DECIZIE nr. 51 din 25 ianuarie 2012
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 90 din 3 februarie 2012



    I. Cu Adresa nr. 51/6273 din 22 decembrie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, formulată de un număr de 88 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 58 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.
    Deputaţii aparţinând Grupului Parlamentar al Partidului Social Democrat sunt următorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Marin Bobeş, Matei-Radu Brătianu, Doina Burcău, Ion Burnei, Ion Călin, Dumitru Chiriţă, Ion Narcis Chisăliţă, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Radu Eugeniu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drăghici, Sonia Maria Drăghici, Ileana-Cristina Dumitrache, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina-Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Silvestru-Mircea Lup, Costică Macaleţi, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Adrian Mocanu, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcă, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Năstase, Marian Neacşu, Nechifor Cătălin Ioan, Robert Sorin Negoiţă, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvăz, Oana Ştefănescu-Thome Niculescu-Mizil, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţă, Iuliu Nosa, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangă, Dan-Mircea Popescu, Neculai Răţoi, Cornel Cristian Resmeriţă, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Strangea, Mugurel Surupăceanu, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tătaru, Horia Teodorescu, Angel Tilvăr, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilică, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu, Mădălin-Ştefan Voicu şi Valeriu Ştefan Zgonea.
    Deputaţii aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal sunt următorii: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel Vasile Buda, Daniel Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Fenechiu Relu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Eugen Gheorghe Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Călin Potor, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel Sorinel Ştirbu, Gheorghe Mirel Taloş, Radu Bogdan Ţâmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Diana Adriana Tuşa, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga şi Mihai Alexandru Voicu.
    II. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a) raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.255 din 22 decembrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.603 A/2011.
    În motivarea obiecţiei, autorii acesteia au formulat atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, după cum urmează:
    III. Sub aspectul neconstituţionalităţii extrinseci, se susţine că legea criticată încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 114, prin prisma modalităţii de adoptare a acestui act - prin angajarea răspunderii Guvernului.
    Astfel, invocând principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care stabilesc rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Legii fundamentale, autorii obiecţiei prezintă considerentele care au fundamentat Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, prin care s-a statuat asupra instituţiei angajării răspunderii Guvernului. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că această modalitate simplificată de legiferare poate fi utilizată numai în extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu este posibilă, ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.
    Se arată că în cazul legii ce face obiectul sesizării nu se poate reţine nici faptul că adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită ori de urgenţă nu ar fi fost posibilă, nici faptul că structura politică a Parlamentului nu ar fi permis adoptarea proiectului de lege, întrucât, de vreme ce există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma angajării răspunderii nu este oportună. În aceste condiţii, ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra proiectului de lege nu îşi găsesc o motivare. Tot astfel, nu subzistă nici condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură.
    Se susţine că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, astfel motivată, atrage şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia puterilor în stat şi obligaţia de respectare a Constituţiei şi a legilor, coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului.
    Autorii sesizării mai susţin că Guvernul nu îşi poate angaja răspunderea asupra unor proiecte de lege ce vizează domenii ce fac obiectul legilor organice. Pornind de la instituţia delegării legislative şi posibilitatea Guvernului ca, în baza acestei instituţii, să legifereze prin ordonanţă de urgenţă în domenii ce fac obiectul legilor organice, precum şi de la regula potrivit căreia actele normative astfel adoptate trebuie aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, se conchide că textul art. 114 din Constituţie trebuie interpretat restrictiv, prin proiect de lege înţelegându-se doar proiectele de lege ordinară, în caz contrar eliminându-se însăşi raţiunea stabilirii unei majorităţi absolute.
    În continuare se arată că, din moment ce, în conformitate cu art. 113 alin. (1) din Constituţie, moţiunea de cenzură este adoptată în şedinţa comună cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor, prin angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege organică s-ar încălca principiul bicameralismului, având în vedere faptul că numărul parlamentarilor aparţinând celor două Camere este diferit, iar Constituţia solicită în cazul legilor organice majoritatea absolută a parlamentarilor fiecărei Camere tocmai în considerarea egalităţii celor două Camere în procesul de legiferare.
    Mai mult, câtă vreme ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile electorale, cu atât mai mult legile care reglementează aceste drepturi nu pot fi modificate prin procedura angajării răspunderii.
    IV. Sub aspectul neconstituţionalităţii intrinseci, criticile formulate privesc, în esenţă, următoarele aspecte:
    1. Legea ce face obiectul sesizării încalcă prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
    Se arată că, prin ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană şi prin dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene, România s-a obligat să respecte toate obligaţiile ce decurg din legislaţia primară europeană. Ca o consecinţă a obligativităţii respectării de către statul român a tratatelor internaţionale în general şi a legislaţiei europene, în special, România este ţinută şi de obligaţia de a respecta actele organelor Consiliului Europei, implicit ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept - Comisia de la Veneţia.
    Unul dintre aceste acte este Codul bunelor practici în materie electorală, iar pentru respectarea acestuia şi a principiilor fundamentale ale sistemului electoral european trebuie avute în vedere anumite condiţii-cadru, şi anume: respectarea drepturilor omului şi în special a libertăţii de exprimare, reuniune şi asociere, stabilitatea legii electorale, precum şi un număr de garanţii procedurale, în special cu privire la organizarea scrutinului.
    Se arată în acest sens că în cadrul lucrărilor Comisiei de la Veneţia s-a statuat faptul că stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral, iar modificarea frecventă a normelor şi caracterul lor complex pot dezorienta alegătorul. Ceea ce trebuie evitat nu este atât modificarea sistemelor de scrutin, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. În cadrul aceleiaşi comisii s-a mai evidenţiat că una dintre modalităţile de evitare a manipulărilor ar fi definirea în Constituţie sau într-un text superior legii ordinare a elementelor mai sensibile (sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de constituire a acestora). O altă soluţie ar fi aceea de a se stabili în Constituţie ca, în cazul amendării legii electorale, vechiul sistem să rămână aplicabil pe timpul viitoarelor alegeri - cel puţin dacă acestea au loc în anul următor - şi că sistemul nou va fi aplicat începând cu scrutinele ulterioare.
    În opinia autorilor sesizării, prin reglementarea "comasării" alegerilor locale cu alegerile parlamentare şi organizarea acestora în luna noiembrie 2012, nu numai că se procedează la modificarea legislaţiei electorale cu nesocotirea Codului bunelor practici în materie electorală, ci se şi induce o stare de confuzie în rândul electoratului, care se va vedea pus în situaţia de a vota cu un număr ridicat de buletine de vot.
