DECIZIE nr. 336 din 30 aprilie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 342 din 19 mai 2015



        Daniel Marius Morar - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ", excepţie ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 210D/2015.
    2. La apelul nominal se prezintă apărătorul ales al autorului excepţiei, avocat Dorin Andronic, având depusă la dosar delegaţie de substituire a avocatului Tudor Vasile.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia în măsura în care termenul reglementat de normele procesual penale criticate este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Arată că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen legal, imperativ care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere motivată de prelungire a duratei arestării preventive, raţiunea acestui termen fiind aceea de a pune pe poziţii de egalitate atât apărarea, cât şi acuzarea pentru ca, în acest interval de timp, să poată fi judecate atât cererea de prelungire a arestării preventive, cât şi eventuala contestaţie a procurorului. Aşa încât, în condiţiile nerespectării acestui termen imperativ, se poate ajunge la o situaţie de inechitate procesuală. În continuare susţine că, dacă s-ar aprecia că acest termen este unul de recomandare, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, participanţii în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale fără privilegii, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care constituie o garanţie a principiului egalităţii, şi dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Arată că, într-o asemenea ipoteză, procurorul ar putea depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive şi cu un minut înainte de expirarea duratei acesteia, aspect de natură a impune în actul de justiţie arbitrariul şi lezarea principiilor şi drepturilor fundamentale invocate.
    4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Pentru început, arată că motivele invocate nu privesc o problemă de constituţionalitate, calificarea termenelor ca fiind procedurale sau substanţiale, iar a celor procedurale ca fiind de recomandare, imperative sau prohibitive fiind apanajul exclusiv al doctrinei şi al jurisprudenţei. De altfel, arată că premisa de la care se porneşte este greşită, întrucât se acreditează ideea că respectarea acestor drepturi, respectiv respectarea dreptului la apărare, egalitatea în drepturi sau dreptul la un proces echitabil s-ar asigura exclusiv în ipoteza unor termene imperative, ceea ce este greşit, întrucât aceste drepturi şi garanţii procesuale trebuie respectate indiferent dacă s-ar califica un termen ca fiind imperativ, prohibitiv sau de recomandare. Apreciază că este greşită şi susţinerea potrivit căreia nu ar fi respectat dreptul la apărare din perspectiva art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât apărarea trebuie realizată pe toată durata arestării preventive, inculpatul cunoscând încă de la momentul arestării sale care sunt acuzaţiile, iar în această perioadă având posibilitatea, potrivit art. 94 din Codul de procedură penală, să consulte dosarul. De asemenea, arată că, atunci când se formulează o cerere de prelungire a duratei arestării preventive trebuie avute în vedere două ipoteze, respectiv aceea în care, pe parcursul celor 30 de zile de arestare preventivă au apărut date şi motive noi care să justifice extinderea urmăririi penale şi pentru alte infracţiuni, caz în care procurorul are obligaţia de al chema pe inculpat, de a-i aduce la cunoştinţă aceste noi acuzaţii, prin urmare inculpatul îşi poate formula apărarea încă din acest moment, sau ipoteza în care nu au intervenit niciun fel de aspecte noi în raport cu momentul arestării preventive, astfel încât inculpatul nu trebuie decât să-şi dezvolte apărarea iniţială. În plus, trebuie avută în vedere şi o ipoteză reală, care se întâmplă în peste jumătate din cauzele aflate în curs de urmărire penală, respectiv faptul că, după momentul arestării preventive, se formulează contestaţie, se formulează cereri de înlocuire ori revocare a măsurii, se depun contestaţii împotriva încheierilor prin care se soluţionează astfel de cereri, aşa încât, în mod real, dosarul de urmărire penală circulă între instanţa de fond şi cea de control judiciar, astfel încât dosarul nu se află la procuror pentru ca acesta să fie în situaţia de a putea respecta acest termen care, în opinia reprezentantului Ministerului Public, este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Aşadar, pot exista condiţii obiective în care dosarul nici măcar nu se află la procuror, aşa încât apar situaţii în care acest termen nu poate fi respectat. Cu toate acestea, norma de procedură penală prevede obligaţia instanţei de a fixa termenul de judecată înainte de expirarea duratei arestării preventive. În aceste condiţii, este eronat să se plece de la premisa că procurorul ar putea să sesizeze instanţa cu un minut înainte de expirarea acestui termen, cu atât mai mult cu cât trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd în mod expres că, în ipoteza în care s-ar respinge propunerea de arestare preventivă, contestaţia procurorului trebuie soluţionată înainte de expirarea duratei măsurii arestării preventive iniţiale. Aşadar, procurorul este primul interesat să respecte termenul de 5 zile pentru că nu ştie care va fi soluţia instanţei, de admitere ori de respingere a propunerii de arestare preventivă. În concluzie, apreciază că premisele de la care se porneşte în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt greşite, că drepturile şi garanţiile procesuale invocate de autorul excepţiei trebuie respectate indiferent de natura juridică a termenului, iar calificarea termenului ca fiind de recomandare nu exclude dreptul la apărare al inculpatului, cu atât mai mult cu cât instanţa, la solicitarea apărătorului inculpatului, poate acorda un termen, pentru ca acesta să aibă timpul necesar pentru a studia dosarul şi pentru soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive. Aşa încât, apreciază că sunt suficiente garanţii care să demonstreze că dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei nu sunt încălcate şi solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
