DECIZIE nr. 460 din 13 noiembrie 2013
referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 762 din 9 decembrie 2013



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Valer Dorneanu - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Daniel Marius Morar - judecător
    Iulia Antoanella Motoc - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef
    A. Prin Cererea cu nr. 26.000/1.154 din 31 octombrie 2013, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte.
    Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.067 din 31 octombrie 2012 şi formează obiectul Dosarului nr. 709E/2013.
    B. În motivarea sesizării, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii expune următoarele argumente:
    "Prin Adresa nr. 9.663 din 28 octombrie 2013, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să analizeze posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 317/2004.
    Se arată că prin Decizia nr. 6.289/24.09.2013 definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind pe senatorul Mora Akos Daniel a fost menţinut ca temeinic şi legal Raportul de evaluare nr. 51.047/G/II/2011 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate prin care s-a constatat starea de incompatibilitate în care s-a aflat. Membrii Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi au apreciat că nu este de competenţa Senatului a se pronunţa cu privire la aplicarea unor sancţiuni sau interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor legale referitoare la starea de incompatibilitate, întrucât aceasta nu s-ar referi la mandatul de senator.
    Precizăm că, potrivit Raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, domnul Mora Akos Daniel, deţinând funcţia de consilier judeţean pentru mandatul 2004-2008, fiind apoi validat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Mureş şi pentru mandatul 2008-2012, s-a aflat în incompatibilitate în intervalul cuprins între 24 iunie 2010-31 decembrie 2011, întrucât S.C. Moragroind - S.R.L., societate în cadrul căreia acesta deţinea funcţia de director şi calitatea de asociat, a încheiat contracte de execuţie a unor lucrări cu unităţi aflate sub autoritatea Consiliului Judeţean Mureş şi cu alte unităţi administrativ-teritoriale de pe raza judeţului Mureş. Totodată, menţionăm că domnul Mora Akos Daniel a intrat în exerciţiul mandatului de senator la data de 19 decembrie 2012.[...]
    În cauza analizată, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat Senatului României să dispună cu celeritate aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, în sensul de a constata demiterea de drept din calitatea de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a Deciziei nr. 6.289/24.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Prin Adresa nr. XXXV/5877 din data de 23 octombrie 2013, secretarul general al Senatului a transmis Agenţiei Naţionale de Integritate, conform hotărârii Biroului permanent al Senatului, punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, prin care s-a apreciat că starea de incompatibilitate stabilită de Agenţia Naţională de Integritate a domnului Mora Akos Daniel atrage interdicţia de a mai ocupa, pe o perioadă de 3 ani, funcţia eligibilă care a generat starea de incompatibilitate, respectiv cea de consilier judeţean, iar nu cea de senator.
    Apreciem că prin sintagma "aceeaşi funcţie" din textul alin. (3) al art. 25 din actul normativ menţionat, legiuitorul nu a avut în vedere identitatea calităţilor ce fac parte din categoria funcţiilor eligibile, ci identitatea sub aspectul naturii funcţiei, respectiv funcţie eligibilă ori altă funcţie sau demnitate publică.
    Or, prin funcţie eligibilă se înţelege orice funcţie aleasă. În textul legal nu se face distincţie între funcţiile electorale din cadrul autorităţilor publice locale şi cele din cadrul autorităţilor publice centrale, instituind doar faptul că persoana faţă de care s-a constatat definitiv starea de incompatibilitate, dacă aceasta a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa o astfel de funcţie pentru o perioadă de 3 ani.[...]
    A admite că persoana care a ocupat o funcţie eligibilă nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie, în sensul identităţii calităţilor (acelaşi tip de funcţie în exercitarea căreia se afla la momentul constatării stării de incompatibilitate), pe o perioadă de 3 ani de la data încetării mandatului, dar poate ocupa o altă funcţie eligibilă, iar persoana faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate şi care nu ocupa o funcţie eligibilă este decăzută din dreptul de a mai exercita acelaşi tip de funcţie sau o altă funcţie sau demnitate publică - oricare ar fi aceasta (cu excepţia celor electorale), pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării din funcţie, este în mod vădit contrar semnificaţiei şi destinaţiei avute în vedere de legiuitor, încălcând principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
    Menţionăm, de asemenea, că din analiza documentelor transmise se constată că, în procedura de soluţionare a solicitării Agenţiei Naţionale de Integritate nu au fost respectate dispoziţiile regulamentare, refuzul de a pune în executare Decizia nr. 6.289/24.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind exprimat de un organ necompetent, respectiv Biroul permanent al Senatului. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Regulamentul Senatului, cazurile de incompatibilitate vor fi trimise spre examinare Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, care va întocmi un raport.
    Propunerile comisiei se aprobă de Senat cu votul majorităţii membrilor săi. Or, în cauza analizată, raportul Comisiei juridice nu a fost supus votului în Plenul Senatului, astfel că refuzul de punere în executare a hotărârii judecătoreşti a fost exprimat cu încălcarea dispoziţiilor regulamentare, în cadrul unei proceduri informe.[...]
    În acest sens menţionăm că deşi conflictul juridic de natură constituţională nu beneficiază de o definiţie constituţională, elementele care caracterizează această instituţie au fost conturate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    Astfel, potrivit instanţei de contencios constituţional, conflictul juridic de natură constituţională presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor" (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Aceeaşi decizie statuează şi faptul că autorităţile publice susceptibile de a fi părţi implicate în conflictul juridic de natură constituţională sunt numai acelea prevăzute în titlul III al Constituţiei României.
    Prin soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale dintre diferite autorităţi publice constituţionale, determinate de conflicte pozitive sau negative de competenţă (a se vedea Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 a Curţii Constituţionale).
    În acest cadru, examinând situaţia prezentată de Agenţia Naţională de Integritate, ţinând seama de deciziile Curţii Constituţionale la care ne-am referit mai sus, lipsirea de efecte a unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate conduce la un blocaj instituţional din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ce consacră separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi egalitatea în faţa legii.[...]
    Din această perspectivă, punctul de vedere exprimat de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări în sensul că nu este de competenţa Senatului a se pronunţa cu privirea la aplicarea unor sancţiuni ori interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor referitoare la starea de incompatibilitate care nu se referă la mandatul de senator, constituie o încălcare nu doar a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, ci şi a celor prevăzute de art. 1 alin. (5), potrivit cărora în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
    Exemplificativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012. [...]
    În concluzie, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii solicită Curţii Constituţionale admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, în măsură să împiedice puterea judecătorească să-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită, şi să se dispună măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale care trebuie să existe între autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţia României.
    La cererea formulată este anexată o copie a Adresei nr. 9.663 din 28 octombrie 2013, prin care Agenţia Naţională de Integritate a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să analizeze posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu privire la conflictul juridic de natură constituţională care a apărut între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare.