    Se invocă prevederile art. 20 din Constituţie, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, arătându-se că acest Cod de bune practici în materie electorală nu face decât să explice limitele care trebuie avute în vedere pentru ca dreptul de a alege şi de a fi ales să fie respectat. Or, modificarea legislaţiei electorale cu mai puţin de un an înaintea alegerilor încalcă aceste limite şi, prin urmare, drepturile omului.
    2. Legea ce face obiectul sesizării încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (3) şi cu cele ale art. 126 alin. (6). Aceasta întrucât, dispunând cu privire la "comasarea" alegerilor, legea stabileşte, în realitate, şi o prelungire cu aproximativ 6 luni a mandatelor aleşilor locali aflaţi în prezent în funcţie, de vreme ce aceştia şi-au dobândit mandatele ca urmare a alegerilor ce au avut loc în iunie 2008.
    Invocându-se în acest sens dispoziţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, care reglementează limitativ cazurile în care prelungirea mandatelor unora dintre aleşii locali ar fi posibilă (pentru consiliul local - în caz de război sau catastrofă, pentru primar - în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, pentru consiliul judeţean - în caz de război sau catastrofă), se susţine că legea criticată încalcă atât principiul constituţional al neretroactivităţii legii, de vreme ce produce efecte asupra aleşilor locali al căror mandat trebuia să fie guvernat de legea în vigoare la data alegerii lor, cât şi principiul constituţional al supremaţiei legii, de vreme ce acest act normativ prevede, în mod selectiv, numai cu privire la alegerile din 2012, derogări de la actul normativ ce stabilea situaţiile în care ar fi fost permisă prelungirea mandatelor primarilor, consilierilor locali şi consilierilor judeţeni.
    Se instituie astfel şi o discriminare între diferitele categorii de aleşi, în sensul că persoanele care şi-au început mandatul de primar, consilier local sau consilier judeţean în anul 2008 vor avea mandate mai lungi decât cei aleşi anterior sau ulterior anului 2008.
    3. Cu privire la dispoziţiile art. I alin. (3)-(6) din legea criticată, se susţine că sunt neconstituţionale, deoarece stabilesc, sub sancţiunea decăderii, o serie de termene procedurale (de exercitare a căii de atac împotriva hotărârii Guvernului de delimitare a colegiilor uninominale în cazul alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, respectiv împotriva hotărârii instanţei de contencios administrativ). Se arată în acest sens că decăderea reprezintă pierderea unor drepturi ca urmare a unei condamnări sau a neexercitării unui drept şi se aplică părţilor care nu respectă termenele legale imperative prevăzute de lege. Sancţiunea menţionată nu este opozabilă instanţei de judecată, pentru că aceasta este autoritatea care înfăptuieşte justiţia. Se susţine că prin stabilirea acestei posibilităţi de sancţionare a instanţei de judecată se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei justiţiei, reglementându-se o imixtiune gravă a puterii legiuitoare în activitatea instanţei de judecată.
    4. Autorii sesizării mai susţin şi că art. I din lege încalcă prevederile din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, în art. 36 - Dreptul la vot, în art. 37 - Dreptul de a fi ales, şi art. 1 alin. (3) privind statul român.
    Se arată în acest sens că, în condiţiile în care primarii, preşedinţii de consilii judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni au fost aleşi pentru un mandat de 4 ani, iar legiuitorul a precizat expres condiţiile în care mandatul acestora poate fi prelungit, un text de lege prin care mandatul acestora este prelungit în alte condiţii decât cele prevăzute de lege înseamnă aplicarea retroactivă a normei juridice, ceea ce instaurează arbitrariul. În opinia autorilor sesizării, dacă instanţa constituţională ar declara ca fiind constituţional acest act normativ, s-ar crea un precedent deosebit de periculos, deoarece legiuitorul va putea să adopte o nouă normă juridică, la împlinirea mandatului de 4 ani şi 5 luni, prin care va stabili faptul că alegerile generale locale vor avea loc în acelaşi timp cu alegerile pentru Parlamentul European sau cu alegerile prezidenţiale ori alte alegeri, putând practic prelungi oricât mandatul aleşilor locali, ceea ce ar destabiliza ordinea de drept şi ar conduce la un haos social, în neconcordanţă cu regulile democratice.
    5. O altă critică a autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate priveşte alin. (2)-(4) ale art. I din lege, în raport cu art. 126 alin. (6) din Constituţie, care exceptează de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi actele de comandament cu caracter militar.
    V. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.
    VI. Preşedintele Senatului, cu Adresa nr. I/10 din 6 ianuarie 2012, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    Astfel, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că nu pot fi reţinute, întrucât nu există dispoziţii exprese sau implicite care să condiţioneze sau să restricţioneze în vreun fel libertatea Guvernului de a alege să îşi asume răspunderea pe un proiect de lege în faţa Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune. Se arată că actul normativ ce formează obiectul controlului de constituţionalitate conţine aspecte ce conturează situaţia juridică specifică în materia alegerilor electorale, care justifică toate condiţiile statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia adoptării legilor prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Având în vedere costul total al organizării alegerilor locale şi parlamentare în 2008, se consideră că, în condiţiile economice actuale - în care majoritatea autorităţilor administraţiei publice locale este afectată de constrângeri bugetare, ce pot periclita organizarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale în cursul anului 2012, se impune alinierea legislaţiei electorale la condiţiile economice existente. Nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la încălcarea condiţiilor privind transparenţa actelor normative, întrucât legea ce formează obiectul sesizării a fost elaborată cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 521/2005 privind procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale la elaborarea proiectelor de acte normative, cu avizul favorabil al Consiliului Legislativ, şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
    În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată mai întâi că actele Comisiei de la Veneţia nu au forţă juridică obligatorie. Având în vedere caracterul de recomandare al acestora, statele europene sunt libere să adopte măsuri legislative în materie electorală în funcţie de contextul intern. Astfel fiind, nu sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. În continuare, cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, se consideră că este neîntemeiată, întrucât legea nu are caracter retroactiv, urmând să reglementeze numai pentru viitor exercitarea dreptului născut în temeiul vechii legislaţii aplicabile în domeniu. Totodată, prevederile legii deduse controlului de constituţionalitate sunt în acord cu principiul egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie. În plus, dispoziţiile constituţionale referitoare la principiul egalităţii sunt complet nerelevante în ceea ce priveşte comparaţia dintre durata mandatelor aleşilor locali în legislatura anterioară faţă de cea a mandatelor aleşilor locali din legislatura actuală, în condiţiile în care diferenţa provine din prelungirea duratei mandatului acestora prin efectul legii.
