DECIZIE nr. 365 din 25 iunie 2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 587 din 6 august 2014



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Valer Dorneanu - judecător
    Toni Greblă - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Daniel Marius Morar - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru în dosarele nr. 1.748/196/2014, nr. 2.015/196/2014, nr. 3.160/196/2014, nr. 1.754/196/2014, nr. 1.747/196/2014 şi nr. 2.012/196/2014 ale Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Marius Gabriel Badea în Dosarul nr. 511/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, de Marian Lixandru în Dosarul nr. 599/232/2014 al Judecătoriei Găeşti şi de Eduard Baboi în Dosarul nr. 2.323/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 138D/2014, nr. 143D/2014, nr. 186D/2014, nr. 220D/2014, nr. 224D/2014, nr. 229D/2014, nr. 234D/2014, nr. 235D/2014 şi nr. 236D/2014.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 mai 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 10 iunie 2014. La data de 10 iunie 2014, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 17 iunie 2014, dată la care, pentru acelaşi motiv, a amânat pronunţarea pentru data de 24 iunie 2014.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din data de 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.748/196/2014, Încheierea din data de 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.015/196/2014, Încheierea din data de 3 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.160/196/2014, încheierile din data de 18 martie 2014, pronunţate în Dosarul nr. 1.754/196/2014, în Dosarul nr. 1.747/196/2014 şi în Dosarul nr. 2.012/196/2014, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.
    4. Prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 511/120/2014, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marius Gabriel Badea cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.
    5. Prin Încheierea din data de 28 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 599/232/2014, Judecătoria Găeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marian Lixandru cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.
    6. Prin Încheierea din data de 5 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.323/300/2014, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Eduard Baboi cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu permit reducerea pedepselor aplicate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, pedepse care sunt egale sau nu depăşesc maximul special prevăzut de Codul penal.
    8. Judecătoria Brăila - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate trebuie corelate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede numai instituţia juridică a aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive, iar nu şi instituţia juridică a aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive. Arată că, în esenţă, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că noile reglementări nu mai preiau soluţia aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive.
    9. Faptul că legiuitorul a renunţat în prezent la instituţia juridică a "aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive" este o chestiune de politică penală, ce ţine de opţiunea legiuitorului la un moment dat, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie. Noua viziune aduce un plus de previzibilitate legii penale, întrucât, potrivit Codului penal din 1969, instanţa era pusă în situaţia de a efectua o reindividualizare a unei pedepse definitiv aplicate, lucru considerat la acest moment de către legiuitor ca fiind inadmisibil şi în dezacord cu practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    10. Astfel, potrivit noilor dispoziţii, instanţa de judecată, care este pusă în situaţia de a face aplicarea dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv aplicate, nu mai are nicio posibilitate de apreciere asupra pedepsei definitiv aplicate, pe baza unor criterii care ar putea fi aplicate neunitar în practica judiciară, ci reduce pedeapsa aflată în executare numai în cazul în care condamnatul ar fi pus în situaţia de a executa un plus de pedeapsă, adică o pedeapsă (de bază sau rezultantă) care ar excede maximului special prevăzut de legea nouă. În acest mod se dă satisfacţie principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti. În contextul consacrării principiului securităţii raporturilor juridice, se impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională. Astfel, o limitare a autorităţii de lucru judecat poate fi justificată în cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în vederea asigurării principiului legalităţii pedepsei. În condiţiile în care pedeapsa ce se execută depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, nu mai este legală şi astfel se impune reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de legea nouă. În cazul aplicării facultative a legii penale mai favorabile, pedeapsa nu depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, fiind, aşadar, legală atât în raport cu legea veche, cât şi cu cea nouă.
    11. Totodată, instanţa apreciază că dispoziţiile criticate sunt redactate astfel încât să fie aplicate în mod unitar/egal faţă de fiecare persoană condamnată care se află în aceeaşi situaţie juridică, adică care execută o pedeapsă pronunţată în baza Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special al legii penale noi.