    C. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată preşedintelui Senatului, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, prin Adresa nr. 26.000/1.154/2013, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.175 din 7 noiembrie 2013, punctul său de vedere în care, suplimentar faţă de cele prezentate în sesizarea Curţii Constituţionale, arată că prevederile Regulamentului Senatului "stabilesc un comportament invariabil în sarcina Comisiei juridice, respectiv acela de a întocmi un raport cu privire la cazurile de incompatibilitate şi de a-l supune aprobării de către Senat.
    În cauza analizată însă, punctul de vedere al Comisiei juridice nu a fost supus votului în Plenul Senatului. În acest context, menţionăm că aprecierea cu privire la existenţa stării de incompatibilitate constatate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu intră în atributul Comisiei juridice, ca organ decizional.
    Prin urmare, punctul de vedere al Comisiei juridice nu poate avea valoarea unei hotărâri a Senatului şi nu o poate substitui. Astfel, apreciem că nerespectarea procedurilor regulamentare generează în acest caz un conflict juridic de natură constituţională sub aspectul nerespectării hotărârilor judecătoreşti, pe care Curtea Constituţională trebuie să-l tranşeze."
    Senatul a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. I/931/8 noiembrie 2013, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.184 din 8 noiembrie 2013, prin care solicită respingerea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
    1. Nu există conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legislativă, pentru că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată nu cuprinde vreo referire la mandatul de senator al domnului Akos Daniel Mora. Decizia instanţei supreme invocată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii se referă la situaţia de incompatibilitate a domnului Akos Daniel Mora, în calitate de consilier judeţean, şi nu de senator. În consecinţă, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se referă la mandatul de senator şi nu poate produce efecte asupra acestui mandat. "În cuprinsul sentinţei menţinute prin respingerea recursului de către Î.C.C.J., nu apare nici măcar o singură referire la mandatul de senator. În aceste condiţii, este evident că nu poate fi vorba despre refuzul de a pune în executare Decizia nr. 6.289 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru că Senatul nu are ce să pună în executare: nicio dispoziţie din cuprinsul deciziei sus-menţionate nu se referă la Senatul României."
    Dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie "o interdicţie pentru persoanele care au ocupat o funcţie electorală, electivă, aleasă ("eligibilă", cum spune textul de lege) care au fost în incompatibilitate, de a ocupa aceeaşi funcţie care a generat starea de incompatibilitate, pentru o perioadă de 3 ani."
    Textul de lege nu are în vedere "orice" funcţie eligibilă, cu alte cuvinte "toate" funcţiile eligibile. Astfel, noţiunea "aceeaşi" nu poate avea acelaşi sens cu "toate", când, de fapt, în contextul dat, aceşti termeni sunt antonimici: legiuitorul a urmărit să restrângă domeniul de aplicare al interdicţiei de la "toate" funcţiile eligibile la o singură funcţie eligibilă, "aceeaşi" care a determinat incompatibilitatea.
    Astfel, din interpretarea literală a dispoziţiei alin. (2) al art. 25 din lege, termenul "aceeaşi" instituit de legiuitor nu poate fi interpretat ca fiind sinonim cu "toate", legiuitorul evidenţiind tocmai identitatea funcţiei eligibile respective, anume prin folosirea sintagmei "nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie".
    Nu există în cazul de faţă un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, pentru că interpretarea legii dată de Comisia juridică a Senatului este aceeaşi cu interpretarea legii dată de instanţele judecătoreşti.[...]
    De asemenea, nu există conflict juridic de natură constituţională, pentru că Senatul nu şi-a arogat competenţe din sfera autorităţii judecătoreşti, ci doar a constatat că nu are competenţa a se pronunţa pe o solicitare ce nu are legătură cu mandatul de senator al domnului Akos Daniel Mora.
    Solicitarea Agenţiei Naţionale de Integritate privind "demiterea de drept" a unui senator este un nonsens juridic şi este în afara cadrului constituţional, nefiind prevăzută în Constituţie, ca fiind una dintre modalităţile de încetare a mandatului unui senator.
    În ceea ce priveşte susţinerile din cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la nerespectarea procedurilor interne ale Senatului, acestea sunt apreciate ca fiind neîntemeiate.
    Prevederile regulamentare la care se face referire privesc Secţiunea a 2-a: "Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii", respectiv art. 174-184 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
    Astfel, dispoziţiile legale privesc atât regimul depunerii declaraţiei de interese ale senatorilor, în această calitate, cu privire la funcţie şi activităţile pe care aceştia le desfăşoară, cât şi procedurile privind cazurile de incompatibilitate survenite în timpul exercitării mandatului de parlamentar şi care, potrivit art. 177 din Regulamentul Senatului, trebuie aduse, în termenul legal, la cunoştinţa Biroului permanent.
    Numai aceste cazuri, potrivit art. 183 din acelaşi act normativ, vor fi trimise spre examinare Comisiei juridice care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Senat cu votul majorităţii membrilor săi. Or, în speţă, starea de incompatibilitate, generată de funcţiile deţinute de domnul senator Mora Akos Daniel în perioada ocupării de către domnia sa a calităţii de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Mureş, pentru care Agenţia Naţională de Integritate a întocmit Raportul de evaluare, rămas definitiv prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6.289 din data de 24 septembrie 2013, nu intră în sfera de competenţă a Senatului şi nu poate atrage "demiterea de drept din calitatea de senator", cum se solicită în adresa A.N.I.
    În consecinţă, Senatul apreciază că nu există conflict instituţional între două autorităţi publice, conflict de competenţă şi nici conflict juridic determinat de sentinţa instanţei judecătoreşti supreme, astfel că "nu este cazul a se impune pronunţarea unei soluţii pentru restabilirea ordinii constituţionale, pentru că aceasta nu a fost încălcată".
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 1.442/8 noiembrie 2013, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.208 din 11 noiembrie 2013, în care se arată următoarele:
    [...] problema existenţei sau inexistenţei conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi cea legiuitoare depinde exclusiv de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 25 alin. (1)-(3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate - şi în mod special a celor cuprinse în alineatul (2) al acestui articol - în sensul de a aprecia în raport cu acestea dacă, odată constatată în mod definitiv existenţa stării de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană dintre cele enumerate în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 176/2010, aceasta mai poate ocupa, sau nu, funcţia electivă deţinută la momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unei stări de incompatibilitate, funcţie care, însă, este diferită de funcţia electivă care a generat starea de incompatibilitate, urmând ca starea de conflict juridic de natură constituţională să subziste doar în măsura în care răspunsul la această problemă este în sensul că persoana declarată incompatibilă îşi pierde funcţia electivă deţinută, chiar dacă aceasta nu este aceeaşi funcţie cu cea care a generat starea de incompatibilitate.[...]