    5. Având cuvântul în replică, apărătorul autorului excepţiei arată că interpretarea gramaticală a normei procesual penale criticate impune o analiză a excepţiei de neconstituţionalitate în limitele invocate. În plus, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, pentru pregătirea şi realizarea unei apărări, legiuitorul apreciază că sunt necesare minimum 3 zile.
    6. Reprezentantul Ministerului Public subliniază că trebuie avut în vedere faptul că ne aflăm în materia măsurilor preventive care se caracterizează prin durate scurte. A solicita să se depună dosarul cu 5 zile înainte - având în vedere că este un termen procedural care se calculează pe zile libere, luându-se în considerare şi zilele legale libere - înseamnă să se instituie obligaţia pentru procuror ca la 10 zile de la prelungirea anterioară a duratei arestării preventive să trimită dosarul instanţei pentru a se respecta acest termen. Cu privire la termenul de 3 zile, invocat de către apărătorul autorului excepţiei, arată că acesta priveşte ipoteza în care un avocat este nou angajat şi studiază pentru prima dată dosarul, iar nu cazul în care există continuitate în apărare.
    7. Preşedintele adresează apărătorului autorului excepţiei întrebarea care ar fi sancţiunea în cazul nerespectării termenului regresiv de 5 zile. Apărătorul autorului excepţiei răspunde că aceasta este decăderea din dreptul de a solicita prelungirea măsurii arestării preventive.
    8. Preşedintele adresează următoarea întrebare reprezentantului Ministerului Public: presupunând că procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive în ultima zi a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta fiind şi ipoteza din prezenta cauză, iar în această ipoteză judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că nu există suficient timp pentru a se realiza apărarea, valoare constituţională pe care autorul excepţiei o consideră ca fiind încălcată, ce poate să facă judecătorul dacă realizează că timpul nu este suficient, nu numai pentru pledoarie, ci şi pentru studiul dosarului; are vreo posibilitate, în ipoteza în care se consideră că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare (opinia dumneavoastră şi a jurisprudenţei) să facă apel la nulităţi, cel puţin la nulitatea relativă? Reprezentantul Ministerului Public arată că speţa de faţă este o situaţie de excepţie, aceasta întâlnindu-se în practică foarte rar. De asemenea, arată că, într-o astfel de ipoteză în care nu există suficient timp pentru soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, măsura arestării încetează de drept la momentul expirării duratei acesteia. Tocmai de aceea procurorul trebuie să fie diligent şi să depună propunerea de prelungire a duratei arestării preventive cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acestei măsuri.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    9. Prin Încheierea nr. 34 din data de 3 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 681/86/2015, Tribunalul Suceava - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Excepţia a fost ridicată de Săvel Viorel Botezatu, într-o cauză având ca obiect prelungirea măsurii arestării preventive.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar, autorul acesteia susţine că prevederile art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale "în măsura în care se consideră că termenul de 5 zile este un simplu termen de recomandare, şi nu unul imperativ", iar posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei nu ar implica şi obligaţia instanţei de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective. În continuare, arată că termenul prevăzut la art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen procedural legal şi imperativ, care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere motivată de prelungire a arestării preventive. Prin urmare, procurorul trebuie să exercite dreptul procesual privind prelungirea arestării preventive în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive". În caz contrar, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, consecinţele nerespectării acestui termen sunt cele prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul fiind decăzut din exerciţiul dreptului de a propune prelungirea arestării preventive după expirarea acestui termen procedural. A admite contrariul înseamnă a considera că termenul prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, situaţie în care această normă procedurală, căreia i s-ar da un asemenea înţeles, ar fi neconstituţională, întrucât s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie, participanţii în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale "fără privilegii". Astfel, de vreme ce termenele pentru exercitarea unui drept procesual în cazul inculpatului sunt imperative - termene pentru contestaţie, apel, recurs - în acelaşi fel şi termenul reglementat de lege prin art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru a exercita dreptul procesual de a propune prelungirea arestării preventive şi de a sesiza instanţa în acest sens este tot un termen procedural imperativ pentru procuror. Totodată, susţine că s-ar aduce atingere şi dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care constituie o garanţie a principiului egalităţii, de vreme ce termenele procedurale prevăzute de lege pentru exercitarea unor drepturi procesuale sunt, prin natura lor, termene imperative, indiferent de titularul cererii (inculpat sau procuror). Arată, de asemenea, că s-ar încălca şi dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul "de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale". Sub acest aspect, Codul de procedură penală prevede la art. 92 alin. (8) că "avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective". Făcând trimitere la dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală este evident că timpul necesar "pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective" apreciat de legiuitor este de "minimum 3 zile pentru pregătirea apărării". Acest din urmă termen este respectat în măsura în care se respectă şi termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. În caz contrar, în ipoteza în care termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar fi tratat ca un termen de recomandare, posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei prin acordarea, la cerere, a unui termen minim rezonabil în acest sens, pentru a asigura şi realiza o apărare efectivă, ar fi una formală şi iluzorie. Arată că, în cauză, "măsura arestării preventive expira la data de 3 februarie 2015, ora 14,30, iar procurorul a sesizat instanţa cu propunerea de prelungire a arestării preventive la dată de 2 februarie 2015, ora 14,15 şi termenul de soluţionare a cererii a fost acordat la aceeaşi dată, ora 15,00, dosarul depus la instanţă conţinând un număr de 9 volume, iar propunerea de arestare având 45 de pagini".
    11. Alături de cele susţinute de către autorul excepţiei în notele scrise depuse la dosar, Curtea reţine şi susţinerile apărătorului autorului excepţiei, astfel cum acestea se regăsesc în încheierea de sesizare. Astfel, în şedinţa din camera de consiliu din data de 3 februarie 2015, apărătorul autorului excepţiei, în completarea motivelor de neconstituţionalitate precizate mai sus, a arătat că, în raport de norma imperativă reglementată de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală avea obligaţia de a depune propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive cel târziu la data de 29 ianuarie 2015. Termenele de procedură nu sunt facultative şi nici de recomandare, ele sunt imperative, iar încălcarea lor atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de prelungire a arestării preventive, actul respectiv fiind considerat nul. Astfel, potrivit art. 271 din Codul de procedură civilă, cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Or, în speţă, referatul poartă data de 2 februarie 2015, acesta neputând fi înregistrat retroactiv în registrul de ieşire cu data de 29 ianuarie 2015. Mai mult, conform minutei Consiliului Superior al Magistraturii din 17 noiembrie 2010, având ca obiect unificarea practicii judiciare, s-a stabilit că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive" are caracter imperativ, şi nu de recomandare. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008 având ca obiect soluţionarea unui recurs în interesul legii. De asemenea, face referire la art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit căruia "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor." În fine, apreciază că referatul din data de 2 februarie 2015 prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a fost învestit, cu ignorarea şi încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în desfiderea art. 268 alin. (1) din acelaşi cod, cu încălcarea art. 20 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie o atingere gravă adusă sistemului judiciar, încălcându-se ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
    12. Tribunalul Suceava - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că în literatura de specialitate "termenul" este definit ca fiind data la care sau intervalul de timp înlăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. În raport cu natura lor, termenele privitoare la actele procesuale sau procedurale au caracter de instituţie procedurală, fiind corect definite ca "termene procedurale". În raport cu caracterul lor, aceste termene pot fi peremptorii, dilatorii ori de recomandare (orânduitorii). Termenul menţionat în cuprinsul dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală - propunerea de prelungire a arestării preventive trebuie înaintată judecătorului de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia - este un termen de recomandare care, în cazul nerespectării sale, nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. Totodată, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocate de către inculpat, judecătorul de drepturi şi libertăţi a observat că nerespectarea termenului atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba de exercitarea unui "drept procesual". Drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă. Considerarea ca termen de recomandare a termenului în discuţie nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, respectiv cele care consacră dreptul la apărare, în măsura în care drepturile inculpatului sunt respectate în procedura desfăşurată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin acordarea timpului necesar studiului dosarului de către apărători şi