    VII. Preşedintele Camerei Deputaţilor, cu Adresa nr. 51/30 din 6 ianuarie 2012, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se consideră că nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevăd o procedură de legiferare, ci reguli referitoare la angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. De asemenea, Constituţia nu prevede, spre deosebire de alte sisteme constituţionale, un număr limită de angajări pe care le poate promova Guvernul într-o anumită perioadă de timp. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care au fost stabilite condiţiile în care Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituţie, şi se demonstrează îndeplinirea acestor condiţii.
    Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se apreciază că argumentele autorilor sesizării sunt, în marea lor parte, doar teoretice. Se arată în acest sens că opiniile Comisiei de la Veneţia au doar valoare de recomandare şi trebuie aplicate în condiţiile concrete din fiecare stat în parte.
    Cât priveşte principiul neretroactivităţii legii, se arată că în toate actele normative în care sunt reglementate alegerile locale se specifică faptul că mandatul unui ales se exercită de la data alegerii până la declararea ca ales sau constituit, după caz, a unui nou consiliu. Nicăieri însă nu se reglementează în ce perioadă trebuie organizate alegerile locale sau judeţene. Ca urmare, nimic nu îl putea împiedica pe legiuitor să stabilească data alegerilor locale în acelaşi moment cu alegerile parlamentare şi, prin urmare, nu se pune problema retroactivităţii acestei legi. Cu privire la invocarea încălcării principiului supremaţiei legii, se arată că, pe de o parte, nu este cazul în speţă, iar, pe de altă parte, că supremaţia legii este controlată de instanţele ordinare şi nicidecum de Curtea Constituţională. În sfârşit, cu privire la calificarea termenelor pentru formularea unor acţiuni şi a unor căi de atac, se arată că nicio dispoziţie a Constituţiei nu interzice legiuitorului să reglementeze termene de decădere în cazurile criticate de autorii sesizării.
    VIII. Guvernul, cu Adresa nr. 105 din 10 ianuarie 2012, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, se arată că acestea nu pot fi reţinute, întrucât, în cauză, sunt întrunite cele patru condiţii în care Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, condiţii stabilite de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.
    Se arată în acest sens, pentru a se susţine urgenţa măsurilor reglementate prin legea criticată, că acestea au fost determinate de contextul financiar actual şi ţinând cont de riscurile pe care o eventuală instabilitate politică prelungită le poate avea asupra stabilităţii financiare a României, dar şi asupra respectării angajamentelor financiare asumate de România. Este dreptul exclusiv al Guvernului ca, în cadrul politicii sale legate de modalitatea de reglementare a procesului electoral, să intervină atunci când este imperios necesar, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţării avute în vedere la adoptarea sa, existând riscul major de producere a unor disfuncţionalităţi sau efecte negative în modul de funcţionare a mecanismului electoral. Referitor la condiţia "maximei celerităţi", aceasta îşi are ca fundament şi finalitate procesul electoral care nu se desfăşoară uno ictu, ci presupune un lanţ de acţiuni şi evenimente, fiind puţin probabil ca soluţiile legislative benefice şi imediate pe care legea supusă controlului le instituie să poată fi adoptate prin utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Totodată, măsurile legislative sunt de amploare într-un domeniu de maximă importanţă, respectiv cel al desfăşurării procesului electoral, care reprezintă un pilon esenţial al consolidării democraţiei într-un stat de drept. Şi, în sfârşit, aplicarea legii criticate este imediată, nefiind prevăzut un termen pentru intrarea sa în vigoare.
    Se mai arată că autorii sesizării fac confuzie între instituţia angajării răspunderii şi delegarea legislativă, invocându-se în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că între adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului şi adoptarea unei ordonanţe de urgenţă există deosebiri constituţionale semnificative.
    În ceea ce priveşte susţinerea că legea a fost elaborată fără implicarea societăţii civile, aceasta este, în opinia Guvernului, eronată, întrucât elaborarea proiectului s-a făcut cu respectarea tuturor cerinţelor de tehnică legislativă, consultare şi transparenţă decizională.
    Cu privire la neconstituţionalitatea intrinsecă, se arată mai întâi că dispoziţiile Codului bunelor practici în materie electorală nu au caracter obligatoriu asupra statelor membre ale Uniunii Europene. În plus, chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată că statele au o marjă largă de apreciere în alegerea sistemului electoral şi a condiţiilor de aplicare a acestuia. Astfel fiind, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    Nu se poate reţine nici încălcarea principiului neretroactivităţii legii, întrucât, mandatele aleşilor locali fiind în curs, nu se poate considera că situaţia juridică născută în anul 2008 şi-a consumat efectele, din moment ce aceasta se manifestă şi în prezent. În plus, legea se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de ales local, toţi aflându-se în aceeaşi situaţie şi beneficiind, în consecinţă, de acelaşi tratament, fiind respectat astfel principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie.
    Referitor la calificarea termenelor prevăzute de art. I alin. (5) şi (6) din legea criticată ca fiind de decădere, se arată că aceasta nu este de natură să imprime legii vicii de neconstituţionalitate. În opinia Guvernului, este neîndoielnic că dispoziţiile legale în discuţie nu creează premisele unei imixtiuni în activitatea instanţei de judecată, deoarece nu se impun soluţii pentru instanţă, ci se reglementează doar o procedură de soluţionare care trebuie să întrunească criteriul celerităţii, având în vedere domeniul special de reglementare, instanţa fiind liberă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii, conform dispoziţiilor legale în materie.
    IX. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 27 decembrie 2011, Curtea Constituţională a solicitat secretarului general al Camerei Deputaţilor: expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege, avizul Consiliului Legislativ la proiectul de lege, expunerea primului-ministru de angajare a răspunderii Guvernului făcută în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 15 decembrie 2011; denumirea grupurilor parlamentare constituite la nivelul Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului, la data angajării răspunderii Guvernului.
    Cu Adresa nr. 51/6326 din 28 decembrie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale documentele solicitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, reţine următoarele:
    I. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia formulată de cei 88 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi 58 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.
    II. Obiecţia de neconstituţionalitate priveşte Legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată.
    Legea criticată cuprinde trei articole, după cum urmează:
    - articolul I - care stabileşte, în esenţă, că în anul 2012 alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale vor avea loc la data alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, exercitarea mandatului de către aleşii locali în funcţie până la data validării noilor aleşi, precum şi obligaţia de delimitare a colegiilor uninominale în care vor avea loc alegerile (competenţa autorităţilor sub acest aspect, procedura, acte, mod de contestare, termene incidente);
    - articolul II - prin care se introduce în Legea nr. 35/2008 capitolul XIV1 cu denumirea "Organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale", care cuprinde norme referitoare la listele electorale, birourile electorale, candidaturile, campania electorală, semnele electorale, logistica electorală şi votarea, precum şi suportarea de la bugetul de stat a cheltuielilor pentru pregătirea, organizarea şi desfăşurarea alegerilor;
    - articolul III - care se referă la republicarea legilor modificate prin acest act normativ, în termen de 30 de zile de la data intrării sale în vigoare.
