DECIZIE nr. 236 din 19 aprilie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 426 din 7 iunie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Flavia Drăghici în Dosarul nr. 2.220/97/2015 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.303D/2015.
    2. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei domnul avocat Mihai Baco din cadrul Baroului Alba, cu delegaţie la dosar şi se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosar au depus concluzii scrise autorul excepţiei, prin care solicită admiterea acesteia, precum şi partea Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi reprezentantul Ministerului Public, prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
    4. Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 şi nr. 1.860D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 635/39/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Călin Opriţa în Dosarul nr. 230/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi de Ioan Liviu M. Tăut în Dosarul nr. 431/35/2015/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.
    5. La apelul nominal răspunde în Dosarul nr. 1.447D/2015, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Tudor Vasile din cadrul Baroului Suceava, cu delegaţie la dosar şi se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    6. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 1.447D/2015 autorul excepţiei, precum şi apărătorul ales au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia, iar în dosarele nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 şi nr. 1.860D/2015 reprezentantul Ministerului Public a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
    7. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.
    8. Reprezentanţii autorilor excepţiei prezenţi în sală sunt de acord cu conexarea dosarelor.
    9. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.
    10. Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 şi nr. 1.860D/2015 la Dosarul nr. 1.303D/2015, care a fost primul înregistrat.
    11. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei Flavia Drăghici, care susţine că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că permit efectuarea urmăririi penale in rem şi după identificarea persoanei care a săvârşit fapta, fără ca legiuitorul să impună un termen sau o garanţie procesuală care să asigure loialitatea şi efectivitatea urmăririi penale. O astfel de posibilitate afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 132 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, câtă vreme întreaga probaţiune a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale in personam, suspectului/inculpatului nu i se îngrădeşte dreptul la apărare, ci i se suprimă acest drept. Practic după identificarea persoanei despre care există date că a săvârşit o infracţiune, în mod normal ar trebui începută urmărirea penală in personam. Mai arată că, de regulă, numai Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism uzitează această manieră defectuoasă de interpretare a dispoziţiilor legale criticate. Maniera criticabilă de interpretare dă posibilitatea unor abuzuri ale organelor de urmărire penală.
    12. Preşedintele Curţii Constituţionale solicită domnului avocat Mihai Baco să răspundă dacă art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală dă posibilitatea interpretării pe care a susţinut-o. Ca răspuns, domnul avocat arată că, din păcate, la ora actuală în România, aceasta este procedura în marea majoritate a cauzelor administrate de către parchetele speciale.
    13. Reprezentantul autorului excepţiei Săvel Viorel Botezatu susţine că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În acest sens face trimitere la opinia procurorului expusă la pct. 5 din concluziile scrise depuse la dosar prin care se arată că "împrejurarea că actele de urmărire penală ar fi realizate in rem, deşi ar putea să fie începută urmărirea penală in personam (ar putea să fie formulată acuzaţia), textul fiind deturnat de la scopul său, nu constituie o chestiune de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii". Prin urmare, chiar reprezentatul Ministerului Public acceptă producerea consecinţelor pe care le poate genera o interpretare abuzivă a normelor criticate, sens în care, susţine că această deturnare nu este izolată, ci sistemică. Mai arată că această interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate este o regulă care creează un dezechilibru între drepturile acuzării şi cele ale apărării. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte şi jurisprudenţa instanţelor de drept comun. În acest sens dă citire unui pasaj din Încheierea nr. 40 din 12 februarie 2015 (pe care o depune la dosar) pronunţată în Dosarul nr. 5.873/102/2013 de Tribunalul Mureş în camera preliminară, prin care s-a statuat că dacă ulterior începerii urmăririi penale in personam după aproximativ 20 de zile a fost emis rechizitoriul fără a mai fi administrate alte probe, atunci o astfel de gestionare a întregului probatoriu de către procuror pune în discuţie nerespectarea dreptului la apărare, precum şi a dreptului la un proces echitabil, deoarece dispoziţiile procedural penale, deşi au fost aparent respectate, au fost deturnate de la scopul lor. Aceasta dovedeşte reaua-credinţă din partea organelor de urmărire penală care, în mod deliberat nu au început urmărirea penală in personam (deşi aveau toate elementele necesare) întocmai pentru ca persoanele cercetate să nu aibă acces la dosar, să nu poată participa la efectuarea actelor de urmărire penală şi la administrarea probelor, respectiv să nu poată uza de prevederile art. 171 şi 172 din Codul de procedură penală.