    Lipsa de claritate a textului de lege enunţat atrage ca o necesitate imperioasă lămurirea lui prin operaţiuni tehnico-juridice, de corecta sa interpretare depinzând, astfel cum am arătat deja, oferirea soluţiei adecvate pentru problema de natură constituţională generată tocmai de conţinutul imprecis al acestuia.
    Procedându-se, prin urmare, la o analizare tehnico-juridică a textului în discuţie, se pot observa următoarele:
    Într-o interpretare strict literală şi gramaticală a normei în discuţie, cu luarea în considerare doar a înţelesului cuvintelor folosite şi a regulilor gramaticale, se poate ajunge la concluzia asumată de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României prin Adresa nr. XIX/296/2013, în conformitate cu care dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora "Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului", trebuie interpretate în sensul că "existenţa stării de incompatibilitate stabilită de A.N.I. atrage interdicţia de a mai ocupa, pe o perioadă de 3 ani, funcţia eligibilă care a generat starea de incompatibilitate, în speţă, cea de consilier judeţean, iar nu cea de senator, care nu are legătură cu cauza invocată" (Adresa nr. XIX/296/2013 a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României către Biroul permanent, pag. 3). [...]
    Dacă însă, în încercarea de a da un sens cât mai apropiat dispoziţiilor art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 de voinţa reală avută de legiuitor la momentul adoptării lor, conţinutul acestora este analizat şi interpretat şi dintr-o altă perspectivă decât cea strict literal-gramaticală, concluzia desprinsă poate fi total diferită de cea însuşită de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României, în sensul oferirii acestui text de lege a înţelegerii juridice potrivit căreia, odată constatată definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie de natura celei care a generat starea de incompatibilitate.[...]
    Astfel, procedând la o interpretare sistematico-istorică a dispoziţiilor legale în cauză, apreciem că se impun a fi făcute următoarele precizări:
    Importanţa reglementărilor în materia combaterii corupţiei şi promovării integrităţii în sectorul public, în cadrul sistemului normativ naţional, este una bine cunoscută, aceste reglementări reprezentând nu doar un răspuns absolut necesar la o cerinţă reală a societăţii româneşti, ci constituind şi o componentă de bază a dialogului României cu partenerii săi europeni, în cadrul procesului de evaluare a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de aceasta, ca ţară membră a Uniunii Europene. (Importanţa reglementărilor de drept substanţial privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice a fost recunoscută, de altfel, chiar de Curtea Constituţională în deciziile sale - a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1.412 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, sau Decizia nr. 1.082 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 659 din 3 octombrie 2009 - în care s-a statuat, printre altele, că din raţiuni de prevenire a faptelor de corupţie de către anumite categorii de personal, anume individualizat, legiuitorul este liber să instituie în sarcina acelui personal obligaţii suplimentare, tocmai în considerarea activităţii pe care acesta o desfăşoară, activitate care este de o anumită natură şi importanţă).
    În acest context, apreciem ca fiind deosebit de relevant faptul că una din cele patru condiţionalităţi impuse României prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare (înfiinţat în decembrie 2006, prin Decizia 2006/928 a Comisiei Europene) se referea la înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei Agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive.
    Fără a intră în detaliile istoricului legislativ al reglementării actuale în această materie, Legea nr. 176/2010, ceea ce apreciem că este important de reţinut în legătură cu problema ce face obiectul analizei de faţă este tocmai acest scop avut de legiuitorul român în adoptarea acestei legi: respectiv, acela de a crea baza legală a funcţionării unui organism, care, având la îndemână o procedură clar reglementată, să poată adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive.
    Or, este evident faptul că, în varianta avută în vedere de Comisia juridică a Senatului României, textul legal nu mai corespunde scopului mai sus enunţat, fiind evident că dacă o persoană care, deşi declarată incompatibilă, îşi poate menţine funcţia eligibilă, dacă aceasta este alta decât cea care a generat starea de incompatibilitate, atât caracterul obligatoriu al constatărilor făcute de Agenţia Naţională de Integritate (şi menţinute ca legale de către instanţele judecătoreşti), cât şi rolul disuasiv şi preventiv al sancţiunilor impuse de lege sunt profund afectate.[...]
    În susţinerea celor mai sus arătate vin, de altfel, şi argumentele ce se desprind în urma aplicării metodelor de interpretare logică şi teleologică.
    Astfel, plecând de la premisa că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona persoanele care se fac vinovate de încălcarea regimului juridic privind incompatibilităţile, fără a face vreo diferenţă între tipul funcţiilor elective deţinute, putem concluziona că atribuirea pentru sintagma "aceeaşi funcţie" a înţelesului de "funcţia care a generat starea de incompatibilitate" este profund greşită, aceasta fiind, practic, de natură să lipsească de eficacitate norma juridică respectivă.
    Căci, a permite o astfel de interpretare în care unei persoane constatate a fi în stare de incompatibilitate să i se aplice rigorile legale, doar în condiţiile în care aceasta ocupă şi la momentul rămânerii definitive a constatării A.N.I. aceeaşi funcţie cu cea care a generat starea de incompatibilitate, ar pune, practic, la îndemâna celor vizaţi de Legea nr. 176/2010, un procedeu extrem de simplu de ocolire a legii şi mai ales de sustragere de la aplicabilitatea sancţiunilor instituite de aceasta, în sensul că, prin realizarea unei rotiri periodice a funcţiilor elective în intervalul de timp necesar parcurgerii întregii proceduri prevăzute de lege pentru constatarea stării de incompatibilitate (şi care de cele mai multe ori este destul de îndelungat, incluzând şi etapa procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor de judecată), subiecţii de drept vizaţi de regimul juridic al incompatibilităţilor pot obţine, cu destul de multă uşurinţă, o eludare a cadrului legal referitor la acest regim.[...]
    În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că "refuzul Senatului României de a pune în aplicare dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, ca urmare a confirmării definitive şi irevocabile, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 6.289 din 24 septembrie 2013, a legalităţii raportului nr. 51.047/G/II/2011, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-a constatat starea de incompatibilitate în care s-a aflat domnul senator Mora Akos Daniel, este unul nejustificat, astfel încât, pentru toate considerentele anterior expuse şi în considerarea argumentelor avute în vedere în Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012 - pronunţată de instanţa de contencios constituţional în soluţionarea unei cauze similare -, se impune admiterea sesizării formulate de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul constatării existenţei conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legislativă, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, conflict de natură a împiedica puterea judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită."
    D. Cererea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, a fost dezbătută în şedinţa din data din 13 noiembrie 2013. La şedinţă au participat preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, doamna Oana Andrea Schimdt-Hăineală, reprezentantul Senatului României, domnul Tudor Chiuariu, preşedintele Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
    Având cuvântul, reprezentantul Senatului României, domnul Tudor Chiuariu, formulează o cerere prealabilă, prin care solicită Curţii să se pronunţe cu privire la excepţia prematurităţii sesizării Curţii Constituţionale cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte. Se arată că hotărârea judecătorească a cărei executare se solicită nu a fost încă redactată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la dosarul cauzei aflându-se doar un certificat de grefă, astfel că nu există un refuz de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se stabileşte starea de incompatibilitate a domnului senator Mora şi, prin urmare, niciun conflict juridic de natură constituţională.
    Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, doamna Oana Andrea Schimdt-Hăineală, solicită respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că, pe de o parte, la nivelul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului nu a fost ridicată problema prematurităţii executării hotărârii judecătoreşti şi, pe de altă parte, nu poate fi pusă la îndoială existenţa hotărârii judecătoreşti irevocabile care dispune, printrun dispozitiv obligatoriu, cu privire la situaţia juridică a unei persoane.
    Reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionel Barbă, apreciază excepţia prematurităţii sesizării Curţii Constituţionale cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională ca nefondată şi arată că Senatul nu este în poziţia de a evalua starea de incompatibilitate a domnului senator Mora, ci de a executa o hotărâre judecătorească, care, deşi nu a fost motivată, există, ceea ce se pune în executare fiind tocmai dispozitivul hotărârii, reţinut ca atare în certificatul de grefă depus la dosar.
    În replică, reprezentantul Senatului României arată că, în urma dezbaterilor, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nu s-a pronunţat pe fondul problemei privind starea de incompatibilitate, ci doar a constatat că Senatul nu este competent a hotărî cu privire la aspectul sesizat. Pe de altă parte, Codul de procedură civilă nu face distincţie între hotărârile judecătoreşti motivate şi cele nemotivate, ceea ce contează este ca hotărârea să respecte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 261-266 din cod şi, sub acest aspect, nu se poate susţine punerea în executare a unui certificat de grefă.
    Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii consideră că, prin corespondenţa Senatului către Agenţia Naţională de Integritate, punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări conţine aprecieri cu privire la inexistenţa stării de incompatibilitate, iar, în ceea ce priveşte executarea unei hotărâri judecătoreşti, se face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură penală, care prevăd executarea unei hotărâri definitive din momentul pronunţării.
    Curtea Constituţională rămâne în pronunţare cu privire la excepţia prematurităţii sesizării Curţii Constituţionale cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    Deliberând, Curtea, cu majoritate de voturi, respinge cererea formulată de reprezentantul Senatului României pentru următoarele argumente:
    Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară activitatea de evaluare a incompatibilităţilor persoanelor care ocupă demnităţi şi funcţii publice întocmind rapoarte de evaluare prin care constată starea de incompatibilitate. Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ. Agenţia va comunică raportul de evaluare pentru senatori şi deputaţi Camerei din care face parte parlamentarul.
    Prin urmare, Curtea constată că, în temeiul dispoziţiilor legale, Agenţia Naţională de Integritate stabileşte starea de incompatibilitate a persoanei cercetate, instanţele judecătoreşti, de fond şi recurs, validând sau infirmând raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate în urma soluţionării contestaţiilor cu care sunt învestite.
    Aşa fiind, în cazul de faţă, instanţele judecătoreşti (Curtea de Apel Târgu Mureş şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), care au verificat legalitatea raportului de evaluare în privinţa stării de incompatibilitate, au respins contestaţia şi, ulterior, recursul, formulate de domnul senator Mora Akos Daniel, confirmând, în mod irevocabil, legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, precum şi starea de incompatibilitate a domnului Mora.
    Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 26 din Legea nr. 176/2010, Agenţia a comunicat raportul de evaluare Senatului României, Camera Parlamentului din care face parte domnul senator Mora, pentru a proceda în conformitate cu prevederile legale.
    Curtea Constituţională constată că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 176/2010 referitoare la procedura de soluţionare a contestaţiilor şi cele ale Codului de procedură civilă referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă la 24 septembrie 2013, data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului formulat de domnul Mora. Este irelevantă pentru situaţia de faţă împrejurarea că hotărârea judecătorească nu a fost redactată atâta timp cât art. 403 din Codul de procedură civilă stabileşte că data hotărârii este aceea la care minuta este pronunţată potrivit legii.
    Mai mult, Curtea observă că aspectul procedural invocat în faţa sa - prematuritatea formulării cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională - nu a fost invocat de către membrii Biroului permanent al Senatului şi nici de cei ai Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, atunci când au analizat solicitarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
    Preşedintele Curţii Constituţionale, domnul Augustin Zegrean, dă cuvântul părţilor pentru a pune concluzii pe fondul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    Având cuvântul, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii reiterează argumentele prezentate în documentele depuse la dosarul cauzei (sesizarea Curţii şi în punctul de vedere exprimat ulterior) şi solicită Curţii constatarea conflictului juridic de natură constituţională şi dispunerea măsurilor legale pentru executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
    Reprezentantul Senatului României apreciază că cererea Consiliului Superior al Magistraturii conţine trei inexactităţi:
    - hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are legătură cu mandatul de senator şi, implicit, cu Senatul României, astfel că nu există nicio dispoziţie a instanţei judecătoreşti pe care Senatul să refuze să o pună în executare;
    - nu există similaritate cu cauza senatorului Mircea Diaconu, unde instanţa judecătorească a constatat starea de incompatibilitate cu mandatul de senator;
    - prin cererea formulată, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii acţionează contrar practicii instanţelor judecătoreşti, care, sesizate cu probleme asemănătoare celei deduse instanţei constituţionale, au interpretat dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 în sensul că starea de incompatibilitate nu poate înfrânge voinţa populară exprimată prin vot prin care se alege o persoană pentru o altă funcţie de demnitate publică decât aceea pentru care s-a constatat incompatibilitatea.
    Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale ca şi instanţele judecătoreşti şi a apreciat că nu poate trimite spre dezbaterea plenului Senatului o problemă cu privire la care acesta nu este competent. De altfel, Biroul permanent, organ de conducere al Senatului cu atribuţii importante în rezolvarea problemelor de competenţă, a acţionat potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare.
    În continuare, reprezentantul Senatului României susţine argumentele expuse în punctul de vedere înaintat Curţii Constituţionale şi aflat în dosarul cauzei şi solicită instanţei să constate că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legislativă, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte.
    Reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie susţine că interpretarea Senatului României cu privire la dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 este lipsită de valoare juridică, întrucât conduce la un rezultat nerezonabil. Astfel, atâta timp cât scopul legii este acela de a sancţiona persoanele aflate în stare de incompatibilitate prin decăderea din exerciţiul funcţiei publice, exceptarea unei anume categorii de la suportarea consecinţelor juridice constituie o derogare nejustificată şi, deci, inacceptabilă.
    Or, Biroul permanent al Senatului trebuia să înainteze plenului Camerei sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate pentru ca acesta să decidă cu privire la starea de incompatibilitate a domnului senator Mora, iar nu să-şi aroge competenţe care nu-i aparţin, blocând procedura prevăzută de Regulamentul Senatului.