    III. Criticile formulate de autorii obiecţiei privesc constituţionalitatea extrinsecă şi cea intrinsecă a legii ce face obiectul sesizării, astfel încât motivele de neconstituţionalitate enunţate vor fi examinate distinct, în mod corespunzător celor două categorii de critici.
    1. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
    Curtea constată că Legea ce formează obiectul sesizării a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, reglementată de dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."
    Cu privire la procedura prevăzută de textul constituţional menţionat, Curtea Constituţională a stabilit, pe calea interpretării sistematice a Constituţiei, o serie de condiţii şi limite, atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor pronunţate fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, general obligatorii.
    Astfel, prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a statuat că la această modalitate simplificată de legiferare "trebuie să se ajungă în extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă." Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat că "angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. [...] Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale".
    Tot astfel, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea a subliniat că "acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare".
    În considerarea acestor raţiuni, Curtea Constituţională a stabilit, pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011), criteriile a căror respectare este impusă de art. 114 din Constituţie, respectiv:
    "- existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;
    - necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
    - importanţa domeniului reglementat;
    - aplicarea imediată a legii în cauză."
    Curtea constată că în cazul legii ce face obiectul sesizării sunt întrunite, din punct de vedere formal, criteriile care, potrivit jurisprudenţei menţionate, susţin recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.
    Astfel, câtă vreme scopul adoptării acestei legi îl constituie organizarea la aceeaşi dată a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, alegeri care urmează a avea loc la mai puţin de un an de la data la care legea a fost prezentată în Parlament, rezultă atât caracterul urgent al măsurilor reglementate de actul normativ în cauză, cât şi necesitatea adoptării sale cu maximă celeritate. Aceleaşi considerente justifică şi aplicarea imediată a legii, fiind în mod evident necesară luarea măsurilor de ordin tehnic şi procedural necesare pentru desfăşurarea procesului electoral în condiţiile acestei legi. În sfârşit, este îndeplinit şi criteriul referitor la importanţa domeniului reglementat, legea criticată stabilind măsuri legislative de amploare în materia alegerilor, de a căror desfăşurare corespunzătoare depinde însăşi legitimitatea celor aleşi şi buna funcţionare a democraţiei. Ca urmare, apare ca neîntemeiată susţinerea autorilor sesizării referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, care reglementează procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.
    Tot astfel, sunt neîntemeiate şi criticile fundamentate pe realizarea unui paralelism între instituţia angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege şi instituţia delegării legislative. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens, de exemplu prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, că "între aprobarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului şi adoptarea unei ordonanţe de urgenţă există deosebiri constituţionale semnificative. Condiţiile restrictive prevăzute pentru reglementarea prin ordonanţă de urgenţă nu pot fi avute în vedere la examinarea constituţionalităţii legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să impună aceleaşi condiţii pentru ambele proceduri de legiferare, ar fi prevăzut aceasta în mod expres." Cât priveşte interpretarea potrivit căreia textul art. 114 din Constituţie trebuie interpretat restrictiv, prin proiect de lege înţelegându-se doar proiectele de lege ordinară, Curtea reţine că este lipsită de fundament juridic.
    Dincolo de aceste criterii de ordin formal, Curtea constată că legea criticată reglementează într-un domeniu - cel electoral - care este de esenţa regimului politic democratic. Caracterul democratic al unui stat - aşa cum statul român este definit în primul articol al Constituţiei - nu poate fi conceput fără o legislaţie electorală care să permită, în mod efectiv, exprimarea voinţei reale a cetăţenilor de a-şi alege organele reprezentative, prin alegeri libere, periodice şi corecte. Un sistem electoral democratic şi stabil, inspirat din această voinţă reală a celor care, potrivit art. 2 din Constituţie, sunt deţinătorii suveranităţii naţionale, este de natură să determine o percepţie şi o atitudine civică corespunzătoare a cetăţenilor şi, totodată, poate impune o conduită adecvată competitorilor electorali. Or, potrivit art. 2 din Constituţie, suveranitatea naţională se exercită prin organele reprezentative ale poporului român şi prin referendum, iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Pe de altă parte, conform art. 73 alin. (3) lit. a) din Legea fundamentală, sistemul electoral se reglementează prin lege organică.
    Aceste considerente recomandă ca reglementările în materie electorală să fie dezbătute în Parlament, iar nu adoptate pe calea unei proceduri cu caracter de excepţie, prin care Parlamentul este ocolit, dar obligat la un vot tacit asupra unui conţinut normativ aflat la aprecierea aproape exclusivă a Guvernului. Mecanismul moţiunii de cenzură, reglementat de art. 114 din Constituţie, poate avea caracter iluzoriu atunci când Guvernul dispune de o majoritate sigură în Parlament, adoptarea legii asupra căreia Guvernul îşi angajează răspunderea devenind, în aceste condiţii, o pură formalitate.
    Curtea subliniază, şi în acest context, importanţa pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care trebuie să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, cu atât mai mult atunci când sunt în discuţie principii fundamentale ale democraţiei. Or, în contextul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului evocă adeseori conceptul de "societate democratică", iar unul dintre criteriile obiective ale unei asemenea societăţi este tocmai organizarea de alegeri libere, periodice şi corecte. Din perspectiva aceluiaşi principiu - al loialităţii constituţionale -, Curtea mai reţine că restricţiile bugetare în contextul crizei financiare, înfăţişate în cauză ca motivaţie a opţiunii pentru procedura angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege, sunt de notorietate, fiind adesea invocate de Guvern pentru susţinerea unor măsuri adoptate în ultimii ani, şi persistă de o perioadă de timp suficient de lungă pentru a permite promovarea pe calea procedurii obişnuite a actului normativ în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea vizează momente definite din punct de vedere temporal, perioada alegerilor, atât pentru Camera Deputaţilor şi Senat, cât şi pentru autorităţile administraţiei publice locale fiind determinabilă, într-o anumită marjă de timp, în raport cu dispoziţiile Constituţiei [art. 63 alin. (1)], respectiv ale Legii nr. 215/2001.