    14. Reprezentantul Ministerului Public arată că dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul de a fi informat doar pentru persoanele împotriva cărora s-a formulat o acuzaţie. Or, dacă nu există acuzat, nu există în mod firesc nici garanţiile consacrate de Convenţie. De asemenea, premisa de la care se pleacă este incorectă, deoarece în faza de urmărire penală in rem nu există încă o persoană faţă de care să se efectueze acte de cercetare. Simpla împrejurare că se efectuează acte de cercetare nu duce automat la concluzia că va fi formulată o acuzaţie, de vreme ce "actele de cercetare" pot să ducă în egală măsură la concluzia că cele susţinute în plângere sunt nefondate.
    15. Totodată, împrejurarea că actele de urmărire penală ar fi realizate in rem, deşi ar putea să fie începută urmărirea penală in personam, textul fiind deturnat de la scopul său, nu constituie o chestiune de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii. În măsura în care organele de urmărire penală ar încălca art. 305 din Codul de procedură penală, această încălcare poate fi invocată în camera preliminară. Aceeaşi idee rezultă şi din trimiterea reprezentantului autorului excepţiei Săvel Viorel Botezatu la încheierea pronunţată de Tribunalul Mureş în camera preliminară prin care, în temeiul art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat nulitatea relativă şi au fost excluse toate actele de urmărire penală şi toate probele administrate într-un interval de timp determinat.
    16. Aşa fiind, deşi a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, reprezentantul Ministerului Public arată că, faţă de modalitatea în care a fost susţinută excepţia de neconstituţionalitate, pune concluzii de respingere a acesteia ca inadmisibilă, deoarece se solicită Curţii Constituţionale să confirme interpretarea unui text astfel cum ea este arătată în doctrină şi jurisprudenţă.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    17. Prin Încheierea din 11 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.220/97/2015, Tribunalul Hunedoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    18. Prin Încheierea din 1 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 635/39/2015, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
    19. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 230/107/2015, Tribunalul Alba - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    20. Prin Încheierea din 15 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 431/35/2015/a2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
    21. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Flavia Drăghici, Săvel Viorel Botezatu, Călin Opriţa şi Ioan Liviu M. Tăut, în dosarele de mai sus având ca obiect atât soluţionarea unui număr de trei cauze penale în procedura de cameră preliminară, cât şi soluţionarea unei cauze penale la fond.
    22. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece pentru a fi exercitat în mod concret dreptul la apărare orice persoană acuzată în materie penală are dreptul de a fi încunoştinţat despre faptul că faţă de acesta se desfăşoară acte de cercetare, tocmai pentru a-şi putea exercita dreptul la apărare şi de a propune probe în susţinerea nevinovăţiei sale. Dispoziţiile legale ale art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât stabilesc ca regulă începerea urmăririi penale în cauză in rem, şi nu in personam, organele de urmărire penală neavând obligaţia de a identifica cu precădere autorul prezumtiv al faptei, pentru ca acesta să fie astfel informat despre existenţa anchetei.
    23. În acest fel se oferă organelor de urmărire penală posibilitatea să încalce în mod flagrant dreptul la apărare al persoanei faţă de care se efectuează cercetări, desfăşurând mare parte din anchetă fără ca persoana cercetată să cunoască acest lucru, chiar dacă, din actele de la dosar era evidentă identitatea persoanei. Procedându-se în această manieră se produce o deturnare a prevederilor criticate de la scopul lor legitim în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea acestora de către organele de urmărire penală este una contrară spiritului Constituţiei din moment ce se efectuează toate sau majoritatea actelor de urmărire penală în procedura in rem, acuzatul fiind doar informat despre punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată. Totodată, procedura nu asigură un echilibru între drepturile acuzării şi cele ale apărării, acuzatul fiind într-o poziţie dezavantajoasă prin suprimarea dreptului avocatului suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală. De asemenea, dreptul la apărare rămâne un drept formal, lipsit de orice conţinut în condiţiile în care urmărirea penală se desfăşoară in rem, deşi probele se administrează în defavoarea unei persoane identificate.