    Prin urmare, reprezentantul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională.
    Reprezentantul Senatului României, în completare, ţine să precizeze că are informaţii cu privire la existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti care dezleagă problema de drept care stă la baza pretinsului conflict juridic de natură constituţională, care tind să contureze a anumită practică unitară a instanţelor judecătoreşti în această materie. Or, cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii ar fi trebuit să ţină seama de această practică judiciară, să vizeze apărarea independenţei justiţiei, iar nu să acţioneze în dezacord cu aceasta.
    În replică, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii arată că atribuţia de unificare a practicii judecătoreşti aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu instanţelor judecătoreşti punctuale sau Consiliului Superior al Magistraturii. În ceea ce priveşte aspectele sesizate în cererea de soluţionare a conflictului, acestea vizează garanţii ale apărării actului de justiţie, iar nu subminarea rolului instanţelor judecătoreşti.
    Preşedintele Curţii Constituţionale pune în vedere membrilor Curţii posibilitatea de a adresa întrebări părţilor prezente la judecarea dosarului.
    Domnul judecător Puskâs Valentin Zoltân solicită reprezentantului Senatului României, domnul Tudor Chiuariu, în calitate de preşedinte al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, să arate care este interpretarea pe care Comisia o dă dispoziţiilor art. 67 din Regulamentul Senatului, referitor la atribuţiile comisiilor permanente.
    Domnul Tudor Chiuariu arată că dispoziţiile art. 67 din regulament au constituit temeiul juridic al sesizării Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări de către Biroul permanent al Camerei, al dezbaterilor care au avut loc în comisie şi al formulării punctului de vedere cu privire la lipsa de competenţă a Senatului în problema respectivă.
    Preşedintele Curţii Constituţionale ia act de închiderea dezbaterilor şi anunţă rămânerea în pronunţare a instanţei cu privire la cauza dedusă judecăţii.
    CURTEA,
    examinând sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, punctele de vedere ale Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Senatului României, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    E. Examinarea condiţiilor privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională:
    I. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării:
    În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice". În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.
    Prin urmare, Curtea constată că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, deşi nu este parte în acest conflict.
    II. Cadrul constituţional, legal şi regulamentar privind regimul juridic al incompatibilităţilor parlamentare
    1. Incompatibilităţi de ordin constituţional:
    Articolul 71 - "Incompatibilităţi": "(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
    (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
    (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică."
    2. Incompatibilităţi de ordin legal:
    Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 25 iulie 2013, a stabilit în cap. IV următoarele incompatibilităţi:
    - art. 15: Incompatibilităţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală];
    - art. 16: Incompatibilităţi cu funcţii din economie şi alte incompatibilităţi [conform art. 71 alin. (3) din Constituţie];
    De asemenea, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prevede, în cartea I, titlul IV, cap. III, secţiunea a 2-a "Incompatibilităţi privind calitatea de parlamentar", următoarele:
    - Art. 81: "(1) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, potrivit Constituţiei, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
    (2) Prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ-teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri.";
    - Art. 82: "(1) Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu:
    a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
    b) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. a);
    c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit. a);
    d) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
    e) calitatea de comerciant persoană fizică;
    f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
    g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte;
    h) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi trezorier al federaţiilor şi confederaţiilor sindicale.
    (2) Abrogat.
    (3) Deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.";
    - Art. 83 alin. (4): "Procedura de constatare a incompatibilităţii este cea prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului."
    Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative prevede la art. 25 următoarele:
    (1) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
    (2) Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.
    3. Incompatibilităţi prevăzute de Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
    Articolul 177 şi art. 178 cuprinse în capitolul IV "Statutul senatorului", secţiunea a 2-a "Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii", reiau prevederile art. 81 şi 82 din Legea nr. 161/2003.
    III. Cadrul legal şi regulamentar al procedurii de constatare a stării de incompatibilitate a unui parlamentar
    1. Procedura este cea reglementată de Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, partea I, titlul II: "Proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice". Dintre dispoziţiile legale, Curtea menţionează:
    - Art. 12 alin. (1): "Agenţia îndeplineşte activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002.";
    - Secţiunea a 3-a: Evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor;
    - Partea I, titlul II, cap. I, art. 22 alin. (1): "Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ.";
    - Art. 24 alin. (1): "Acţiunile introduse la instanţele de contencios administrativ urmează regulile de competenţă prevăzute în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător.";
    - Art. 26: "(1) Agenţia va comunică raportul de evaluare, după cum urmează: [...]
    d) pentru senatori şi deputaţi - Camerei din care face parte parlamentarul [...]."
    2. Dispoziţiile art. 179-184 din Regulamentul Senatului prevăd procedura de încetare a mandatului senatorului care se află în stare de incompatibilitate. Regulamentul distinge între situaţia în care senatorul se află în stare de incompatibilitate la începerea mandatului şi situaţia în care starea de incompatibilitate survine în timpul exercitării mandatului.
    Astfel, pentru prima ipoteză, dispoziţiile art. 179 prevăd că: "(1) Senatorul care se află în una dintre incompatibilităţile prevăzute la art. 177 sau în alte legi speciale va informa în scris, în termen de 15 zile, Biroul permanent despre această situaţie.
    (2) În termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), senatorul va opta între mandatul de deputat sau de senator şi funcţia ori funcţiile incompatibile, demisionând potrivit opţiunii sale.
    (3) După expirarea termenului prevăzut la alin. (2), dacă nu şi-a exprimat opţiunea, senatorul este considerat demisionat de drept. Situaţia se aduce la cunoştinţa plenului Senatului, care constată demisia de drept. Hotărârea de constatare a demisiei se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."
    Pentru cea de-a doua ipoteză, art. 182 şi 183 din Regulamentul Senatului stabilesc că: "Orice stare de incompatibilitate survenită în timpul exercitării mandatului de parlamentar trebuie adusă la cunoştinţa Biroului permanent, în scris, şi în termen de 30 de zile de la data intervenirii acesteia", respectiv: "(1) Cazurile de incompatibilitate vor fi trimise spre examinare Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Senat cu votul majorităţii membrilor săi.
    (2) Dacă senatorul a făcut să înceteze cauza de incompatibilitate după sesizarea comisiei, se va lua act despre aceasta în procesul-verbal al şedinţei, iar asemenea cazuri nu se trec în raportul comisiei."
    Dispoziţiile art. 188 alin. (1) din regulament, care preiau dispoziţiile art. 70 alin. (2) din Constituţie, prevăd: "Calitatea de senator încetează la data întrunirii legale a Senatului nou-ales, precum şi în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces."
    IV. Prezentarea situaţiei de fapt
    1. Prin Hotărârea Senatului nr. 47 din 19 decembrie 2012 privind validarea mandatelor senatorilor aleşi la data de 9 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012, a fost validat mandatul senatorului Mora Akos Daniel în colegiul uninominal nr. 3 al circumscripţiei electorale nr. 28 - Mureş.