pregătirea unei apărări efective. Arată că, în cauza de faţă, propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a fost înregistrată pe data de 2 februarie 2015, în condiţiile în care măsura fusese prelungită anterior până pe data de 3 februarie 2015 inclusiv şi că termenul de soluţionare a fost fixat în aceeaşi zi, atributul judecătorului de drepturi şi libertăţi fiind şi acela de a asigura respectarea dreptului la apărare al inculpatului, aşa încât, la solicitarea apărătorilor inculpatului, a fost acordat un alt termen de judecată, pentru data de 3 februarie 2015. De asemenea, arată că nu poate fi pusă în discuţie încălcarea dreptului constituţional la apărare, de vreme ce chiar dispoziţiile criticate prevăd că "avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă la cerere posibilitatea de a studia dosarul cauzei". Consideră că principiul constituţional al egalităţii în drepturi al cetăţenilor şi dreptul la un proces echitabil nu au aplicabilitate în cauză, deoarece nu există o similitudine de situaţie între drepturile ce pot fi exercitate de către inculpat şi obligaţiile ce incumbă organului de urmărire penală.
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Din analiza motivelor de neconstituţionalitate, astfel cum au fost reţinute în încheierea instanţei, rezultă că, în realitate, sunt criticate doar prevederile cuprinse în alin. (1) al art. 235 din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: "Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive."
    17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la garanţiile specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală.
    18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfăşurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părţilor. Aşadar, stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare şi părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal. Aşa încât, îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfăşurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor în procesul penal.
    19. Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1), criticate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive.
    20. Curtea observă că soluţia legislativă anterioară, cât priveşte termenul regresiv de 5 zile, reglementată în art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, era identică. Astfel, normele procesual penale menţionate stabileau că "Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, şi va putea fi consultat de apărător".
    21. În continuare, cât priveşte natura juridică a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală [art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968], Curtea observă că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. În acest sens, Curtea reţine, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 5.921 din 16 decembrie 2003, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-au reţinut următoarele: "Referitor la critica potrivit căreia nedepunerea dosarului de urmărire penală, în integralitatea sa, la instanţa de judecată cu cel puţin 5 zile mai înainte de expirarea duratei arestării preventive ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, este de reţinut că această prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevăzut niciun fel de sancţiune, după cum aceasta nu se înscrie nici în cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală"; Sentinţa penală nr. 4.781 din 11 august 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a reţinut că "Termenul de 5 zile la care se referă art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul «de recomandare», în acest caz sancţiunea nulităţii absolute a sesizării instanţei nefiind incidentă."; Decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a reţinut că, "În ceea ce priveşte termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta este un termen de recomandare, şi nu de decădere, instanţa fiind legal sesizată cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive." Totodată, Curtea reţine faptul că toate instanţele împărtăşesc punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi a consecinţelor nerespectării acestuia. De altfel, aceasta a fost şi opinia instanţei în faţa căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, judecătorul de drepturi şi libertăţi calificând termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive ca fiind de recomandare, reţinând în acest sens că nerespectarea acestuia nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. În motivarea acestei opinii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, a observat că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba despre "exercitarea unui drept procesual". Or, drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă.
    22. Totodată, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate" are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât "recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate".
    23. Curtea observă că sintagma "înainte de expirarea duratei arestării preventive" a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, cât priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 474^1 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cât priveşte dispozitivul deciziei menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei "înainte de expirarea duratei arestării preventive".
    24. În continuare, cu privire la definirea "termenului" în materia procedurii penale, Curtea reţine că acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie. Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor.