    24. De asemenea, legiuitorul nu a fixat în cadrul art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv al actelor de urmărire penală in rem, limitele în timp a acestora şi conţinutul efectiv al probelor. De aceea, este absolut evident că dreptul la apărare al oricărui inculpat poate fi încălcat, stabilind un arbitrariu al procurorului în decizia sa de a dispune momentul începerii, precum şi al continuării urmăririi penale in rem. Totodată, legiuitorul nu a prevăzut niciun fel de obligaţie expresă a procurorului ca, atunci când există indicii certe sau probe cu privire la comiterea unei infracţiuni de către o anumită persoană, să dispună, de îndată, începerea urmăririi penale in personam şi să procedeze potrivit art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    25. Prin urmare, urmărirea penală in rem este compatibilă cu normele constituţionale numai dacă se efectuează până la momentul identificării persoanei care a săvârşit fapta.
    26. Tribunalul Hunedoara - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile legale criticate împiedicând organele de urmărire penală să formuleze cu uşurinţă acuzaţii împotriva unei persoane, fără minime verificări şi probe care să ridice suspiciuni rezonabile privind implicarea acelei persoane în comiterea unei infracţiuni. După dobândirea calităţii de suspect, acesta are posibilitatea de a contesta actele şi probele administrate înainte de acest moment, de a propune probe şi a formula cereri ori excepţii pentru a combate orice act administrat înainte de dobândirea calităţii de suspect. Eventuala amânare cu rea-credinţă, nejustificat, abuziv a dispunerii începerii urmăririi penale faţă de o persoană, cu scopul de a o împiedica să îşi exercite dreptul la apărare poate fi remediată prin anularea actelor întocmite în acest mod şi prin excluderea probelor administrate cu încălcarea principiului loialităţii.
    27. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, modalitatea diferită de reglementare a fazei de început a urmăririi penale sub imperiul Codului de procedură penală actual nu încalcă dreptul la un proces echitabil. Nu se poate susţine că întreg probatoriul se administrează în baza ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem şi că astfel se încalcă dreptul avocatului suspectului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală conferit de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    28. Pe de altă parte, alin. (3) al art. 305 din Codul de procedură penală impune ca, în momentul existenţei indiciilor rezonabile că o persoană a săvârşit fapta, să se dispună efectuarea urmăririi penale cu privire la aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect şi toate drepturile conferite de lege. Acesta este de fapt momentul formulării acuzaţiilor împotriva persoanei vizate, moment în care se apreciază că sunt probe suficiente pentru a contura bănuiala că este autorul faptei şi că se poate dispune efectuarea urmăririi penale in personam.
    29. Nu se poate aprecia că dreptul la apărare este formal, probele administrate în prima etapă vizată de art. 305 din Codul de procedură penală fiind necesare pentru conturarea "indiciilor rezonabile" la care se face referire în alin. (3) şi nu pentru tragerea la răspundere a persoanei vizate în defavoarea căreia, susţine autorul excepţiei, s-au administrat probele.
    30. De altfel, dispoziţiile privind obligaţiile organelor de urmărire penală în această etapă şi modalitatea de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, cuprinse în articolele următoare, garantează pe deplin dreptul la apărare şi aplicarea principiului egalităţii de arme.
    31. Momentul începerii urmăririi penale in personam este cel al formulării unei acuzaţii împotriva unei persoane şi răspunde exigenţelor impuse de art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la informare.
    32. Tribunalul Alba - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile legale criticate împiedicând organele de urmărire penală să formuleze cu uşurinţă acuzaţii împotriva unei persoane, fără minime verificări şi probe care să ridice suspiciuni rezonabile privind implicarea acelei persoane în comiterea unei infracţiuni. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecinţa unei simple înregistrări a unei sesizări valabile, punerea sub învinuire trebuind să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Totodată, începerea urmăririi penale in rem nu are caracterul formulării unei acuzaţii împotriva unei persoane, ci semnifică instituirea cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă. De asemenea, după dobândirea calităţii de suspect, acesta are posibilitatea de a contesta actele şi probele administrate înainte de acest moment, de a propune probe şi a formula cereri ori excepţii pentru a combate orice act administrat înainte de dobândirea calităţii de suspect. Eventuala amânare cu rea-credinţă, nejustificat, abuziv a dispunerii începerii urmăririi penale faţă de o persoană, cu scopul de a o împiedica să îşi exercite dreptul la apărare poate fi remediată prin anularea actelor întocmite în acest mod şi prin excluderea probelor administrate cu încălcarea principiului loialităţii.
