DECIZIE nr. 88 din 23 februarie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi art. 301 din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 421 din 3 iunie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi art. 301 din Codul penal, excepţie ridicată de Ingrid Vasilica Istrate în Dosarul nr. 8.716/270/2014 al Judecătoriei Oneşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.435D/2015.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta arată că autoarea excepţiei solicită modificarea textului de lege criticat în sensul de a se prevedea în conţinutul constitutiv al infracţiunii că fapta reprezintă infracţiune numai atunci când interesele publice au fost lezate, solicitându-se, astfel, redefinirea textului. Având în vedere aceste aspecte solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.716/270/2014, Judecătoria Oneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi art. 301 din Codul penal, excepţie ridicată de Ingrid Vasilica Istrate cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind autoarea excepţiei, care a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea a trei fapte prevăzute de art. 253^1 din Codul penal din 1969.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate nu sunt suficient de riguros formulate, lipsindu-le claritatea şi previzibilitatea, astfel încât destinatarul normei nu este atenţionat asupra faptului că este pasibil de o sancţiune penală ori de câte ori emite un act sau participă la luarea unei decizii în beneficiul uneia dintre persoanele prevăzute de text, chiar dacă a respectat toate dispoziţiile prevăzute de lege şi şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Astfel, este necesar ca legiuitorul să prevadă în conţinutul constitutiv că fapta reprezintă infracţiune numai dacă interesele publice au fost lezate. Din examinarea normei nu se poate deduce ce atingere se aduce valorii sociale ocrotite, şi anume bunei desfăşurări a activităţii de serviciu sau intereselor legale ale unei persoane, în condiţiile în care toate atribuţiile sunt exercitate în mod corect. Lipsa unei definiţii coerente a noţiunii de conflict de interese, precum şi contradicţiile existente între Codul penal şi Legea nr. 161/2003 sporesc lipsa de previzibilitate a normelor de lege criticate.
    6. În continuare arată că textele de lege criticate consacră o prezumţie absolută de vinovăţie, pentru reţinerea infracţiunii fiind suficient să se constate că funcţionarul public a emis un act sau a participat la luarea unei decizii ce vizează una dintre persoanele prevăzute de lege. În acest context şi dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, devine unul iluzoriu, întrucât nu are nicio relevanţă că subiectul activ nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, iar folosul patrimonial este unul cuvenit, reprezentând echivalentul unei contraprestaţii, după cum este irelevant sub aspectul existenţei infracţiunii că nu au fost vătămate interesele legitime ale vreunei persoane fizice sau juridice.
    7. Judecătoria Oneşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că scopul urmărit prin reglementarea infracţiunii de conflict de interese a fost acela de a crea premisele legale desfăşurării activităţilor de serviciu într-un cadru de imparţialitate şi integritate a exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, incriminarea faptei având un rol disuasiv pentru persoanele care ocupă astfel de funcţii în ceea ce priveşte obţinerea de foloase materiale pentru sine sau pentru subiectele de drept enumerate de textul de lege. Or, această cerinţă este apreciată ca fiind esenţială pentru derularea normală a relaţiilor sociale referitoare la activitatea funcţionarilor publici, întrucât asigură încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului. Totodată, arată că prin formularea textelor ce incriminează faptele de conflict de interese nu s-a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie, orice persoană fiind considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate, ce au un conţinut aproape identic, nu aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată "dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat" (Cauza Minelli împotriva Elveţiei, 1983).
    10. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 24 arată că prevederile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat. Textele legale criticate nu conţin norme care prin natura lor îngrădesc autoarei excepţiei de neconstituţionalitate posibilitatea de a se apăra, prevalându-se de toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil.
    11. În continuare apreciază că dispoziţiile de lege criticate întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate pe care un act normativ trebuie să le îndeplinească. Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie arată că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. În acest context, dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 trebuie corelate cu cele ale art. 145 şi 147 din acelaşi act normativ, iar prevederile art. 301 din Codul penal trebuie corelate cu cele ale art. 175 din acelaşi act normativ. Astfel cum Curtea Constituţională a statuat, interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi art. 301 din Codul penal, cu următorul conţinut:
    - Art. 253^1 din Codul penal din 1969: "Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
    Dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.";
    - Art. 301 din Codul penal: "(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative."
    15. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 23 referitor la libertatea individuală şi art. 24 referitor la dreptul la apărare.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere jurisprudenţa proprie şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei. Astfel, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii.
    17. De asemenea, Curtea observă că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 16, cu privire la art. 1 alin. (5) din Constituţie, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noţiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestora în context se stabileşte prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devin obligatorii pentru actele normative din aceeaşi materie. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31, Curtea Constituţională a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească.
    18. Referitor la dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că infracţiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 253^1 din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.