    25. În raport cu caracterul şi efectele lor termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii (imperative) - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; dilatorii (prohibitive) - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; orânduitorii (de recomandare) - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar în caz de nerespectare, nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sancţiuni disciplinare ori amendă judiciară pentru persoanele care aveau obligaţia să îl respecte. Totodată, după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privinţa actului îndeplinit.
    26. Curtea reţine că una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare.
    27. Cât priveşte sancţiunea decăderii din exerciţiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege şi priveşte actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana care a îndeplinit actul pierduse exerciţiul dreptului procesual privitor la acel act. Aşadar, consecinţa efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva înfăptuire a procesului penal, iar pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie îndeplinite şi efectuate de organele judiciare şi de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii.
    28. În cazul nulităţii, actul este îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfăşurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanţilor, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
    29. Având în vedere toate acestea şi ţinând cont de faptul că autorul excepţiei critică prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ", Curtea constată că, în cauza de faţă, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate.
    30. Referitor la această critică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări". În acest caz, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei.
    31. Prin urmare, independent de interpretarea pe care jurisprudenţa a dat-o normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate şi va conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    32. În acest sens, pentru început, Curtea observă că unul dintre argumentele practicii judiciare, precitate în paragraful 21, care a calificat termenul analizat ca fiind un termen de recomandare, este acela că sesizarea instanţei pentru prelungirea arestării preventive nu este un "drept" al procurorului, ci o obligaţie a acestuia în economia procesului penal, o condiţie esenţială pentru a se putea dispune prelungirea. Astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua anumite măsuri de prevenţie apar ca obligaţii ale acestor organe, astfel încât decăderea nu operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de lege, cu excepţia termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final.
    33. Curtea reţine însă că procurorul, ca organ specializat al statului, în calitatea sa de participant în procesul penal, potrivit art. 29 din Codul de procedură penală, având în vedere atribuţiile stabilite prin art. 55 alin. (3) din acelaşi cod şi în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, exercită, în cadrul procesului penal, atât drepturi, cât şi obligaţii. Aceasta, întrucât conţinutul raportului juridic procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, iar subiectul prezent în toate raporturile juridice procesual penale este statul, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin intermediul organelor judiciare, printre care se află şi procurorul [art. 30 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]. Drepturile organelor judiciare, precum şi obligaţiile acestora nu privesc doar aspectele ce ţin de competenţa acestora, ci privesc desfăşurarea întregului proces penal, de vreme ce drepturile şi obligaţiile corelative, componente ale raportului juridic procesual penal, se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal.
    34. Mai mult, având în vedere prevederile art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit cărora "Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat [...]" raportate la prevederile art. 234 alin. (1) din acelaşi cod, care dispun că "Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită [...]", şi ale art. 234 alin. (2) conform cărora "Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală", Curtea apreciază că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi libertăţi, este un drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie a acestuia, având în vedere şi faptul că prelungirea arestării în cursul urmăririi penale este condiţionată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea iniţială sau existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii.
    35. Totodată, Curtea reţine că argumentele aduse în susţinerea tezei potrivit căreia decăderea pentru actele efectuate de organele judiciare operează doar pentru depăşirea termenelor imperative pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, de asemenea, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive. Astfel cum s-a arătat, normele procesual penale, precitate în paragraful anterior, stabilesc competenţa exclusivă a procurorului în formularea şi depunerea referatului de prelungire a măsurii privative de libertate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, depunerea prelungirii arestării preventive nu este obligatorie, procurorul având facultatea de a renunţa la exercitarea acestui drept, acest fapt neîmpiedicând desfăşurarea sau finalizarea procesului penal.
    36. În continuare, Curtea observă că de esenţa termenelor de recomandare este lipsa oricărei sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, aşa încât în măsura în care s-ar reţine că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen de recomandare, în caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici măcar dispoziţiile procesual penale referitoare la nulitatea relativă, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedură penală. Doar termenele peremptorii (imperative) atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit, sancţiunile ce pot interveni în caz de încălcare a acestora fiind reglementate în art. 268 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea (absolută sau relativă) a actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare.
    37. Întrucât suntem în prezenţa unui control de constituţionalitate, Curtea va analiza în ce măsură nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului de a "de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale".
