN DREPTI. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 alin. 1 din convenţie32. Doamna Vasilescu se plange ca i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a monedelor din aur în cauza. Ea invoca art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune după cum urmează:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţa (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."Guvernul combate aceasta sustinere în timp ce Comisia subscrie la ea.A. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului33. Guvernul susţine ca, în afară acţiunii în revendicare pe care a introdus-o în faţa instanţelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei cai de recurs pentru a ataca actele organului de urmărire penală, criticate acum în faţa Curţii.Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, sa sesizeze procurorul însărcinat cu supravegherea urmăririi penale, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală, şi, pe de altă parte, să se adreseze procurorului în temeiul art. 218-220 din acest cod. În sfârşit ar fi putut sa ceara restituirea bunurilor sale în temeiul art. 168 şi 169 din acelaşi cod (paragraful 26 de mai sus).34. Curtea considera ca aceste observaţii reprezintă o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, excepţie ce nu a fost ridicată în faţa Comisiei şi, din aceasta cauza, operează decăderea (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Sakik şi alţii împotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arrets et decisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).B. Cu privire la temeinicia plângerii35. Doamna Vasilescu susţine ca examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de către fosta Militie Arges ar reveni, având în vedere însuşi obiectul litigiului, în competenţa instanţelor civile.Pretenţiile sale ar fi fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin Hotărârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Gaesti, apoi prin decizia Tribunalului Dambovita şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploiesti.Or, anuland amintitele hotărâri, cu motivarea ca instanţele civile ar fi încălcat competenţa exclusiva a procurorului, Curtea Suprema de Justiţie ar fi lipsit-o de dreptul de a-şi vedea cauza examinata de către un tribunal.36. Guvernul nu contesta dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor în litigiu. El susţine ca Decizia pronunţată la 20 octombrie 1994 de către Curtea Suprema de Justiţie se întemeiază pe o interpretare gresita a dreptului român, întrucât în acest caz instanţele civile erau competente să se pronunţe asupra cererii reclamantei.Dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie ar putea fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totuşi atingere substanţei acestui drept, în măsura în care reclamanta păstrează posibilitatea de a folosi trei cai de atac distincte, dintre care şi cea prevăzută la art. 168 şi 169 din Codul de procedură penală (paragraful 33 din mai sus).37. Comisia contesta susţinerea Guvernului şi considera ca regulile de procedura din dreptul român, asa cum au fost ele interpretate şi aplicate de către Curtea Suprema de Justiţie, au avut drept consecinţa faptul ca nici o instanţa nu era în fapt competenţa să se pronunţe asupra cererii reclamantei.38. Curtea observa ca, sesizată cu judecarea recursului în anulare, pe care, în temeiul art. 330 din Codul de procedură civilă, îl poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie ("procurorul general"), Curtea Suprema de Justiţie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care fuseseră investite să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, intemeiata pe art. 275 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai sus), Curtea Suprema de Justiţie arata ca, pronunţându-se în aceasta cauza, aceste instanţe şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o măsura de urmărire penală. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, însărcinat cu urmărirea penală şi cu supravegherea organului care a făcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri şi nu instanţele civile.Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedura, facuta de Curtea Suprema de Justiţie, este eronată (paragraful 36 de mai sus).39. Curtea nu considera ca trebuie să soluţioneze aceasta problema de drept român (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotărârea Sakik şi alţii precitata, § 53). Rolul sau se limitează în fapt la a verifica dacă, în acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justiţie. În consecinţa, Curtea îşi va întemeia examinarea pe dispoziţiile dreptului român, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei în cazul de faţă de către Curtea Suprema de Justiţie.În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat ca prin acţiunea în revendicare introdusă de către reclamanta se ajungea să se atace o măsura de urmărire penală. În consecinţa, ea a considerat ca aceasta cauza nu intră în competenţa instanţelor civile şi ca doar Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges putea să soluţioneze aceasta cerere. Totuşi este neîndoielnic - şi toate părţile sunt de acord - ca acţiunea reclamantei intra sub incidenţa art. 6 în ceea ce priveşte raportul juridic de drept civil, atâta vreme cat prin acţiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedata reclamanta (paragraful 14 de mai sus).Curtea arata ca doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 şi 12 de mai sus) şi al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca art. 6 să fie respectat, ca autorităţile sesizate sa reprezinte un "tribunal" conform acestui articol. Curtea va verifica dacă aceasta condiţie este îndeplinită.40. Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.Chiar dacă exercita, ca în cazul de faţa, o atribuţie de natura contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.41. Curtea aminteste ca "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigente, precum independenta faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauza (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Frantei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges şi nici a procurorului general.A fost deci încălcat art. 6 alin. 1.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie42. Conform reclamantei, pretinsa lipsa de acces la un tribunal a antrenat şi încălcarea art. 13 din convenţie, care este formulat astfel:"Orice persoană, ale carei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) convenţie au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."43. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1, Curtea nu considera necesar să se pronunţe asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentata. Cum dreptul revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis faţă de art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VII, § 41).III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 144. Criticand consecinţele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, doamna Vasilescu se considera şi victima încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus), conform căruia:"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."Comisia impartaseste acest punct de vedere pe care Guvernul îl respinge.45. Doamna Vasilescu susţine ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect faptul că nu a putut să îşi redobandeasca bunurile. Ea aminteste ca instanţele civile au admis cererea sa iniţială de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur şi a unei perechi de cercei, confiscate în 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul sau de proprietate asupra acestor obiecte şi au considerat confiscarea lor ca fiind lipsită de orice temei legal.46. Conform susţinerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstreaza ca lucrătorii fostei militii au acţionat fără autorizarea procurorului competent şi ca cercetarea penală în discuţie era, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare la acel moment. El admite ca prin confiscare, şi ea ilegala, reclamanta a fost deposedata de bunurile cu privire la care titlul sau de proprietate nu a fost desfiinţat. Guvernul explica de altfel ca, în conformitate cu jurisprudenta organelor de la Strasbourg, Sentinta data la 21 februarie 1992 de Judecătoria Gaesti şi rămasă definitivă constituie un "drept" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacă anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest "drept", el fusese totuşi, în orice caz, redobândit pe calea unei proceduri viciate de nerespectarea regulilor de competenţa. De aceea, Curtea Suprema de Justiţie nu ar fi făcut decât să constate nelegalitatea care afectează dreptul, indicând reclamantei procedura pe care să o urmeze pentru a-l dobândi în conformitate cu căile legale.Prin urmare, Curtea Suprema de Justiţie nu s-ar fi pronunţat decât asupra aplicării regulilor de competenţa, fără a atinge substanţa însăşi a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmărit deci un scop de utilitate publică şi nu ar fi lipsit-o definitiv sau în întregime de bunurile în cauza. Cum reclamanta putea în continuare să îşi exercite drepturile pe calea indicată de această instanţă, justul echilibru care trebuie să existe între interesele sale şi interesul general ar fi fost respectat.47. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protecţie procedurala a dreptului de proprietate. Considerând ca lipsirea în fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificată, ea ajunge la concluzia absentei unui just echilibru între scopul urmărit prin decizie - respectarea regulilor de competenţa interne - şi obligaţia individuală care a rezultat de aici pentru reclamanta.48. Curtea constata ca la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetări îndreptate împotriva soţului sau, lucrători ai fostei militii au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiată la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile (paragrafele 15, 16 şi 21 de mai sus) - nu sunt contestate în faţa Curţii. Aceasta considera în consecinţa ca, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsită din 1966 de folosinţă şi de dispoziţia bunurilor în discuţie, a rămas totuşi proprietara lor până astăzi.49. Fără indoiala, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) şi jurisdicţia Curţii (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totuşi Curtea releva ca plângerea reclamantei se referă la o situaţie continua, care subzistă şi la ora actuala [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, § 40, şi Loizidou împotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2.230, § 41]. Ea retine ca, de fapt, Curtea Suprema de Justiţie a pronunţat decizia la 20 octombrie 1994, adică după 20 iunie 1994.50. Având în vedere lipsa de temei legal, recunoscută atât de instanţele naţionale (paragraful 48 de mai sus), cat şi de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea reţinerii obiectelor în chestiune nu poate fi calificată nici ca o lipsire de proprietate şi nici ca o reglementare a folosinţei bunurilor, permise de primul şi de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.51. Curtea aminteste ca un impediment de fapt poate încalcă convenţia la fel ca şi un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Loizidou, precitata, p. 2.237, § 63).