DECIZIE nr. 463 din 28 iunie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 655 din 26 august 2016



        Valer Dorneanu - preşedinte
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Augustin Zegrean - judecător
        Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic în Dosarul nr. 6.437/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 72D/2016.
    2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate avocatul Lucian Dumitraşcu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, iar pentru partea Uniunea Scriitorilor din România se prezintă avocatul Corina Popescu, având, de asemenea, împuternicire avocaţială depusă la dosar.
    3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că Uniunea Scriitorilor din România a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. În esenţă acesta susţine că nu contestă, în sine, constituţionalitatea prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce consacră principiul general potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată, ci ipoteza în care cheltuielile de judecată pot fi solicitate pe cale separată, în cadrul unui proces de sine stătător. Apreciază că prin acest mijloc procedural de realizare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, se aduce atingere principiului stabilităţii, securităţii juridice şi a previzibilităţii procesului, deoarece justiţiabilul se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acţiunilor sale în situaţia în care va pierde procesul, având în vedere că nu există nicio normă legală care să limiteze seria de procese prin care se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
    5. Reprezentanta Uniunii Scriitorilor din România apreciază că nu există nici un fel de incompatibilitate între textul de lege criticat şi dispoziţiile Legii fundamentale. Arată că, astfel cum este invocată excepţia de neconstituţionalitate, critica este formulată din perspectiva a două aspecte, şi anume: în primul rând al imposibilităţii părţii de a prevedea efectele formulării unei cereri de chemare în judecată respinse şi, în al doilea rând, sub aspectul nelimitării, prin art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a seriei de procese prin care se pot solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Apreciază că, sub ambele aspecte, excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, iar criticile formulate vizează mai degrabă modalitatea de aplicare a textului de lege decât constituţionalitatea acestuia.
    6. În acest context arată că, în ceea ce priveşte imposibilitatea prevederii efectelor, art. 453 din Codul de procedură civilă conţine o serie de criterii foarte clare în baza cărora instanţa de judecată va analiza efectele admiterii unei cereri de chemare în judecată, respectiv al căderii părţii în pretenţii. În acest sens, menţionează că art. 22 din acelaşi cod prevede că ori de câte ori legea rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, acesta va avea în vedere şi principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi buna-credinţă.
    7. Referitor la seria de procese având ca obiect cheltuielile de judecată pe cale separată, este invocată Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, aceste cereri sunt principale. Ca atare, fiind o cerere principală este evident că aceasta generează ea însăşi cheltuieli de judecată, însă un nou proces prin care se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată poate fi determinat numai de culpa procesuală în această nouă cerere principală, context în care devine iarăşi o problemă de aplicare a legii, revenind judecătorului aprecierea de a acorda sau nu cheltuieli de judecată în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
    8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest context arată că soluţia legislativă criticată era prevăzută iniţial în art. 274 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi legale asupra cărora Curtea s-a mai pronunţat, în sensul constituţionalităţii acestora, exemplu fiind Decizia nr. 367 din 20 martie 2008 sau Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    9. Prin Sentinţa civilă nr. 17.296 din 2 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.437/301/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic într-o cauză civilă având ca obiect pretenţii, formulată în contradictoriu cu Uniunea Scriitorilor din România.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că reglementarea criticată "permite şi favorizează situaţia potrivit căreia orice cetăţean român, în exercitarea dreptului său constituţional de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime - indiferent din ce calitate procesuală o face (de reclamant sau pârât), se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acţiunilor sale în situaţia în care acesta va pierde procesul". În concret, acesta se referă strict la împrejurarea generată de textul criticat, în sensul că "partea care pică în pretenţii va fi obligată să plătească părţii care a câştigat cheltuielile de judecată printr-o procedură distinctă de cea iniţială, generatoare la rândul ei de alte cheltuieli de judecată, la a căror plată va fi în mod cert obligată partea care a picat în pretenţii în primul ciclu procesual, prin însăşi efectul dispoziţiei legale criticate".
    11. În acest context consideră că "drepturile cetăţeanului prevăzute la art. 15 şi art. 21 din Constituţie sunt încălcate, atâta vreme cât accesul la justiţie al acestuia poate genera costuri perpetue şi ruinătoare". Arată, astfel, că "imposibilitatea absolută a prevederii costului final al unui litigiu constituie o veritabilă îngrădire a dreptului cetăţeanului de a se adresa justiţie, îngrădire ce excede necesitatea unui autocontrol şi a unei autocenzuri din partea justiţiabilului în exercitarea dreptului său de a se prezenta în justiţie." Totodată, arată că posibilitatea solicitării pe cale separată a cheltuielilor de judecată "creează premisele unei inegalităţi a cetăţenilor în faţa legii, cu consecinţa încălcării art. 16 din Constituţie, neexistând nicio justificare constituţională pentru tratamentul diferit al justiţiabililor care «pică în pretenţii» în funcţie exclusiv de hotărârea arbitrarie a celui care câştigă procesul de a cere sau nu cheltuieli de judecată pe cale separată". Aşa fiind, apreciază că reglementarea legală criticată încalcă principiul securităţii juridice şi al previzibilităţii dreptului, consfinţit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lupşa vs. România şi în Cauza Leander vs. Suedia.