    38. Cât priveşte dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că "dreptul la apărare este garantat" şi că "în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu", precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, "orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa [...]". Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat.
    39. De asemenea, Curtea observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, art. 308, art. 309, art. 311, art. 313 alin. (3), art. 319, art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, art. 364, art. 365, art. 366 din Codul de procedură penală), Curtea observă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod.
    40. Cât priveşte dreptul "acuzatului" de a beneficia de "timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării", statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră această garanţie specifică unui proces echitabil, instituită în materie penală, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul intern, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părţilor, subiecţilor procesuali principali şi avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind un text nou, preluat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observă că art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca şi art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală care are un conţinut identic poartă asupra a două elemente indispensabile unei apărări veritabile, respectiv timpul şi înlesnirile sau facilităţile.
    41. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui "acuzat" şi al înlesnirilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când se examinează chestiunea de a şti dacă "acuzatul" a dispus de un termen adecvat pentru pregătirea apărării sale, trebuie să se ţină seama de natura procesului, precum şi de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51). Totodată, instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Krocher şi Moller împotriva Elveţiei, şi în Decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveţiei, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât deşi este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părţi (Hotărârea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40. Astfel, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis că atunci când "acuzatul" se află în detenţie provizorie, noţiunea de "înlesniri" poate include şi condiţiile de detenţie care trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de oboseală excesivă.
    42. Având în vedere acestea, Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică. De altfel, Curtea reţine că, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură să asigure un conţinut mai profund dreptului la apărare. În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este suficientă existenţa unui apărător, ci este necesar ca autorităţile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să-şi exercite efectiv drepturile şi obligaţiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotărârii din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situaţia în care apărătorul nu sesizează instanţa cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă, să nu rămână pasivă şi să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiţii optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanţa pentru realizarea unei apărări efective şi eficiente apare în viziunea Curţii ca fiind o obligaţie importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenţiei. De altfel, în această hotărâre, la paragraful 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât, instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24.
    43. În continuare, Curtea constată că încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare este cu atât mai evidentă în cazurile în care s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru alte infracţiuni faţă de inculpat, cum este şi situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoana acuzată trebuie să fie corespunzător informată cu privire la orice modificări ale acuzaţiei şi să i se acorde timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea pe baza noilor informaţii ori afirmaţii (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei), în acelaşi fel instanţa europeană stabilind, în Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza G.B. împotriva Franţei, paragrafele 60-62, că trebuie să se acorde timp suplimentar apărării pentru a-şi adapta poziţia, pentru a-şi pregăti o cerere în situaţia în care se depun noi probe de către acuzare. Caracterul adecvat al informaţiilor trebuie să se realizeze în relaţie cu art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie care recunoaşte oricărei persoane dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pregătirii apărării sale şi în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 60).
    44. Totodată, Curtea reţine faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de instanţa europeană, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45.
    45. De asemenea, Curtea observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, şi în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 şi 106, faptul că, în anumite circumstanţe, se poate cere instanţei o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient. În acest context, Curtea reţine că în cazurile în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Aşa încât, în aceste cazuri, amânarea soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    46. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reţine că raţiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este şi aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa. Aşa încât, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparenţă de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate. De altfel, Curtea reţine că în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40, precitată, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare.
    47. Aşadar, Curtea reţine că în această materie dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. În acest context, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei în Decizia 2BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, această instanţă constituţională a statuat faptul că, "Pentru cea mai gravă formă de imixtiune în dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede condiţia existenţei unei legi (formale), precum şi competenţa exclusivă, procesuală, a instanţei, aceasta nefiind la discreţia legiuitorului. Competenţa exclusivă a instanţei serveşte asigurării accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate să asigure condiţiile pentru ca această competenţă exclusivă să fie practic efectivă. Prin urmare, statul are obligaţia constituţională să asigure accesul la judecătorul competent - [cel puţin în timpul zilei] - şi, astfel, de a-i face acestuia posibilă îndeplinirea, în mod adecvat, a atribuţiilor sale judecătoreşti."
    48. În concluzie, având în vedere toate cele arătate, ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.
    49. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
    50. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 30 aprilie 2015.
    PREŞEDINTE
    DANIEL MARIUS MORAR
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu
    -----