Întrucât convenţia vizează apărarea unor drepturi "concrete şi efective", se impune a se verifica dacă situaţia criticata echivaleaza cu o confiscare de fapt (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, § 63, şi Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 69, § 42).52. Pentru a răspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscării bunurilor reclamantei reprezintă un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească care obliga Banca Naţionala a României sa îi restituie cele 40 de monede din aur şi cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totuşi aceasta hotărâre, ca şi cele care o confirma au fost anulate de Curtea Suprema de Justiţie, în temeiul faptului ca instanţele civile au încălcat competenţa exclusiva a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a întreprins deja, în 1990, demersuri pe lângă acesta, ca şi pe lângă procurorul general, dar acestea nu dusesera nici ele la un rezultat (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).53. Curtea apreciază ca pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauza, combinata cu esuarea încercărilor de până acum făcute în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale pentru a remedia situaţia criticata, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia ca reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 70, § 45).54. În concluzie, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.IV. Cu privire la încălcarea invocată a art. 8 din convenţie55. În cele din urma reclamanta susţine ca percheziţia fără mandat facuta la domiciliul sau de către militie, ca şi confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pentru folosinţă sa personală, au condus totodată şi la încălcarea art. 8 din convenţie, care dispune:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."56. Guvernul a invocat lipsa de competenţa ratione temporis a Curţii de a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere. El susţine ca incidentul de care se plange reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o dată mult anterioară celei la care România a recunoscut competenţa Curţii (art. 46), adică 20 iunie 1994.57. Oricare ar fi răspunsul care ar putea fi dat la întrebarea de a şti dacă Curtea poate examina acest capăt de cerere, Curtea considera ca soluţia sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 48-54 de mai sus) o dispenseaza de a mai examina cauza şi sub aspectul art. 8.V. Cu privire la aplicarea art. 50 din convenţie58. Potrivit art. 50 din convenţie:"Dacă hotărârea Curţii declara ca o decizie luată sau o măsura dispusă de o autoritate judiciară sau de orice alta autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparatie echitabila."În principal, doamna Vasilescu invita Curtea sa dispună restituirea bunurilor în cauza sau, în caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasă la aprecierea instanţei evaluarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată.A. Prejudiciul material59. Reclamanta solicita, mai întâi, restituirea celor 40 de monede transformate în salba, ca şi restituirea perechii de cercei din aur sau, dacă nu, repararea prejudiciului material. Contestand evaluarea Guvernului, ca şi concluziile rapoartelor de expertiza pe care se bazează aceasta (paragraful 60 de mai jos), doamna Vasilescu îşi evalueaza prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasă Curtea sa aprecieze.60. Pe de altă parte, Guvernul susţine ca o restituire în rem este imposibila, pentru ca obiectele în cauza nu au putut fi identificate.El susţine, între altele, ca în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia unei încălcări a art. 6 alin. 1, aceasta constatare ar reprezenta prin ea însăşi o satisfactie echitabila suficienta, întrucât nici o legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între încălcarea invocată a acestui articol şi prejudiciul material invocat.În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu provocat prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susţine ca modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament ştiinţific şi tehnic. În observaţiile sale asupra aplicării art. 50 el se referă la o expertiza facuta de Banca Naţionala a României şi apreciază ca 31.856.648 lei, aproximativ 3.750 dolari S.U.A., constituie o reparatie adecvată a prejudiciului suferit de reclamanta. În continuare Guvernul a adus în sprijinul tezei sale un raport de expertiza, efectuat la cererea sa de către Muzeul Naţional de Istorie al României, care apreciază prejudiciul pretins în funcţie de valoarea numismatica.61. Curtea aminteste ca, dacă nu pot fi inlaturate consecinţele unei încălcări a convenţiei, art. 50 o indrituieste sa acorde, dacă este cazul, părţii lezate satisfactia pe care o considera cea mai potrivita [Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, § 34].În speta, restituirea obiectelor în litigiu ar fi pus-o, pe cat posibil, pe reclamanta într-o situaţie echivalenta celei în care s-ar fi găsit, dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, § 38). Or, Guvernul explica faptul ca este imposibil să se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).