    2. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente, enunţate şi grupate în mod corespunzător argumentelor cuprinse în sesizarea examinată:
    A. Organizarea în anul 2012 a alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată
    În opinia autorilor sesizării legea criticată este neconstituţională întrucât, pe de o parte, reformând în mod radical legislaţia electorală cu puţine luni înainte de alegeri, încalcă standardele europene în materie, iar, pe de altă parte, prin reglementarea organizării la aceeaşi dată a alegerilor pentru Camera Deputaţilor, Senat şi autorităţile administraţiei publice locale, se creează o confuzie în rândul electoratului, care este pus în situaţia de a vota cu un număr ridicat de buletine de vot.
    Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. Dreptul la alegeri libere este consacrat de art. 21 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ("Voinţa poporului este fundamentul puterii de stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri libere, care să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal şi exprimat prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului."), de art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ("Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile [...] de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor") şi de art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ"), fiind unanim apreciat ca fiind expresia cea mai profundă a organizării unei societăţi cu adevărat democratice.

        Dreptul la alegeri libere impune respectarea unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţii normelor juridice în domeniul electoral. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiu care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă. Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekv├┌nyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005).
        Aceste principii cunosc o dezvoltare specială în ceea ce priveşte dreptul electoral, în considerarea importanţei acestuia, fiind subliniate în documente adoptate în această materie. Autorii sesizării invocă în acest sens Codul bunelor practici în materie electorală - Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), act care accentuează mai ales "stabilitatea unor reguli mai speciale ale dreptului electoral, în special cele care reglementează sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale şi constituirea teritorială a circumscripţiilor". În acelaşi document se mai statuează că "ar fi necesar a se evita, nu atât modificarea sistemelor de scrutin - ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite - ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (cel puţin un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic".
        Or, legea criticată, modificând cu mai puţin de un an înaintea alegerilor procedura de desfăşurare a acestora, se abate de la dispoziţiile invocate. O asemenea modificare legislativă intempestivă poate fi de natură să creeze dificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul adaptării la procedura nou instituită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta le presupune.
        Curtea constată, totodată, că această reglementare este de natură să determine dificultăţi în exercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele din urmă, restrângerea exerciţiului acestui drept. Astfel, prin organizarea concomitentă a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi a celor pentru autorităţile administraţiei publice locale cetăţenii vor avea de realizat o sarcină mult mai complexă - exprimarea opţiunii pe 6 buletine de vot -, ceea ce va presupune creşterea exponenţială a timpului necesar votării pentru fiecare cetăţean, luând în calcul în acest sens distribuirea buletinelor, timpul de vot în cabine, introducerea buletinelor de vot în cele 3 urne. Complexitatea operaţiunilor de vot poate avea ca efect excluderea de la vot a alegătorilor care, independent de voinţa lor, nu vor reuşi să voteze în perioada de timp afectată exercitării votului, până la închiderea urnelor.
        Acestea sunt şi raţiunile practice care fundamentează o altă regulă prevăzută de Codul bunelor practici în materie electorală, şi anume aceea ca procedura de votare să rămână cât mai simplă, pentru a lăsa deplină libertate alegătorilor de a-şi exprima voinţa şi a asigura astfel efectivitatea dreptului la vot şi la alegeri libere.
        În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a reţinut că, "în ordinea lor juridică internă, statele contractante pot supune exerciţiul dreptului la vot şi pe cel al dreptului la eligibilitate unor condiţii cărora, în principiu, dispoziţiile art. 3 nu le sunt potrivnice. Astfel, statele dispun în această materie de o largă marjă de apreciere [...] Curtea trebuie să se asigure că asemenea condiţii să nu fie de natură a aduce atingere însăşi substanţei acestor drepturi, privându-le astfel de efectivitatea lor, că ele urmăresc un scop legitim şi că mijloacele folosite pentru realizarea lor nu sunt disproporţionate; în special, asemenea condiţii şi restricţii nu trebuie, practic, să anihileze libera exprimare a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ" (Cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, din 2 martie 1987, paragraful 52).
        De asemenea, în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, din 6 octombrie 2005, paragraful 57, Curtea a reţinut că statului îi revine obligaţia de a adopta măsuri pozitive pentru a organiza alegeri democratice (în acelaşi sens: Cauza Zdanoka împotriva Letoniei, din 16 martie 2006, şi Cauza Yumak şi Sadak împotriva Turciei, din 8 iulie 2008).
        Curtea reţine că o procedură greoaie de vot, determinată de numărul mare de buletine de vot, ca şi autorităţile publice diferite cu privire la care alegătorii trebuie să îşi manifeste în acelaşi timp opţiunea, pot avea ca efect împiedicarea liberei exprimări a opiniei acestora.
        Curtea constată că, potrivit expunerii de motive a legii, raţiunea organizării alegerilor locale şi a celor parlamentare din anul 2012 la aceeaşi dată este, în esenţă, reducerea cheltuielilor bugetare, impusă de contextul economic actual, implicând şi suportarea acestora din acelaşi buget - cel de stat. Importanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică - incontestabile de altfel - nu se pot constitui însă în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept.
        Faţă de cele reţinute în expunerea de motive, Curtea a transmis Guvernului, cu adresa nr. 459 din 19 ianuarie 2012, solicitarea de a comunică o estimare a impactului financiar asupra bugetului general consolidat în ipoteza organizării la date diferite a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi pentru cele parlamentare, precum şi costurile organizării celor două categorii de alegeri la aceeaşi dată. S-a solicitat, totodată, comunicarea cheltuielilor efective pe care lear presupune cele două categorii de alegeri, precum şi costurile colaterale pe care le-ar putea genera desfăşurarea a două rânduri de campanii electorale.
        Cu adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 611 din 24 ianuarie 2012, Guvernul a transmis costurile publice pentru organizarea celor două categorii de alegeri la date diferite (cca. 348,5 milioane lei), respectiv la aceeaşi dată (cca. 191,7 milioane lei), precum şi suma astfel economisită (cca 156,8 milioane lei). Aceste date nu au adus elemente concludente, în raport cu expunerea de motive a legii, care să justifice organizarea alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată.
        Curtea mai reţine că organizarea la aceeaşi dată a celor două categorii de alegeri determină încălcarea dreptului de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constituţie. Aceasta întrucât există situaţii în care un candidat care nu a câştigat un mandat de ales local (primar sau preşedinte de consiliu judeţean) să îşi exprime dorinţa de a participa la alegerile naţionale pentru un mandat de parlamentar (deputat sau senator), lucru perfect posibil, dar numai în cazul unor alegeri care se desfăşoară la date diferite. Or, legea criticată prevede că, în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Parlament la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, o persoană nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator şi nici pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator.