    33. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile legale invocate nu limitează modul în care se exercită controlul judecătoresc şi nu împiedică exercitarea în concret a evaluării respectării dreptului la un proces echitabil. Procedura de cameră preliminară are ca obiect evaluarea legalităţii urmăririi penale, inclusiv în ce priveşte modul în care s-a exercitat dreptul la apărare ca parte componentă a unei proceduri echitabile.
    34. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    35. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, după cum rezultă din conţinutul normei, începerea urmăririi penale nu se dispune împotriva unei persoane, ci pentru a fi verificate susţinerile din actul de sesizare al organului de urmărire penală în legătură cu săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pentru a fi dispusă începerea urmăririi penale in personam este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze faţă de o anumită persoană, numai dacă din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că acea persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea.
    36. Modalitatea diferită de începere a urmăririi penale este justificată de necesitatea protejării persoanelor împotriva cărora a fost formulată o sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare a susţinerilor sau fără existenţa unui probatoriu, din care să rezulte indicii rezonabile că acea persoană ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
    37. După momentul în care se dispune continuarea urmăririi penale persoana acuzată are asigurat dreptul la apărare, inclusiv dreptul de a contesta actele sau probele administrate înainte de a dobândi calitatea de suspect, poate formula apărări şi ridica excepţii, bucurându-se de toate garanţiile procesuale.
    38. Totodată, dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie, câtă vreme nu afectează dreptul inculpatului faţă de care s-a continuat urmărirea penală in personam, după ce anterior aceasta fusese una in rem, de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite de lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.
    39. Nu este afectat nici dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie, deoarece prevederile contestate nu îngrădesc dreptul inculpatului de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să exercite drepturile procesuale ale inculpatului, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni şi nici nu afectează dreptul de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
    40. Totodată, prevederile criticate se aplică fără privilegii şi fără discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice.
    41. Câtă vreme dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală nu contravin pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, atunci acestea sunt conforme şi cu prevederile art. 20 şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    42. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, subiectele procesuale penale au dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu, dar garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de suspect sau inculpat. Totodată, este de competenţa legiuitorului să stabilească aspecte care privesc modul de desfăşurare a urmăririi penale, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
    43. Referitor la previzibilitate, Avocatul Poporului face trimitere la deciziile nr. 65 din 25 februarie 2015 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012, ocazii cu care Curtea Constituţională a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, prin acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act normativ determinat. Or, sub acest aspect dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.
    44. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    45. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    46. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
    "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. [...]
    (3) Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect."
    47. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor care trebuie să îşi desfăşoare activitatea potrivit principiului imparţialităţii, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 referitor la dreptul oricărui acuzat de a fi informat în cel mai scurt timp cu privire la natura acuzaţiei şi de a se apăra din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    48. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea începerii urmării penale cu privire la o anumită faptă prevăzută de legea penală, iar atunci când din datele şi probele existente rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea, atunci procurorul dispune ca urmărirea penală să se facă in personam. Începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activităţile specifice care duc la realizarea obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, are obligaţia să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acesteia şi să strângă şi să administreze probele necesare cu respectarea exigenţelor consacrate de art. 100 şi 101 din Codul de procedură penală referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialităţii.
    49. Autorii excepţiei critică dispoziţiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţinând că le este afectat dreptul la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil. Aşa cum însuşi textul constituţional de referinţă dispune, "În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu." Aceasta presupune că dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni şi anume, în sens larg, se referă la totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce permit persoanelor implicate în procese să se apere împotriva acuzaţiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăţiei şi justeţea propriilor afirmaţii şi, în sens restrâns, se referă la posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la serviciile unui avocat. Potrivit art. 32-34 din Codul de procedură penală, între participanţii în procesul penal regăsim părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente), subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată) şi alţi subiecţi procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale). În acord cu art. 77 din Codul de procedură penală, suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, în procesele penale, cu toate că potrivit reglementării menţionate suspectul nu are calitatea de parte în lumina dispoziţiilor procedural penale, legea procesuală acordă şi acestuia potrivit art. 33 alin. (2) din Codul de procedură penală aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, beneficiind de toate garanţiile procesuale privind exercitarea dreptului la apărare. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod, potrivit căruia "Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel." În consecinţă, potrivit art. 108 din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut că înainte de prima audiere a acestuia i se aduce la cunoştinţă calitatea de suspect, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică, precum şi drepturile şi obligaţiile procesuale consacrate de art. 83 şi art. 108 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, din perspectivă constituţională, abia după acest moment procesual suspectul dobândeşte calitatea de "parte" în procesul penal, în sensul art. 24 din Constituţie.