    2. Anterior, la data de 15 noiembrie 2010, Agenţia Naţională de Integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010, s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că domnul Mora Akos Daniel, consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Mureş, nu a respectat dispoziţiile legale cu privire la completarea şi depunerea declaraţiilor de avere şi de interese.
    În urma analizei elementelor de incompatibilitate, la data de 20 aprilie 2011, Agenţia Naţională de Integritate a întocmit un raport de evaluare prin care a constatat starea de incompatibilitate a domnului Mora Akos Daniel. S-a reţinut că "firma S.C. Moragroind S.R.L., al cărei asociat şi director este domnul consilier judeţean Mora Akos Daniel, a încheiat contracte de lucrări cu unităţi aflate sub autoritatea Consiliului Judeţean Mureş, situaţie care face dovada faptului că acesta se află în stare de incompatibilitate conform prevederilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003".
    Raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate a fost comunicat domnului Mora Akos Daniel în data de 6 mai 2011.
    3. În temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care prevede că "Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ", domnul Mora Akos Daniel a contestat raportul Agenţiei Naţionale de Integritate la Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând anularea actului administrativ.
    Prin Sentinţa nr. 34, pronunţată în şedinţa publică din 24 februarie 2012, în Dosarul nr. 172/43/2011, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins contestaţia formulată de reclamant.
    4. Împotriva sentinţei Curţii de Apel Târgu Mureş, domnul Mora Akos Daniel a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Prin Decizia nr. 6.289, pronunţată în şedinţa publică din 24 septembrie 2013, instanţa supremă a constatat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi a respins recursul formulat, ca nefondat. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este irevocabilă din data pronunţării, 24 septembrie 2013.
    5. Prin Adresa nr. 8.190 din 30 septembrie 2013, Agenţia Naţională de Integritate a transmis solicitarea către Senatul României ca, având în vedere prevederile legale incidente, să constate demiterea de drept din calitatea de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6.289 din 24 septembrie 2013, irevocabilă, cu consecinţa menţinerii ca legal şi temeinic a Raportului de evaluare întocmit în cauză de Agenţia Naţională de Integritate.
    6. Biroul permanent al Senatului, în şedinţa din 30 septembrie 2013, a hotărât transmiterea scrisorii Agenţiei Naţionale de Integritate la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, care, analizând documentele transmise şi legislaţia în materie în vigoare, a constatat, în şedinţa din 16 octombrie 2013, cu unanimitate de voturi, că "nu este de competenţa Senatului a se pronunţa cu privire la aplicarea unor sancţiuni ori interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor legale referitoare la starea de incompatibilitate care nu se referă la mandatul de senator". S-a reţinut că "existenţa stării de incompatibilitate stabilită de A.N.I. atrage interdicţia de a mai ocupa, pe o perioadă de 3 ani, funcţia eligibilă care a generat starea de incompatibilitate, în speţă, cea de consilier judeţean, iar nu cea de senator, care nu are legătură cu cauza invocată".
    Prin Adresa nr. XXXV/5.877 din 23 octombrie 2013, secretarul general al Senatului, în temeiul Hotărârii Biroului permanent al Senatului din 21 octombrie 2013, a transmis Agenţiei Naţionale de Integritate punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări.
    7. Prin Adresa nr. 9.663 din 28 octombrie 2013, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să analizeze posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 317/2004.
    V. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea" (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).
    Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezenta cauză Curtea urmează să se pronunţe cu privire la următoarele împrejurări:
    - dacă prin Adresa nr. XXXV/5.877 din data de 23 octombrie 2013, prin care secretarul general al Senatului a transmis Agenţiei Naţionale de Integritate punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nr. XIX/296/2013, care a apreciat că starea de incompatibilitate stabilită de Agenţia Naţională de Integritate a domnului Mora Akos Daniel atrage interdicţia de a mai ocupa, pe o perioadă de 3 ani, funcţia eligibilă care a generat starea de incompatibilitate, respectiv cea de consilier judeţean, iar nu cea de senator, Camera Parlamentului şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin, a încălcat competenţa puterii judecătoreşti care pronunţase în prealabil o hotărâre judecătorească referitoare la această problemă, ori a creat orice alt conflict juridic de natură constituţională;
    - dacă prin aceeaşi adresă prin care s-a constatat că nu este de competenţa Senatului a se pronunţa cu privire la aplicarea unor sancţiuni ori interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor legale referitoare la starea de incompatibilitate care nu se referă la mandatul de senator, Senatul a omis sau a refuzat să îndeplinească o obligaţie constituţională, legală sau regulamentară, de natură a genera un blocaj instituţional.
    VI. Aspectele constituţionale ale înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute de titlul III - Autorităţi publice, capitolul VI - Autoritatea judecătorească.
    Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în sfera publică şi în circuitul civil. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că "Nimeni nu este mai presus de lege" şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.
    Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.
    Hotărârea judecătorească fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a tranşat deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească produce efecte din momentul pronunţării, iar după rămânerea irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională.
    Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu, reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.
    VII. Rolul Parlamentului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale consacrate de art. 61 alin. (1), "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". În îndeplinirea rolului constituţional, Parlamentul adoptă legi (constituţionale, organice sau ordinare), hotărâri (regulamentele fiecărei Camere sau al Camerelor reunite, hotărâri privind modul de organizare şi funcţionare a activităţii interne, hotărâri adoptate în virtutea prerogativelor constituţionale ale acestei autorităţi, cum ar fi cele referitoare la învestirea Guvernului, la numirea membrilor unor autorităţi publice, a Avocatului Poporului etc., sau hotărâri adoptate în temeiul unor dispoziţii exprese ale Legii fundamentale) şi moţiuni.
    1. Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.
    Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de putere legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.
    Regulamentul Senatului, în art. 179-184, prevede procedura de încetare a mandatului unui senator care se află în stare de incompatibilitate, procedură care se finalizează, după caz, cu constatarea demisiei de drept de către plenul Senatului - în situaţia incompatibilităţii la dobândirea mandatului de senator, sau cu aprobarea de către Senat, cu votul majorităţii membrilor săi, a propunerilor cuprinse în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului - în situaţia incompatibilităţii survenite în timpul exercitării mandatului.
    Deşi, în aparenţă, dispoziţiile Regulamentului Senatului şi cele ale Legii nr. 176/2010 operează o suprapunere de competenţă între Camera Parlamentului, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate şi instanţele judecătoreşti, pe de altă parte, în realitate, cele două reglementări prevăd două proceduri distincte cu privire la constatarea stării de incompatibilitate şi efectele pe care le produce o atare constatare.