    12. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală apreciază că, spre deosebire de Codul penal anterior în care aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor definitive judecate era prevăzută în două variante (art. 14 şi 15), noua reglementare respectă autoritatea de lucru judecat, astfel încât intervenţia asupra condamnării şi pedepsei aplicate definitiv este una minimă. Astfel, modificarea hotărârii definitive intervine numai în limitele necesităţii identificate, respectiv numai atunci când s-ar încălca principiul legalităţii incriminatorii sau principiul legalităţii sancţiunii.
    13. Potrivit art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării. Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.
    14. De asemenea, instanţa precizează că Legea fundamentală statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite.
    15. Judecătoria Găeşti arată că aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie să se realizeze în corelaţie cu principiul respectării autorităţii de lucru judecat, deoarece o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care este necesar să se asigure şi respectarea principiului legalităţii pedepsei. Apreciază că aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza în cazul proceselor în curs după un algoritm diferit decât cel aplicabil în cazul proceselor definitiv judecate, fără a se încălca principiul constituţional consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Pe de altă parte, se apreciază că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu sunt discriminatorii, deoarece aplicarea acestora nu creează situaţii discriminatorii pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, opinie, religie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, iar egalitatea în drepturi nu înseamnă egalitate de tratament dacă situaţiile juridice sunt diferite şi impun soluţii juridice diferite. Astfel, dispoziţiile legale criticate ca fiind neconstituţionale asigură acelaşi tratament sancţionator pentru persoanele condamnate definitiv, fără nicio discriminare.
    16. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie permit retroactivitatea legii penale mai favorabile, dar nu într-o manieră nelimitată, ci lasă legiuitorului libertatea de a condiţiona şi de a cenzura aplicabilitatea în cazul condamnărilor definitive. În materie penală, în funcţie de stadiul procesual, legea penală mai favorabilă poate retroactiva, dar poate şi ultraactiva prin relaţionare directă cu principiul activităţii legii penale, iar o interpretare contrară ar fi în evidentă contradicţie chiar cu supremaţia statului de drept. Cu privire la critica de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, apreciază că argumentele expuse de contestator sunt neîntemeiate. Stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, a unor norme de drept penal privind mecanismul de aplicare a legii noi, în cazul succesiunii de legi penale în timp, nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional care consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice şi similare cu cea a contestatorului. Pentru aceste motive apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    18. Avocatul Poporului arată că soluţia legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituţional vizând separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorităţii de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituţională - cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile.
    19. Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 trebuie analizate în corelare cu cele ale art. 6 din Codul penal. În aplicarea acestor texte de lege, în condiţiile în care pedeapsa aflată în executare depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, există o diferenţă de pedeapsă care nu se mai regăseşte într-un text în vigoare, fiind astfel necesară reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de legea nouă. În acest fel, se asigură atât respectarea principiului legalităţii pedepsei, pedeapsa aplicată fiind legală în raport cu legea veche, dar şi cu legea nouă, cât şi un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile.
    20. În continuare, apreciază că prevederile legale criticate nu instituie o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât nu se poate reţine încălcarea textului art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dimpotrivă, ele reprezintă o aplicare a prevederii convenţionale, deoarece permit reducerea la maximul special a unei pedepse aplicate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969.
    21. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, arată că prevederile legale criticate permit aplicarea lor în mod egal şi unitar tuturor destinatarilor normei juridice, în speţă persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă şi care se află în executarea unei pedepse stabilite în temeiul Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special al legii penale noi.
    22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu următorul conţinut: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."
    25. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 21). Astfel, principiul legalităţii se aplică incriminării (nullum crimen sine lege), sancţiunii (nulla poena sine lege) şi răspunderii (nullum judicium sine lege).
    27. De la principiul legalităţii s-a impus o excepţie, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale (...) mai favorabile".
    28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că autorii acesteia critică lipsa reglementării în Codul penal a aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Această instituţie, nereglementată în Codul penal din 1864 şi în cel din 1936, a fost introdusă pentru prima dată prin Codul penal din 1969, care la art. 15 alin. (1) prevedea că, atunci "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită".