În aceste condiţii Curtea, hotărând în echitate, pe baza informaţiilor care i-au fost furnizate, acorda reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, suma convertibilă în lei la cursul de schimb de la data plăţii.B. Prejudiciul moral62. Reclamanta pretinde, între altele, fără sa indice cuantumul, o despăgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităţilor şi al instanţelor naţionale.63. Guvernul nu formulează observaţii în aceasta problema.64. Curtea nu exclude faptul ca reclamanta, deposedata de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din aceasta cauza anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acorda o despăgubire de 30.000 franci francezi. Aceasta suma trebuie transformata în lei la cursul de schimb de la data plăţii.C. Cheltuieli de judecată65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecată, a căror evaluare o lasă la aprecierea Curţii. Guvernul nu se opune acestei cereri.66. În conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecată care, în mod real şi necesar, au fost suportate pentru a împiedica sau a repara în dreptul intern o încălcare a convenţiei, cheltuieli al căror cuantum să poată fi stabilit atât de comisie, cat şi de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie rezonabil (a se vedea, între altele, Hotărârea Demicoli împotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, § 49).Hotărând în echitate, Curtea acorda reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi*6), primită de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţa juridică. Restul sumei se va transforma în lei, la cursul de schimb de la data plăţii.-----------*6) Versiunea în limba engleza a hotărârii menţionează că T.V.A. este inclusă în această sumă.D. Dobânzi67. Curtea considera potrivit să se retina rata dobânzii legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului.2. Hotărăşte ca a fost încălcat art. 6 din convenţie.3. Hotărăşte ca a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cererilor întemeiate pe art. 8 şi 13 din convenţie.5. Hotărăşte: a) ca statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, în echivalentul în lei la cursul de schimb de la data plăţii:(i) 60.000 (şaizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;(îi) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;(iii) 5.185 (cinci mii una suta optzeci şi cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecată; b) ca sumele vor fi majorate cu o dobânda de 3,36% pe an, începând de la data expirării acestui termen şi până la plata efectivă.Redactată în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.Rudolf Bernhardt,preşedinte Herbert Petzold,grefier + Anexa 1OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI(formulată în cadrul Raportului Comisiei*1) din 17 aprilie 1997)----------*1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi obţinut la secretariatul comisiei.[Comisia a avut următoarea alcătuire:- domnul S. TRECHSEL, preşedinte;- doamna G.H. THUNE;- doamna J. LIDDY;- domnii: E. BUSUTTIL;GAUKUR JORUNDSSON;A.S. GOZUBUYUK;A. WETTZEL;J.-C. SOYER;H. DANELIUS;F. MARTINEZ;C.L. ROZAKIS;L. LOUCAIDES;J.-C. GEUS;M.P. PELLONPAA;M.A. NOWICKI;I. CABRAL BARRETO;B. CONFORTI;I. BEKES;J. MUCHA;D. SVABY;G. RESS;A. PERENIC;C. BIRSAN;K. HERNDL;E. BIELIUNAS;E.A. ALKEMA;M. VILA AMIGO;- doamna M. HION;- domn: R. NICOLINI şiH.C. KRUGER, secretar].A. Capete de cerere declarate admisibile41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul ca i s-a refuzat accesul la instanţa şi ca i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii şi a vieţii private.B. Puncte în discuţie42. Punctele în discuţie sunt următoarele:- Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit ca instanţele nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamanta de dreptul de acces la o instanţa care să statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie?- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a constituit o încălcare a dreptului sau la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie?- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a adus atingere dreptului sau la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie?C. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie43. Articolul 6 alineatul 1 din convenţie dispune:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)."44. Reclamanta considera ca Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, care anulează hotărârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instanţa. A arătat ca, stabilind ca instanţele judiciare nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor confiscate în timpul unei proceduri penale, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat art. 21 din Constituţie, care garantează dreptul nelimitat de acces la o instanţa. A mai adăugat faptul ca procedura pe care a initiat-o în faţa instanţelor interne avea ca obiect o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Banca Naţionala a României, acţiune intemeiata pe dispoziţiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedarii din 1966.45. Guvernul a susţinut faptul ca executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi contestată în dreptul românesc pe calea contestaţiei la executare, prevăzută la art. 400 din Codul de procedură civilă şi la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscării. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea în care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atragea competenţa instanţelor de judecată. Reclamanta, care nu contestase confiscarea în momentul în care aceasta a fost executată, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instanţa. În sfârşit, Guvernul considera ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul sau de acces la instanţa, urmărind pur şi simplu limitarea exercitării procedurale a acestui drept pentru a proteja nişte raporturi juridice deja create.46. Comisia reaminteste ca în Hotărârea sa Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. 