        Pentru considerentele arătate, Curtea constată că legea criticată încalcă, în ansamblul său, dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privitoare la obligaţia de respectare a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi ale art. 37 privind dreptul de a fi ales, interpretate în concordanţă cu prevederile art. 21 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
        B. Prelungirea mandatului aleşilor locali
        În motivarea sesizării se mai susţine că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (6). Aceasta întrucât legea stabileşte o prelungire cu aproximativ 6 luni a mandatelor aleşilor locali, aflaţi în prezent în funcţie, de vreme ce aceştia şi-au dobândit mandatele ca urmare a alegerilor ce au avut loc în iunie 2008.
        Curtea constată în acest sens că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, "Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al preşedintelui consiliului judeţean şi al consilierului judeţean este de 4 ani. Mandatul se exercită în condiţiile legii".
        Potrivit art. 38 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă".
        Potrivit art. 69 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav".
        Potrivit art. 93 alin. (1) din aceeaşi lege, "Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă".
        Textele legale citate preiau regula instituită de art. 63 alin. (1) din Constituţie în privinţa mandatelor Camerelor Parlamentului, potrivit căreia "Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora", regulă ce are la bază principiul periodicităţii alegerilor, respectiv faptul că mandatul unei adunări reprezentative nu trebuie să depăşească o anumită perioadă de timp stabilită de Constituţie sau de lege. O guvernare democratică cere ca poporul, prin corpul electoral, să decidă la intervale regulate de timp, astfel încât reprezentanţii să reflecte voinţa acestuia, poporul fiind informat asupra schimbărilor politice, economice şi sociale ce au avut loc într-o anumită perioadă. Periodicitatea alegerilor constituie unul dintre principiile patrimoniului electoral european, enunţate încă din primul articol al Liniilor directoare adoptate de către Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 51-a sesiuni plenare ("Cele cinci principii fundamentale care stau la baza patrimoniului electoral european sunt sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret şi direct. Mai mult decât atât, alegerile trebuie organizate în mod periodic.").
        Dată fiind importanţa acestui principiu, excepţiile - cu consecinţa prelungirii mandatelor aleşilor dincolo de termenele prevăzute de lege - sunt strict şi limitativ prevăzute de Constituţie şi de lege şi privesc situaţii extreme, cu caracter cu totul deosebit, cum ar fi starea de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, situaţii care nu subzistă în cauză.
        Astfel, reglementarea criticată, stabilind prin dispoziţiile art. I alin. (1) că, în anul 2012, alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale vor avea loc la data alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, precum şi că primarii, preşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni în funcţie îşi exercită mandatul până la data validării noilor aleşi, determină ca mandatele acestora să fie prelungite cu un termen ce poate depăşi 6 luni. Având în vedere că mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului expiră în noiembrie 2012 şi că, potrivit art. 63 alin. (2) din Constituţie, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului, rezultă că organizarea, la aceeaşi dată, a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale va duce la prelungirea mandatului aleşilor locali, iar, potrivit textului din lege, durata mandatului se va prelungi mai mult, până la data validării noilor aleşi. Cauza prelungirii mandatelor nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile menţionate de Legea nr. 215/2001, cauze care justifică, potrivit Constituţiei, prelungirea mandatelor aleşilor, încălcând, prin urmare, principiul periodicităţii alegerilor şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră obligaţia respectării Constituţiei, supremaţiei sale şi a legilor.
        Pe de altă parte, redimensionând durata mandatelor în curs ale aleşilor locali, legea criticată încalcă principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa "că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală". (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Chiar dacă decizia menţionată vizează situaţia unor mandate în funcţii de conducere în cadrul unor instituţii, principiul care le guvernează fiind acelaşi - cel al neretroactivităţii legii -, considerentele menţionate sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. În acelaşi sens, pronunţându-se asupra unei norme care introducea o nouă cauză de încetare a mandatului aleşilor locali pentru un comportament manifestat anterior intrării în vigoare a normei respective, Curtea a statuat că "în condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia [n.a. în prezenta cauză, prin instituirea unei alte durate a mandatului] legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege, odată adoptată de Parlament, va putea produce efecte juridice numai pentru viitor". (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007).
        Argumentele arătate în expunerea de motive la lege în sensul că organizarea şi desfăşurarea concomitentă a mai multor scrutine nu reprezintă o premieră, oferindu-se ca exemple în acest sens faptul că, până în anul 2004, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi alegerile pentru Preşedintele României au avut loc la aceeaşi dată, prin utilizarea unei infrastructuri electorale comune, sau faptul că au existat situaţii în care s-au organizat, în acelaşi timp, referendum şi alegeri, nu pot fi reţinute, având în vedere situaţiile diferite, atât sub aspectul complexităţii operaţiunilor pe care votarea lea presupus în acele cazuri, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că organizarea concomitentă a alegerilor, respectiv a referendumurilor menţionate nu a modificat cu nimic mandatele în curs respective.
        Se mai invocă un singur precedent în aceeaşi materie, respectiv o situaţie în care mandatul aleşilor locali a fost prelungit, autorităţile locale alese în februarie 1992 încetându-şi mandatul în iunie 1996. Examinând legea în vigoare la acea dată, respectiv Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 noiembrie 1991, se constată următoarele:
        - potrivit art. 22 alin. 1 din lege: "Mandatul consiliilor locale este de 4 ani.";
        - potrivit art. 40 alin. 1 din lege: "Mandatul primarului este de 4 ani şi expiră la depunerea jurământului de către noul primar.";
        - potrivit art. 60 alin. 1 din lege: "Mandatul consiliului judeţean este de 4 ani."
        Textele citate au fost modificate prin Legea nr. 24/1996 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996, în sensul completării lor în acord cu dispoziţiile constituţionale, respectiv al reglementării, cu caracter expres şi limitativ, a cazurilor în care mandatele aleşilor locali puteau fi prelungite.
        Se constată aşadar că, la data expirării mandatelor primarilor, consilierilor locali şi consilierilor judeţeni aleşi în februarie 1992 (respectiv februarie 1996), nu subzistau regulile instituite ulterior de legislaţia în materie. De asemenea, la data publicării în Monitorul Oficial al României (18 aprilie 1996) a Hotărârii Guvernului nr. 264 din 16 aprilie 1996 privind stabilirea datei alegerilor locale, respectiv la data alegerilor locale (2 iunie 1996), nu subzistau aceste reguli, întrucât, potrivit art. 118^1 din Legea nr. 69/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/1996, "Prezenta lege intră în vigoare pe data constituirii autorităţilor administraţiei publice locale rezultate în urma alegerilor locale din anul 1996, cu excepţia art. 14 şi 56 care se aplică odată cu publicarea legii în Monitorul Oficial al României".
        Astfel fiind, chiar dacă s-ar accepta că un precedent cu caracter de excepţie poate justifica o nouă excepţie în aceeaşi materie, precedentul invocat a existat într-un cadru normativ diferit de cel actual, în care nu existau norme exprese în legislaţia internă.