    12. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şia exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul caracterului neîntemeiat al acesteia, apreciind că "prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă reprezintă o transpunere în dreptul procesual civil a răspunderii civile delictuale a părţii care a pierdut procesul."
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    14. Guvernul consideră că prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să încalce normele Legii fundamentale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că prin prevederile criticate legiuitorul a instituit reglementări referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De asemenea, potrivit art. 452 din acelaşi cod, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În acest context, subliniază că, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părţii, ce rezultă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul. Această culpă procesuală nu se suprapune, însă, cu reaua-credinţă a părţii, fiind indiferent, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul.
    15. Guvernul precizează, totodată, faptul că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra soluţiei legislative criticate, care se regăsea într-o formă similară în cuprinsul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care stipula că "partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", în acest sens fiind Decizia nr. 184 din 2 martie 2006 şi Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, prin care s-a statuat că "unul dintre principiile organizării justiţiei, ca serviciu public, este şi gratuitatea acestuia. Semnificaţia sa se referă însă la faptul că părţile nu au obligaţia de a contribui la remuneraţia persoanelor desemnate în soluţionarea cauzelor deduse instanţelor de judecată, acestea fiind salariate ale statului, astfel încât obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de către instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia şi nu contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie."
    16. Avocatul Poporului apreciază că reglementarea legală criticată este constituţională, astfel încât nu pot fi reţinute criticile autorului excepţiei referitoare la pretinsa contrarietate a acesteia faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi nici celor ale art. 21 alin. (1) şi (2). În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă. De altfel, menţionează că, potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său", astfel că toate elementele prezentate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate concretizate în obiectul acţiunii introduse la instanţa de judecată reprezintă o situaţie de fapt asupra cărei urmează ca, pe baza probelor administrate, să se pronunţe instanţa de judecată, Curtea Constituţională nefiind competentă să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."
    20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, reglementarea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", art. 4 alin. (2) care dispune că "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială", art. 15 referitor la universalitatea drepturilor, art. 16 alin. (1) potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", precum şi art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, până la data pronunţării acestei decizii, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu au mai făcut obiect al controlului instanţei de contencios constituţional.
    22. Soluţia legislativă criticată se regăsea, însă, cu un conţinut normativ similar, în cuprinsul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, iar asupra acestor prevederi legale Curtea s-a pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, sau Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2011, în sensul constituţionalităţii acestora. Astfel, Curtea a reţinut că "obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia".
    23. De asemenea, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, spre exemplu, Curtea a reţinut că "prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil."
    24. Distinct de cele mai sus menţionate, Curtea reţine că art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de "parte căzută în pretenţii". Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.
    25. În literatura de specialitate, cu referire la problema de drept supusă analizei, s-a arătat că "în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale".
    26. De altfel, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015, instanţa supremă a lămurit natura juridică de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul stabilirii caracterului principal sau accesoriu al acesteia, precum şi a naturii juridice a obligaţiei pe care o conţine. S-a reţinut astfel că, potrivit art. 30 din Codul de procedură civilă, în funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile în justiţie se împart în cereri principale, cereri accesorii, cereri adiţionale şi cereri incidentale, textul instituind un criteriu procedural de clasificare a cererilor. Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura judiciară, iar cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. În acest context, în doctrină sunt enumerate, în mod constant, printre cererile accesorii, şi cererile referitoare la solicitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, pentru a califica o cerere drept accesorie, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiaşi litigiu cu cererea principală de a cărei soluţionare depinde.
    27. Curtea reţine că, potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată, cererea trebuie taxată la valoarea pretenţiilor, iar raţiunea acestei soluţii rezidă în faptul că, prin declanşarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar, iar aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu numai că accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie.
    28. Prin urmare, având în vedere cele menţionate, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate atât în ceea ce priveşte caracterul imprevizibil al prevederilor legale criticate, cât şi sub aspectul îngrădirii dreptului cetăţeanului de a se adresa justiţiei. Cât priveşte invocarea, în motivarea excepţiei, a celorlalte dispoziţii constituţionale, Curtea constată că acestea nu au relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic în Dosarul nr. 6.437/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

    PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

    prof. univ. dr. VALER DORNEANU

    Magistrat-asistent,

    Ingrid Alina Tudora

    -------