1 din convenţie "consacra (...) «dreptul la instanţa», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36). Dreptul la instanţa poate fi invocat de către orice persoană care are motive serioase sa considere ilegala o ingerinta în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine doreşte ca o instanţa sa statueze asupra însăşi existenţei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 în fine). Litigiul sau conflictul trebuie să fie "real" şi "serios" (a se vedea Curtea Europeană, Hotărârea Benthem împotriva Ţărilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).Dreptul de acces la instanţa nu este absolut; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât "cere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborand o astfel de reglementare, statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăşi substanţa sa (hotărârile Golder şi Ashingdane, precitate, ibidem).47. Conform unei jurisprudente constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79).48. Comisia observa ca reclamanta a introdus o acţiune în revendicare, urmărind obţinerea unei hotărâri care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se găsesc în posesia Băncii Naţionale a României. Comisia conchide ca plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.49. Comisia mai apreciază ca litigiul era "real" şi "serios" şi subliniaza, în special, argumentele reclamantei conform cărora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat că nu a luat niciodată această măsură împotriva reclamantei ori a familiei sale.50. Trebuie deci stabilit dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe reclamanta de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discuţiei unei "instanţe" care să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 6 alin. 1 din convenţie. Comisia observa ca reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contesta, şi ca aceasta a încercat să obţină restituirea lor mai întâi printr-o cerere adresată procurorului care şi-a declinat competenţa de a o examina, pe motivul ca el nu ordonase niciodată confiscarea. În aceste împrejurări reclamanta a adresat o cerere instanţelor civile care, în procedura ordinară, i-au dat reclamantei câştig de cauza. Cu toate acestea, în cadrul unui recurs în anulare Curtea Suprema de Justiţie a declarat ulterior ca tribunalele civile nu aveau competenţa de a lua cunoştinţa de cererea reclamantei pe motivul ca numai procurorul detinea autoritatea în materie.51. Comisia observa ca anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobandise autoritatea lucrului judecat. Ea considera ca o astfel de anulare, care, asa cum o arata art. 330 din Codul de procedură civilă, poate interveni oricând în timp, ar putea aduce atingere principiului autorităţii lucrului judecat şi, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din convenţie.52. Cu toate acestea, Comisia nu considera necesar sa examineze dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenţie în virtutea nerespectării principiului securităţii juridice, întrucât hotărârea Curţii Supreme de Justiţie se dovedeşte incompatibilă în alte privinte cu art. 6 din convenţie.53. Comisia observa ca acest refuz era motivat de grija de a face să fie respectate normele de procedura în vigoare, consideraţie care ar putea trece drept legitima în sine.54. Cu toate acestea, în speta, aplicarea normelor de procedura, asa cum au fost ele interpretate de Curtea Suprema de Justiţie, a condus la constatarea ca nici o instanţa judiciară nu are competenţa de a se pronunţa asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, aceasta cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisă o cale judiciară.55. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca, procedând în acest mod, Curtea Suprema de Justiţie a încălcat prin hotărârea sa însăşi substanţa dreptului de acces la instanţa în sensul art. 6 din convenţie.56. Rezultă ca reclamanta a fost lipsită de către Curtea Suprema de Justiţie de o procedură care să corespundă cerinţelor art. 6 alin. 1 din convenţie, pentru recunoaşterea drepturilor sale cu caracter civil.Concluzie:57. Comisia conchide în unanimitate ca în speta a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.D. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie58. Reclamanta considera ca a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care dispune:"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţă bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."59. Reclamanta susţine ca Banca Naţionala a României deţine piesele din aur fără nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul ca hotărârile pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, printre care şi Hotărârea definitivă din 22 februarie 1994, au obligat Banca Naţionala a României sa îi înapoieze acele monede. Totuşi, prin recursul în anulare Curtea Suprema de Justiţie a anulat hotărârile respective, aducând astfel atingere dreptului sau de proprietate.60. Guvernul nu neagă existenta unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirma ca aceasta nu a ales procedura adecvată pentru a obţine restituirea bunurilor. El arata ca soţul reclamantei a făcut în 1966 obiectul urmăririi penale pentru deţinere ilegala de obiecte din aur, ceea ce presupune o faptă comisiva, în ciuda soluţiei pronunţate ulterior. Guvernul subliniaza ca soţul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, sa conteste hotărârea de încetare a urmăririi, ceea ce el nu a făcut, exprimandu-şi astfel acordul în privinta