        În acelaşi context, Curtea constată că, de principiu, prelungirea mandatului în curs al reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei, stabileşte că acestea "se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial".
        În ceea ce priveşte menţiunea cuprinsă în art. I pct. 1 din legea criticată, în sensul că organizarea la aceeaşi dată a alegerilor generale şi locale din anul 2012 va avea loc "prin derogare de la prevederile art. 26 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 69 alin. (1) şi art. 93 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001", Curtea constată că aceasta este contrazisă de art. II pct. 2 al aceluiaşi act normativ. Astfel, faţă de reglementarea cu caracter general introdusă prin art. II pct. 2 în cuprinsul Legii nr. 35/2008, şi anume capitolul XIV1 "Organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale", ar urma ca şi în anul 2016 aceste alegeri să se desfăşoare concomitent. Organizarea la date diferite a alegerilor generale şi locale în anul 2016 ar presupune o modificare legislativă în acest sens şi, implicit, prelungirea mandatului aleşilor locali la o altă dată, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie.
        Pentru motivele arătate, Curtea constată că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), privitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, precum şi pe cele ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
        C. Decăderea instanţelor judecătoreşti din dreptul de a soluţiona acţiunile formulate împotriva hotărârilor de Guvern menţionate de lege
        Autorii sesizării mai susţin că dispoziţiile art. I alin. (3)-(6) din legea criticată sunt neconstituţionale, deoarece stabilesc, sub sancţiunea decăderii, o serie de termene procedurale, inclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea de către instanţa de judecată a unor acţiuni prevăzute de lege. Or, sancţiunea decăderii nu este opozabilă instanţei de judecată, pentru că aceasta este autoritatea care înfăptuieşte justiţia şi, prin urmare, normele criticate consacră o imixtiune a legiuitorului în activitatea instanţei de judecată.
        Examinând dispoziţiile legale criticate, se constată că obiecţiunile autorilor sesizării sunt întemeiate. Astfel, potrivit art. I alin. (5) din lege, "Acţiunile prevăzute la alin. (4) [şi anume cele formulate împotriva hotărârilor de Guvern prin care sunt delimitate colegiile uninominale unde au loc alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012] se judecă de urgenţă şi cu precădere şi se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, termenul fiind unul de decădere. Hotărârea se afişează, în mod vizibil, la sediul instanţei care a pronunţat-o". Totodată, potrivit art. I alin. (6), "recursul se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, termenul fiind unul de decădere".
        Astfel cum este redactat, textul de lege menţionat instituie o sancţiune pentru instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea acţiunii împotriva hotărârilor de Guvern în cauză, sancţiune incompatibilă cu rolul şi statutul instanţelor judecătoreşti. Aceasta întrucât decăderea reprezintă pierderea unui drept sau privarea de un drept privitor la îndeplinirea unui act de procedură, din cauza nerespectării termenului, a etapei procesuale sau a ordinii procesuale stabilite de lege pentru exercitarea sau conservarea lui. Este o sancţiune procesuală având, pe de o parte, o funcţie preventivă, în sensul că stimulează activitatea procesuală a părţilor şi buna lor credinţă în exercitarea drepturilor lor procesuale, iar, pe de altă parte, o funcţie sancţionatorie, constând în pierderea dreptului sau privarea părţii de un drept procesual. Decăderea este, prin urmare, o sancţiune care priveşte părţile în proces, iar nu instanţa care soluţionează procesul şi care trebuie să aplice dispoziţiile legale care reglementează sancţiunea procedurală în cauză.
        Chiar dacă, în mod evident, raţiunea legii este aceea de a imprima o anumită celeritate procedurilor pe care le consacră, celeritate impusă de materia reglementată, redactarea acesteia este defectuoasă, fiind de natură să aducă atingere principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi principiului independenţei justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală Totodată, se încalcă şi liberul acces la justiţie al titularilor acţiunilor formulate împotriva hotărârilor de Guvern prin care sunt delimitate colegiile uninominale unde au loc alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, persoane care, în ipoteza în care instanţa de judecată este decăzută din dreptul de a le soluţiona acţiunile, se află în imposibilitatea de a-şi valorifica în justiţie dreptul consacrat de lege.
        D. Raporturile de ordin constituţional dintre Parlament şi Guvern şi controlul judecătoresc al actelor care privesc aceste raporturi
        O altă critică a autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate priveşte alin. (2)-(4) ale art. I din lege, prin raportare la art. 126 alin. (6) fraza întâi din Constituţie.
        Textele criticate au următoarea redactare: "(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012 au loc în colegiile uninominale delimitate prin hotărâre a Guvernului cu cel puţin 4 luni înaintea datei alegerilor, la propunerea unei comisii parlamentare speciale constituite din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui grup parlamentar.
        (3) Propunerile comisiei prevăzute la alin. (2) se înaintează Guvernului cu cel puţin 5 luni înaintea datei alegerilor.
        (4) Împotriva hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (2), persoanele interesate pot introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 48 de ore de la intrarea în vigoare a acesteia."
        Articolul 126 alin. (6) fraza întâi din Constituţie are următoarea redactare:
        "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar."
        Cu privire la alin. (2)-(4) ale art. I din lege, Curtea constată, mai întâi, că acestea reglementează raporturi între Parlament şi Guvern incompatibile cu normele de principiu cuprinse în cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul al titlului III din Constituţie - Autorităţile publice. Astfel, potrivit textelor de lege criticate, în cadrul procedurii de delimitare a colegiilor uninominale, prerogativa de a formula propuneri revine Parlamentului, iar prerogativa deciziei asupra acestor propuneri revine Guvernului, concretizându-se într-o hotărâre. Or, de esenţa raporturilor dintre cele două autorităţi este controlul parlamentar al activităţii Guvernului, iar nu cel guvernamental asupra activităţii Parlamentului, respectiv asupra propunerii acestei autorităţi de delimitare a colegiilor uninominale.
        Curtea mai constată că, în mod contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) fraza întâi din Constituţie, normele criticate supun controlului judecătoresc al instanţelor de contencios administrativ un act administrativ - hotărârea Guvernului de delimitare a colegiilor uninominale - care priveşte aceste raporturi.
        Curtea constată, totodată, că modul de reglementare a componenţei comisiilor parlamentare speciale, prin alin. (2) al art. I din lege, încalcă prevederile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, potrivit cărora "(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
        (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere". Textele constituţionale citate impun respectarea principiului configuraţiei politice la alcătuirea comisiilor parlamentare, iar textul de lege criticat, potrivit căruia comisia parlamentară specială se constituie "din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui grup parlamentar", încalcă acest principiu, neţinând seama de faptul că grupurile parlamentare nu sunt egale, ci reprezentative, potrivit mărimii lor şi în raport de configuraţia politică ce stă la baza alcătuirii structurilor Camerelor Parlamentului.
