DECIZIE nr. 85 din 23 februarie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 315 din 25 aprilie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte
        Valer Dorneanu - judecător
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Mircea Ştefan Minea - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Mona-Maria Pivniceru - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.110 D/2015.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 2 din 15 ianuarie 2014.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 873/277/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florentin P. Lungu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe penale de condamnare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagmele "raporturi de muncă" şi "folos material" nu beneficiază de o definiţie legală, generând nesiguranţă în interpretare, astfel încât o persoană prudentă şi diligentă nu poate stabili dacă textul criticat îi este aplicabil. Se arată, totodată, că norma de incriminare nu prevede urmarea imediată a infracţiunii, generând o incriminare obiectivă care se realizează prin simpla comitere a faptei descrise în ipoteza acesteia. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 4 mai 2000 şi 25 ianuarie 2007, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Sissanis împotriva României, paragraful 66, prin care s-a reţinut că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale şi să permită cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie. De asemenea se face referire la hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 29 octombrie 1991, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit şi Open Doors Society şi Dublin Well Women împotriva Irlandei, prin care s-a reţinut că previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie astfel formulată încât orice persoană să îi poată anticipa efectele. Referitor la sintagma "raporturi de muncă" se susţine că instanţele interpretează extensiv această sintagmă, interpretare posibilă din cauza unei exprimări necorespunzătoare a legiuitorului, care ar fi trebuit să folosească sintagma "raporturi comerciale sau de muncă". Acelaşi argument este adus şi cu privire la expresia "folos material", arătându-se că nu ne putem afla în prezenţa unui asemenea folos atunci când vorbim despre un drept al unei persoane care presupune o obligaţie corelativă a unei autorităţi publice. Se mai arată că incriminarea obiectivă a faptei prin textul criticat face inutilă şi, totodată, imposibilă demonstrarea lipsei urmării imediate. Se susţine că, pentru acest motiv, prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969 instituie o veritabilă prezumţie de vinovăţie.
    7. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014. Se arată că statul român şi-a îndeplinit obligaţia de a defini infracţiunea de conflict de interese prin lege, care a fost adoptată cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi că orice persoană, pe baza jurisprudenţei instanţelor naţionale, poate să anticipeze conţinutul acestei infracţiuni. Se mai arată că previzibilitatea normei se apreciază în funcţie de calitatea persoanei care face interpretarea, gradul de previzibilitate crescând în cazul persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul public, şi se raportează atât la jurisprudenţă, cât şi la doctrina majoritar acceptată. Se susţine că sintagma "raporturi de muncă" din cuprinsul art. 253^1 din Codul penal din 1969, preluată la art. 301 din Codul penal în vigoare, este definită în doctrină şi că legislaţia civilă şi de dreptul muncii fac trimitere la ea, neputându-se susţine insuficienta reglementare a acesteia şi, prin urmare, nici caracterul său neclar şi lipsit de previzibilitate. Referitor la critica potrivit căreia textul criticat nu prevede urmarea imediată a infracţiunii se susţine că aceasta nu reprezintă o reală problemă de constituţionalitate a textului criticat, urmând a fi analizată de către instanţele judecătoreşti. Se precizează, în acest sens, că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată constând în pericolul social creat prin comiterea faptelor prevăzute în ipoteza normei de incriminare. Se conchide că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.
    8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    9. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 253^1 din Codul penal trebuie coroborate cu cele ale art. 174 din Codul penal din 1969 şi că astfel interpretate acestea nu sunt lipsite de previzibilitate. Se arată că art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt incidente doar în privinţa normelor procedurale, nu şi a celor de drept penal substanţial. Se mai susţine că textul criticat nu încalcă nici prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: "Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.".
    13. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, prin care a reţinut că prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt similare dispoziţiilor art. 301 din Codul penal în vigoare, asupra cărora instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, instanţa de contencios constituţional a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională.
    15. Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 (paragraful 19), Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de "raport de muncă" este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relaţiile juridice care iau naştere între persoane fizice, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată şi să creeze condiţiile necesare prestării acesteia. Existenţa relaţiei de muncă nu depinde de denumirea pe care părţile o dau convenţiei pe care o încheie, ci de condiţiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul şi salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă îşi găsesc reglementarea de drept comun în conţinutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil şi acestora în măsura în care reglementările speciale nu conţin dispoziţii specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcţionarii publici, magistraţii, militarii, membrii cooperatori şi personalul cultelor religioase.
    16. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de "raport de muncă" din cuprinsul art. 253^1 din Codul penal din 1969, acesta are înţelesul arătat de Curte în cuprinsul Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 (paragraful 19). Aşa fiind, sintagma criticată este clară, precisă şi previzibilă, neputând fi reţinută încălcarea, prin aceasta, a cerinţelor de calitate a legii penale şi, prin urmare, nici a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    17. Prin aceeaşi decizie şi prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 253^1 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracţiunea de conflict de interese, a noţiunii de "folos material necuvenit", Curtea a reţinut că prevederea condiţiei caracterului necuvenit al folosului material obţinut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracţiuni, respectiv relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condiţiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, conflictul de interese nu poate presupune doar obţinerea unor foloase materiale necuvenite, ci obţinerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase materiale, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.
    18. Referitor la noţiunea de "folos necuvenit" din ipoteza normei penale criticate, aşa cum s-a reţinut de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, aceasta are în vedere orice tip de folos, întrucât scopul incriminării este acela al protejării relaţiilor sociale referitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, exercitare ce este obligatoriu a fi caracterizată prin imparţialitate. Prin urmare, săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, astfel cum este reglementată la art. 253^1 din Codul penal din 1969, poate fi reţinută ori de câte ori săvârşirea ei determină obţinerea de către subiectul activ a unui folos care nu îi este atribuit conform dispoziţiilor legale în vigoare, indiferent de natura acestuia. Pentru aceste motive, Curtea reţine că sintagma "folos necuvenit" respectă standardele de calitate a legii penale, fiind conforme dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    19. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că acestea din urmă garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.
    20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, a dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Aşa fiind, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 24 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea lor prin prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969.
    21. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prezumţiei de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, Curtea reţine că aceasta implică considerarea suspectului sau a inculpatului ca nevinovat până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Aşa fiind, prezumţia de nevinovăţie constituie "un suport" al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului şi, în mod, special, al dreptului la apărare. Această prezumţie asigură, în mod special, premisele respectării principiului egalităţii armelor, întrucât permite suspectului sau, după caz, inculpatului să se situeze, pe tot parcursul procesului penal, pe o poziţie de egalitate cu celelalte părţi, dar şi premisele respectării dreptului la apărare, persoana urmărită sau judecată penal fiind protejată împotriva unui eventual verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal.
    22. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie referitor la prezumţia de nevinovăţie, întrucât textul criticat nu este de natură a încălca garanţiile procesuale specifice asigurării prezumţiei de nevinovăţie.
    23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Cristina Teodora Pop

    ------