soluţiei adoptate, iar pe de altă parte, sa conteste măsura de confiscare specială ordonată de procuror pe calea contestarii executării, nici aceasta posibilitate nefiind folosită. Guvernul conchide ca reclamanta, care a rămas inactiva timp de 26 de ani, nu putea să se prevaleze de dreptul sau de acces la instanţa pentru a obţine recunoaşterea ilegalitatii confiscării şi restituirea bunurilor.61. Comisia arata ca este de necontestat faptul ca piesele sunt proprietatea reclamantei.62. Totuşi, Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Ploiesti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmand în acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulată prin Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994.63. Reclamanta a fost în acest fel lipsită de orice protecţie procedurala a dreptului sau de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusă în imposibilitate de a-şi recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei semnifica o "lipsire" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.64. Pentru a fi conformă art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât "pentru o cauza de utilitate publică" şi "în condiţiile prevăzute de lege". În plus, trebuie menţinut un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth, precitata, p. 26, paragraful 69, Hotărârea Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120). Echilibrul necesar lipseşte, dacă persoana vizata a suportat o povara individuală care este excesiva (a se vedea hotărârile precitate Sporrong şi Lonnroth, p. 28, paragraful 73, şi Lithgow şi alţii, p. 50, paragraful 120).65. Comisia reaminteste ca lipsirea de proprietate fără plata unei indemnizaţii rezonabile şi proporţionale cu valoarea sa ar constitui în mod normal o încălcare excesiva; lipsa totală a unei indemnizaţii nu poate fi justificată din punct de vedere al art. 1 decât în împrejurări excepţionale (a se vedea, între altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sfintele manastiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).66. Comisia observa ca în speta hotărârea Curţii Supreme de Justiţie era motivată prin respectarea unor norme de procedura, mai precis a art. 275 din Codul de procedură penală, care îi permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, aceasta hotărâre a intervenit după ce procurorul a refuzat să îşi recunoască competenţa în examinarea cererii reclamantei.67. Comisia considera că nu a fost invocată nici o justificare a situaţiei create de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie. Ea arata în special ca nici autorităţile naţionale şi nici Guvernul nu au invocat nici cea mai mica justificare materială a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observa ca reclamantei nu i s-a acordat nici o despăgubire bănească pentru lipsirea de proprietate a carei victima a fost.68. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca echilibrul care trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt în detrimentul acesteia şi ca lipsirea de proprietate suferită de reclamanta a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.E. Concluzie69. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a avut loc în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.F. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie70. În plângerea sa reclamanta a susţinut ca prin anularea Hotărârii din 22 februarie 1994 s-a produs şi o încălcare a art. 8 din convenţie şi, prin urmare, a dreptului la viaţa privată.71. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, Comisia nu considera necesar sa mai examineze cauza şi din punct de vedere al art. 8 din convenţie.Concluzie:72. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie.G. Recapitulare73. Comisia concluzioneaza, în unanimitate, ca a existat în speta o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (paragraful 57).74. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a existat în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (paragraful 69).75. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie (paragraful 72).S. Trechsel,preşedintele ComisieiH. C. Kruger,secretarul ComisieiOPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI MARTINEZAm votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie. Cu toate acestea, nu impartasesc opinia colegilor mei atunci când aceştia concluzioneaza ca a existat şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.Pentru majoritate, Hotărârea din 22 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie (din România) înseamnă o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu impartasesc acest punct de vedere.Este o hotărâre care se pronunţa pur şi simplu cu privire la competenţa instanţelor de judecată, fără ca prin aceasta să se ia în discuţie vreun drept material al reclamantei.Reclamanta, care se pretinde proprietara, s-a adresat instanţelor judecătoreşti pentru a intră în "posesie", iar cea mai înaltă instanţa judecătorească, Curtea Suprema de Justiţie, sesizată în mod legal, s-a mărginit sa afirme ca instanţele judecătoreşti nu erau competente ratione materiae să se pronunţe, competenţa în speta aparţinând procurorului.Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamanta avea dreptul ca o "instanţa" sa decidă asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanţa" la care se referă convenţia. Or, Curtea Suprema de Justiţie, pronunţându-se asa cum a făcut-o, nu a afectat în nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie nu ridica nici o problemă deosebită.--------
Google Chrome
Mozilla Firefox
Internet Explorer
Apple Safari