    50. Reglementarea drepturilor suspectului şi inculpatului a fost influenţată în mod deosebit de conţinutul prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de practica instanţei europene în materie, potrivit căreia acuzatul are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales, iar dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. Totodată, orice acuzat are dreptul să fie informat în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei. De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că "garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat". Or, câtă vreme acuzaţia constă într-o notificare oficială referitoare la calitatea de acuzat, atunci, numai după acest moment se pot pune în discuţie garanţiile procesuale ce ţin de dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil.
    51. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, care prin Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, paragraful 44, a statuat că perioada care trebuie luată în considerare în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie trebuie să fie determinată în mod autonom şi că ea începe în momentul în care persoana a fost înştiinţată în mod oficial de existenţa unor acţiuni întreprinse împotriva sa de către autorităţile de urmărire. Rezultă că începând cu acest moment devin aplicabile garanţiile procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, aşadar şi dreptul la apărare.
    52. În ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea constată că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziţia procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ "dispune", iar nu "poate dispune", astfel încât să se poată interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri.
    53. În principiu, existenţa indiciilor rezonabile este concomitentă cu formularea unei învinuiri in personam, care are valenţele unei acuzaţii în materie penală. Cu toate acestea, pot exista situaţii în care cele două elemente nu au o existenţă simultană. Astfel, conceptul de "acuzaţie în materie penală" poate fi definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei persoanei" (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73).
    54. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană aflată în custodia poliţiei, care a fost obligată să depună un jurământ înainte de a fi audiată în calitate de martor, a făcut deja obiectul unei "acuzaţii penale" şi a avut dreptul de a rămâne tăcută (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei, paragrafele 46-50).
    55. În legătură cu acest aspect, Curtea constată că legea procesual penală oferă un remediu prin dispoziţiile art. 118 şi art. 109 alin. (3), potrivit cărora declaraţia de martor dată în cursul urmăririi penale in rem de o persoană care, în aceeaşi cauză, ulterior declaraţiei a dobândit calitatea de suspect nu poate fi folosită împotriva sa, iar în cursul audierii, deci după începerea urmăririi penale in personam, suspectul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut dreptul acuzatului de a nu contribui la propria sa acuzare, fapt care reprezintă un element esenţial al dreptului la un proces echitabil. Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă nu i se aduc la cunoştinţă, în prealabil, acele "avertismente Miranda". Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altă cauză, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituţională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 334 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007).
    56. Având în vedere cele anterior menţionate, Curtea constată că nu se încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie.
    57. De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea constată că faţă de aceştia funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale.
    58. Curtea mai costată că, din modul de redactare a prevederilor legale criticate nu se desprinde vreun înţeles echivoc, destinatarii normei, între care se regăsesc şi organele judiciare, putând înţelege cu uşurinţă sensul acestora, motiv pentru care nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia ar fi afectate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea constată că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuţie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. Aşa fiind, Curtea constată că aceste neajunsuri nu sunt o consecinţă a conţinutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor şi că, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea anumitor probe şi acte de urmărire penală şi să se opună utilizării lor în procedura de filtru.
    59. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare a susţinerilor din care să rezulte atât existenţa faptei şi inexistenţa vreunui caz care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
    60. În sfârşit, Curtea mai constată că, potrivit jurisprudenţei sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenţei unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, paragraful 19, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data redactării acestor concluzii).
    61. Aplicând aceste considerente la speţa supusă controlului de constituţionalitate Curtea constată că nu poate constata neconstituţionalitatea textului de lege criticat, având în vedere că, în prezent, nu au fost relevate o practică şi o interpretare a acestor reglementări, care să contravină Legii fundamentale.
    62. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Flavia Drăghici în Dosarul nr. 2.220/97/2015 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală, de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 635/39/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Călin Opriţa în Dosarul nr. 230/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi de Ioan Liviu M. Tăut în Dosarul nr. 431/35/2015/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia penală, Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalului Alba - Secţia penală şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Afrodita Laura Tutunaru

    ----------