    29. Astfel, Curtea constată că aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive era prevăzută expres de lege, iar eventuala aplicare a acestei norme putea antrena diminuări ale pedepselor, până la executarea completă a acestora. Cu toate acestea, Curtea observă că, deşi prevăzută expres în legislaţie, dispoziţia respectivă dădea naştere doar unei vocaţii a persoanei condamnate definitiv de a i se aplica noua reglementare. Astfel, determinarea reducerilor de pedeapsă nu se realiza prin simpla aplicare a legii, ci se realiza ţinându-se seama de diferite criterii precum infracţiunea săvârşită, persoana condamnatului, conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă (a se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 3 aprilie 2012 pronunţată în Cauza Boulois împotriva Luxembourgului şi Decizia din 5 iunie 2012 pronunţată în Cauza Macedo da Costa împotriva Luxembourgului). De asemenea, Curtea observă că aprecierea îndeplinirii acestor criterii era lăsată în seama judecătorului, care putea dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
    30. Curtea observă că noile dispoziţii vin să reglementeze la art. 6 alin. (1) din Codul penal doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aceasta realizându-se atunci când "după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim". Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, criticate în prezenta cauză, care prevăd că "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi".
    31. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.
    32. În ceea ce priveşte principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cu referire la dispoziţiile Codului penal, Curtea observă că, fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
    33. Plecând de la cele statuate în decizia precitată, Curtea reţine existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
    34. Astfel, Curtea observă că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).
    35. Aceeaşi deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, mai sus menţionată. Cu acel prilej, în ceea ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în fond, apel şi recurs, deci pentru care nu s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a statuat că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În ceea ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a constatat că textul de lege criticat are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive, nefiind, prin urmare, susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. În egală măsură, Curtea a reţinut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
    36. De asemenea, Curtea observă existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea reţine că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată poate fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.
    37. Curtea apreciază că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.
    38. În continuare, referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, în sensul că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
    39. Totodată, Curtea observă că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
    40. De asemenea, Curtea observă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C 526/08, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C 2/08, paragraful 22).
    41. Aşa fiind, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi cel al separaţiei puterilor în stat, Curtea constată că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    42. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, a statuat că, potrivit noii soluţii legislative, consacrate de art. 6 din Codul penal, "singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege".
    43. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea observă că instanţa europeană a statuat că articolul 7 paragraful 1 din Convenţie garantează nu numai principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional trage concluzia că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa europeană are în vedere situaţia în care ulterior comiterii unei infracţiuni, dar înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracţiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, li se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.
    44. Având în vedere cele reţinute, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    45. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.
    46. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea constată că, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.
    47. Cât priveşte respectarea principiului egalităţii din perspectiva aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri, de exemplu prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014.
    48. Astfel, Curtea, analizând jurisprudenţa sa în materie, constată că în cazul Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 a reţinut că în ceea ce priveşte un coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunţându-se o hotărâre definitivă până la apariţia legii noi, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celălalt coautor, care a beneficiat de legea penală mai favorabilă. În ceea ce priveşte Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea a reţinut că prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, Curtea a apreciat că în cazul a 2 coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic. Curtea a constatat că referirea la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, prevăzută în textul criticat, creează premisele unei discriminări. În final, Curtea observă că, prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, a constatat că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul.
    49. Având în vedere cele expuse, rezultă că instanţa de contencios constituţional a sancţionat acele dispoziţii de lege deoarece prin discriminarea creată împiedicau, de fapt, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile cauzelor care nu erau definitiv judecate.
    50. Însă, în cauză de faţă, Curtea constată că situaţia dedusă controlului este diferită de cele asupra cărora instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat şi a constatat încălcarea principiului nediscriminării.
    51. Astfel, Curtea apreciază că analiza situaţiei ce face obiectul prezentelor dosare porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorii excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea constată însă că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.
    52. Curtea observă că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferit este pe deplin justificat. Prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie.
    53. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din constituţie, Curtea constată că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia se rezumă la a reda textul din Constituţie, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textelor de lege criticate.
    54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru în dosarele nr. 1.748/196/2014, nr. 2.015/196/2014, nr. 3.160/196/2014, nr. 1.754/196/2014, nr. 1.747/196/2014 şi nr. 2.012/196/2014 ale Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Marius Gabriel Badea în Dosarul nr. 511/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, de Marian Lixandru în Dosarul nr. 599/232/2014 al Judecătoriei Găeşti şi de Eduard Baboi în Dosarul nr. 2.323/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Brăila - Secţia penală, Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoriei Găeşti şi Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2014.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----------