    19. În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, Curtea reţine că acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict. Deci conţinutul constitutiv al infracţiunii îl constituie totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii. În acest context, referitor la subiectul activ al infracţiunii de conflict de interese, Curtea remarcă că atât în reglementarea Codului penal din 1969, cât şi în noua reglementare, acesta este calificat, şi anume funcţionarul public. Privitor la noţiunea de funcţionar public, Curtea, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, făcând referire la Codul penal din 1969, a reţinut că semnificaţia din dreptul penal a acestei noţiuni nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ. Aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic. Totodată, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, precitată, paragraful 17, făcând referire la art. 175 şi 301 din Codul penal, Curtea, având în vedere definiţia dată funcţionarului public în sensul Codului penal, funcţionarul public prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, se identifică întotdeauna cu subiectul activ al infracţiunii de conflict de interese, noţiunea de funcţionar public, în sensul legii penale, fiind însă mai cuprinzătoare. De asemenea, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, precitată, paragrafele 18 şi 19, Curtea a analizat şi noţiunile de "soţ", "rudă", "afin" şi cea de "raporturi de muncă". În concluzie, Curtea a reţinut că noţiunile de mai sus îndeplinesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    20. În continuare, referitor la scopul urmărit prin reglementarea infracţiunii de conflict de interese, Curtea, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precitată, a reţinut că acesta se circumscrie creării premiselor legale desfăşurării activităţilor de serviciu într-un cadru de imparţialitate şi integritate a exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, incriminarea faptei având un rol disuasiv pentru persoanele care ocupă astfel de funcţii în ceea ce priveşte obţinerea de foloase materiale pentru sine sau pentru subiectele de drept enumerate de textul de lege. Această cerinţă este apreciată ca fiind esenţială pentru derularea normală a relaţiilor sociale referitoare la activitatea funcţionarilor publici, întrucât asigură încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului.
    21. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 13 pct. 1 şi 2 din Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici, adoptată la 11 mai 2000 la a 106-a sesiune a sa, conflictul de interese se naşte în situaţia în care un funcţionar public are un interes personal de natură să influenţeze sau să pară a influenţa exercitarea imparţială şi obiectivă a funcţiilor sale oficiale. Interesul personal al funcţionarului public cuprinde orice avantaj pentru el însuşi sau ea însăşi sau în favoarea familiei sale, a părinţilor, prietenilor sau persoanelor apropiate, sau a persoanelor sau organizaţiilor cu care el sau ea au avut relaţii de afaceri sau politice. El cuprinde de asemenea orice obligaţie financiară sau civilă la care este constrâns funcţionarul public. De asemenea, potrivit Ghidului Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică pentru rezolvarea conflictului de interese în administraţia publică, un "conflict de interese" implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui funcţionar public, în care funcţionarul public are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale. Astfel, Curtea apreciază că obiectul juridic special al infracţiunii de conflict de interese este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere, dezvoltare şi desfăşurare sunt posibile numai prin îndeplinirea cu corectitudine, de către funcţionarii publici, a îndatoririlor de serviciu, ceea ce presupune respectarea de către aceştia a principiilor legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, integrităţii, transparenţei, deciziei şi supremaţiei interesului public.
    22. Totodată, Curtea reţine că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune de serviciu, care presupune un pericol concret, deoarece nu este suficient ca funcţionarul să îndeplinească un act, ci trebuie ca acel act să fi produs direct sau indirect un folos material/patrimonial pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia din textul incriminator nu se poate deduce ce atingere se aduce valorii sociale ocrotite prin săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, fiind necesar ca legiuitorul să prevadă în conţinutul constitutiv că fapta constituie infracţiune numai dacă interesele publice au fost lezate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Interesul public lezat prin săvârşirea faptei este reprezentat de interesul general al societăţii ca persoanele care deţin funcţii publice să ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii imparţiale şi legitime. Astfel îndeplinirea, de către persoana care deţine o funcţie publică, a atribuţiilor sale fără obiectivitate şi fără respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi a supremaţiei interesului public are ca efect direct prejudicierea interesului public, afectând încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, fără a fi necesară specificarea în textul incriminator că fapta constituie infracţiune numai dacă interesele publice au fost lezate.
    23. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, devine unul iluzoriu, întrucât nu are nicio relevanţă că subiectul activ nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, iar folosul patrimonial este unul cuvenit, reprezentând echivalentul unei contraprestaţii, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de conflict de interese, Curtea, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precitată, a constatat, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 253^1 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracţiunea de conflict de interese, a noţiunii de "folos material necuvenit", că prevederea condiţiei caracterului necuvenit al folosului material obţinut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracţiuni, respectiv relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condiţiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obţinerea unor foloase materiale necuvenite, ci obţinerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase materiale, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.
    24. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016*), nepublicată, încă, la data pronunţării prezentei decizii, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi a constatat că prevederile art. 24 din Constituţie conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Notă

    ──────────

    *) Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 25 aprilie 2016.

    ──────────

    25. De asemenea, Curtea observă că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Totodată, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Întrucât actul de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţat pe data de 21 septembrie 2015, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, după data actului de sesizare anterior referit, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate referitoare la sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.
    26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ingrid Vasilica Istrate în Dosarul nr. 8.716/270/2014 al Judecătoriei Oneşti.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Oneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Daniela Ramona Mariţiu

    ----