    Astfel, este evident că Senatul, în virtutea autonomiei parlamentare, poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de incompatibilitate, care este prevăzută de lege şi de regulament, cât şi încetarea de drept a mandatului de senator şi vacantarea locului respectiv.
    În schimb, potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul de evaluare, şi ulterior instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestui act administrativ, nu pot constata decât starea de incompatibilitate în care se află senatorul, fără a avea competenţe cu privire la dispunerea încetării calităţii de senator. De aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, devin din nou incidente prevederile Regulamentului Senatului, raportul de evaluare, alături de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă constituind temeiul adoptării hotărârii Senatului prin care se constată încetarea de drept a mandatului de senator şi vacantarea locului respectiv.
    2. Rolul comisiilor parlamentare
    Dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie pun în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente în cadrul activităţii parlamentare. Astfel, aceste comisii sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei Camere. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor acestor comisii se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros.
    Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie: "Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune."
    Dat fiind acest caracter auxiliar al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter facultativ, de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.
    Deplasarea unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 111 şi art. 61 din Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, precitată).
    3. Atribuţiile Biroului permanent al Senatului
    Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Regulamentul Senatului, Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuţii: "[...]
    d) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Senatului; [...]
    g) stabileşte, cu consultarea preşedinţilor comisiilor, repartizarea proiectelor de lege şi a iniţiativelor legislative către comisii pentru amendamente, avize şi întocmirea rapoartelor, precum şi termenul pentru fiecare dintre acestea;
    h) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Senatului şi programul de activitate, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, a preşedinţilor comisiilor permanente şi a reprezentantului Guvernului pentru relaţia cu Parlamentul, şi dispune publicarea acestora pe site-ul Senatului; [...]
    t) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de prezentul regulament sau hotărâte de Senat."
    În conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2), dezbaterile Biroului permanent al Senatului se consemnează în stenograme şi procese-verbale şi se înregistrează audio. La decizia Biroului permanent, se pot realiza şi înregistrări video ale şedinţelor.
    VIII. Concluzii
    1. Aplicând considerentele expuse mai sus în speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. (1) din Regulamentul Senatului, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului avea obligaţia de a întocmi un raport cu privire la cazurile de incompatibilitate trimise spre examinare de către Biroul permanent al acestei Camere. Propunerile cuprinse în raportul comisiei urmau a fi luate în dezbatere de Senat, în plenul său.
    Din această perspectivă, Curtea observă că, prin decizia luată în cadrul şedinţei din 21 octombrie 2013 de a transmite Agenţiei Naţionale de Integritate punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări prin care s-a reţinut că starea de incompatibilitate stabilită de Agenţia Naţională de Integritate atrage interdicţia de a mai ocupa, pe o perioadă de 3 ani, funcţia eligibilă de consilier judeţean, iar nu pe cea de senator, împrejurare ce determină lipsa competenţei Senatului de a se pronunţa cu privire la aplicarea unor sancţiuni sau interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor legale referitoare la starea de incompatibilitate care nu se referă la mandatul de senator, Biroul permanent al Senatului a blocat procedura regulamentară care prevede, în faza ulterioară întocmirii raportului comisiei, dezbaterea şi votul Plenului Camerei Parlamentului cu privire la existenţa stării de incompatibilitate a unui parlamentar. Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) lit. h) din Regulamentul Senatului, Biroul permanent al Senatului ar fi trebuit să înscrie pe ordinea de zi a şedinţei Plenului Senatului dezbaterea având ca obiect propunerile cuprinse în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, Senatul fiind corpul deliberativ prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.
    Or, luând act de raportul comisiei parlamentare, prezentat inform drept punct de vedere, Biroul permanent al Senatului şi-a însuşit actul decizional, deliberând asupra aspectelor cuprinse în documentul întocmit de comisie şi hotărând, prin vot, cu unanimitate, comunicarea acestuia Agenţiei Naţionale de Integritate. Procedura urmată şi hotărârea adoptată excedează competenţei Biroului permanent al Senatului, care prin conduita sa a angajat Senatul, ca autoritate publică, într-un conflict juridic de natură constituţională. Astfel, neasumarea competenţei în a decide în acest caz şi refuzul autorităţii legiuitoare - Senatul de a îndeplini o obligaţie constituţională, legală şi regulamentară generează conflictul juridic de natură constituţională, astfel cum acesta a fost definit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005.
    În ceea ce priveşte celălalt aspect pe care Curtea Constituţională este chemată să îl clarifice, respectiv dacă prin hotărârea Biroului permanent al Senatului Camera Parlamentului şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin, deci a încălcat competenţa puterii judecătoreşti care pronunţase în prealabil o hotărâre judecătorească referitoare la această problemă, date fiind împrejurările reţinute mai sus care constituie premisele unui conflict negativ de competenţă, apare cu evidenţă că, în această fază a procedurii regulamentare, Senatul, ca for deliberativ, a fost împiedicat să decidă şi, pe cale de consecinţă, nu există o hotărâre a sa care să producă efectele juridice ale unei acţiuni ultra vires. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate reţine existenţa concomitentă a unui conflict negativ de competenţă şi a unui conflict pozitiv de competenţă.
    Prin urmare, Curtea constată că există un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, prin neasumarea competenţei în a decide în acest caz şi refuzul acesteia din urmă de a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale şi legale cu care a fost învestită.
    2. Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea "este garantul supremaţiei Constituţiei", are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care "(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
    (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
    (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
    De aceea, apreciază că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale.
    Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
    Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
    În ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, cea care a declanşat conflictul reţinut de Curte, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege şi regulament propriu în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la atribuţiile autorităţii legiuitoare. Prin urmare, Senatul, în plenul său, iar nu Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări ori Biroul permanent, are obligaţia de a hotărî, prin vot, cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate a acestuia de către Agenţia Naţională de Integritate, cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare.
    În ceea ce priveşte hotărârea Senatului prin care se va dispune cu privire la problema în cauză, Curtea reţine că aceasta se va întemeia pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, text de lege care prevede că: "Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului."
    Având în vedere însă cele două interpretări de care este susceptibil textul în discuţie: pe de o parte, interpretarea realizată de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, potrivit căreia termenul "aceeaşi" instituit de legiuitor nu poate fi interpretat ca fiind sinonim cu "toate", legiuitorul evidenţiind tocmai identitatea funcţiei eligibile respective, în cauza de faţă funcţia de consilier judeţean, iar, pe de altă parte, interpretarea realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia, "odată constatată definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie de natura celei care a generat starea de incompatibilitate", în cazul de faţă inclusiv funcţia de senator, Curtea Constituţională constată că trebuie să existe o concordanţă între litera şi voinţa iniţială a legiuitorului.
    Aşa fiind, pentru a decide cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator, Parlamentul trebuie să procedeze, în prealabil, la interpretarea legală a dispoziţiilor menţionate, în conformitate cu prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: "(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat.
    (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate."
    Prin urmare, Parlamentul României trebuie să declanşeze procedura legislativă în scopul adoptării unei legi prin care fie se interpretează dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
    Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 61 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 115, art. 126 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 47/1992,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
    Senatul României urmează să decidă cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului Mora Akos Daniel, după interpretarea legală a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
    Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintelui Senatului şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 13 noiembrie 2013.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent-şef,
    Mihaela Senia Costinescu
    *
    OPINIE CONCURENTĂ
    Sunt de acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, în sensul constatării existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, reprezentată de Senatul României, conflict declanşat prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate referitoare la constatarea demiterii de drept din calitatea de senator a domnului Mora Akos Daniel, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 6.289 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, irevocabilă, cu consecinţa menţinerii ca legal şi temeinic a Raportului de evaluare întocmit în cauză de Agenţia Naţională de Integritate.
    Apreciez ca fiind justificată argumentaţia cuprinsă în prezenta decizie doar cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională.
    Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. (1) din Regulamentul Senatului, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului avea obligaţia de a întocmi un raport cu privire la cazul de incompatibilitate sesizat, urmând ca acest raport să fie supus votului Plenului Senatului, potrivit proiectului ordinii de zi a şedinţelor Senatului şi programului de activitate întocmit, în temeiul art. 36 alin. (1) lit. h) din Regulamentul Senatului, de Biroul permanent al Senatului. Or, în fapt, raportul respectiv, redactat sub forma unui punct de vedere, nu a fost supus votului Plenului Senatului, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări fiind cea care a stabilit, în afara atribuţiilor sale regulamentare (actio ultra vires), că nu este de competenţa Senatului a se pronunţa cu privire la aplicarea unor sancţiuni ori interdicţii pentru încălcarea obligaţiilor legale referitoare la starea de incompatibilitate care nu se referă la mandatul de senator.
    Contrar însă celor reţinute prin Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, apreciez că nu este necesară declanşarea, în Parlamentul României, a procedurii legislative în scopul adoptării unei legi prin care să se interpreteze dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
    Dispoziţiile legale menţionate sunt suficient de clare sub aspectul conţinutului şi al intenţiei legiuitorului, astfel că nu necesită o interpretare legală. Potrivit acestora, "persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate".
    Specificul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rezidă în reglementarea sancţiunii constând în decăderea din dreptul persoanei eliberate sau destituite din funcţie ca urmare a săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute la alin. (1) (fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate) de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Această interdicţie de 3 ani priveşte orice funcţie sau demnitate dintre cele prevăzute de Legea nr. 176/2010, cu excepţia celor electorale. Pentru situaţia în care funcţia în exercitarea căreia persoana în cauză a declanşat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese are caracter eligibil, legiuitorul precizează, în teza a doua a alin. (2), că respectiva persoană nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie, prin aceasta înţelegându-se funcţia concretă, şi nu tipul sau categoria ei.
    Această interpretare are la bază sensul literal şi gramatical al noţiunilor folosite de legiuitor la redactarea textului în discuţie, coroborarea acestuia cu alte norme juridice incidente în materie, precum şi intenţia legiuitorului, care trebuie să respecte, totodată, cadrul constituţional referitor la dreptul de a alege şi de a fi ales - art. 36 şi art. 37 din Legea fundamentală. Dacă legiuitorul ar fi dorit o extindere a efectelor sancţiunii, ar fi utilizat termeni, sintagme generice de tipul "orice altă funcţie publică", "o funcţie sau demnitate publică similar" etc., noţiuni consacrate de altfel în astfel de situaţii şi utilizate şi în legea invocată.
    Raţiunea pentru care legiuitorul a exclus funcţiile electorale din sfera celor care, deşi sunt cuprinse în obiectul de reglementare al Legii nr. 176/2010, nu pot fi supuse aceluiaşi regim juridic sub aspectul interdicţiei ocupării, pe o perioadă de 3 ani, de către aceeaşi persoană asupra căreia s-a constatat existenţa stării de incompatibilitate sau a unui conflict de interese, constă în faptul că de esenţa funcţiei sau demnităţii electorale/eligibile este mandatul persoanei care a candidat la alegeri locale, parlamentare etc., mandat obţinut ca urmare a exercitării dreptului de vot al cetăţenilor şi a întrunirii majorităţii cerute de lege, după caz. Singurele limite prevăzute de art. 37 din Constituţie cu privire la exercitarea dreptului de a fi ales se referă la vârsta minimă a prezumtivului candidat, la capacitatea acestuia de a-şi exercita dreptul de vot în condiţiile art. 36 din Constituţie, la condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (3) din aceasta cu privire la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, în condiţiile legii, de către persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, precum şi la categoriile de persoane prevăzute la art. 40 alin. (3), care nu pot face parte din partide politice (judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică).
    Or, examinând cadrul legal incident în materia funcţiilor elective (Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare), se observă că interdicţia legală referitoare la dreptul de a fi ales vizează persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, şi este reglementată din perspectiva pedepsei complementare specifice dreptului penal, constând în interdicţia temporară a exercitării unor drepturi, în speţă drepturi electorale.
    Or, în cazul Legii nr. 176/2010, ne aflăm într-un alt domeniu, ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal şi sancţiunilor penale. Interdicţia de a mai exercita, timp de 3 ani, o funcţie sau o demnitate publică, cu excepţia celor electorale, este o sancţiune cu natură aparte şi care intervine suplimentar, în condiţiile arătate, alături de sancţiunea disciplinară a destituirii sau eliberării din funcţie. Fiind angajată în cadrul răspunderii disciplinare, această sancţiune trebuie să aibă legătură cu circumstanţele în care a fost săvârşită fapta ce a declanşat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese şi tocmai de aceea vizează aceeaşi funcţie, şi nu o alta, atunci când este vorba de funcţii sau demnităţi eligibile. De altfel, este de esenţa oricărei forme a răspunderii juridice ca sancţiunea aplicată să fie legată de fapta concretă săvârşită. Aceasta pare a fi, de altfel, singura soluţie acceptabilă în situaţia în care fapta sau conduita ilicită a fost săvârşită în exercitarea unei funcţii eligibile: interdicţia ca, timp de 3 ani, aceeaşi persoană să nu mai poată candida şi, implicit, ocupa aceeaşi funcţie, însă această sancţiune nu se poate extinde asupra tuturor funcţiilor sau demnităţilor electorale fără a depăşi limitele exercitării dreptului de a fi ales prevăzute de art. 37 din Constituţie.
    În concluzie, apreciez că, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Regulamentul Senatului nu este necesară interpretarea legală a acestora prin reglementarea unei legi de interpretare, textul în discuţie conţinând norme clare, acesta urmând a fi interpretat, în cadrul procedurii parlamentare regulamentare, în sensul şi spiritul său.
    Judecător,
    prof. univ. dr. Valer Dorneanu
    -----