        De altfel, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "(1) Prima delimitare şi numerotare a colegiilor uninominale va fi efectuată prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maximum 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu", a fost realizată, prin Hotărârea Guvernului nr. 802/2008, prima delimitare a colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel fiind, ar fi trebuit ca pentru alegerile din 2012 să se procedeze la actualizarea acesteia, în conformitate cu alin. (2) al art. 12 din Legea nr. 35/2008, potrivit căruia "Delimitarea şi numerotarea colegiilor uninominale se actualizează de către Autoritatea Electorală Permanentă. Operaţiunea de delimitare se actualizează anual în cazul în care au apărut modificări în structura, denumirea sau rangul unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi după fiecare recensământ al populaţiei, cu cel puţin 12 luni înainte de alegerile parlamentare la termen, prin emiterea unei hotărâri a Autorităţii Electorale Permanente, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I". Or, legea criticată abrogă, prin art. II pct. 1 dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 35/2008, procedând la adoptarea unor noi dispoziţii referitoare la delimitarea colegiilor uninominale, dispoziţii care contravin, pentru motivele arătate, Legii fundamentale.
        În legătură cu reglementarea delimitării colegiilor uninominale, Curtea reţine, de principiu, că pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Denumirea şi numerotarea circumscripţiilor electorale sunt prevăzute într-o anexă, care face parte integrantă din lege (art. 10 din Legea nr. 35/2008). Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 35/2008, alegerea deputaţilor şi a senatorilor are loc, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale în colegii uninominale, organizate, conform art. 2 pct. 10 din lege, ca subunităţi ale unei circumscripţii electorale, în care se atribuie un singur mandat. Ţinând seama de faptul că, potrivit legii, colegiile uninominale sunt structuri organizate în interiorul circumscripţiilor electorale (prevăzute, aşa cum s-a arătat, în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 35/2008), delimitarea acestora intră în competenţa legiuitorului, câtă vreme, potrivit art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, reglementarea sistemului electoral se face prin lege organică.
        Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că textele de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 64, referitoare la organizarea Camerelor Parlamentului, ale cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul din titlul III al Constituţiei - Autorităţile publice şi ale art. 126 alin. (6) care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar.
        Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010, actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie, în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene.
        Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008, care a fost modificată la două luni de la adoptarea de către Parlament prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008, şi la 5 luni de la adoptare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008. Prin aceasta din urmă ordonanţă au fost aduse 92 de modificări şi completări legii, în condiţiile în care legea adoptată iniţial de Parlament cu respectarea art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie cuprindea 76 de articole şi o anexă referitoare la circumscripţiile electorale.
        În cadrul preocupărilor de revizuire a legislaţiei electorale, o atenţie sporită trebuie acordată posibilităţii cetăţenilor români cu drept de vot care domiciliază în străinătate de a-şi exercită dreptul de vot, în cadrul unei proceduri speciale, care să se desfăşoare în corelare cu orele oficiale ale României între care se desfăşoară procesul de votare.
        De altfel, cu privire la sistemul electoral, Curtea a evidenţiat, prin Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 30 decembrie 2009, necesitatea ca întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru Parlamentul European, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într-un cod electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent.
        Curtea subliniază că reglementarea sistemului electoral trebuie să se facă, potrivit art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, prin lege organică adoptată în cadrul dezbaterilor parlamentare, cu respectarea interdicţiei prevăzute la art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală şi cu respectarea documentelor internaţionale care stabilesc principiile fundamentale ale unor alegeri democratice. Luând în discuţie, în acest context, forţa juridică a dispoziţiilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneţia, invocat de autorii sesizării, Curtea reţine că într-adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele - care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim - îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special.
        În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta". În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte atât considerentele, cât şi dispozitivul prezentei decizii.

        Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

                       CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                          În numele legii
                              DECIDE:

        Constată că Legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali este neconstituţională.
        Definitivă şi general obligatorie.
        Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
        Dezbaterea a avut loc la data de 25 ianuarie 2012 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

                 PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                         AUGUSTIN ZEGREAN

                     Prim-magistrat-asistent,
                           Marieta Safta

                               *

                          OPINIE SEPARATĂ

        În dezacord, în parte, cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, în sensul constatării neconstituţionalităţii Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, facem următoarele consideraţii:
        1. Referitor la criticile sub aspectul neconstituţionalităţii extrinseci Curtea nu a redat în mod exact propria jurisprudenţă referitoare la angajarea răspunderii Guvernului. Astfel nu au fost invocate decizii fundamentale în materie, respectiv: deciziile nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, 383 din 13 aprilie 2010, 574 din 4 mai 2011 şi 575 din 4 mai 2011. În schimb, deşi critica referitoare la încălcarea constituţionalităţii sub aspect extrinsec a fost respinsă, o parte din motivarea Curţii reia argumente din opiniile separate la aceste decizii.
        2. Apreciem că pronunţarea Curţii este vagă. Astfel, se consideră că se aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie cu argumentaţia că se încalcă stabilitatea normelor juridice din domeniul electoral. Acelaşi caracter vag au şi referinţele la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind accesibilitatea şi previzibilitatea legii.
        Este de apreciat faptul că prin Decizia nr. 51/2012 Curtea a reflectat exact sensul principiului securităţii juridice, aşa cum a fost formulat în opinia separată la Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României. Cu acel prilej, Curtea a dat un sens eronat principiului securităţii juridice apreciind că acesta se referă la bunuri şi nu la cetăţeni, astfel cum s-a menţionat şi în decizie: "securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii", pentru a justifica necesitatea menţinerii în Constituţie a prezumţiei dobândirii licite a averii.
        3. Menţionarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu corespunde sensului dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este unanim acceptat că sensul acestei jurisprudenţe lasă o largă marjă de apreciere statelor. Astfel, prin hotărârile din 2 martie 1987, 6 octombrie 2005, 16 martie 2006, 9 aprilie 2002 şi 8 iulie 2008, pronunţate în cauzele Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, Cauza Hirst împotriva Marii Britanii, Cauza Zdanoka împotriva Letoniei, Cauza Podkolzina împotriva Letoniei, Cauza Yumak şi Sadak împotriva Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit 4 mari principii în ceea ce priveşte interpretarea art. 3. Primul este cel al dreptului de a alege şi de a fi ales, coroborat cu libertatea de expresie şi libertatea unor dezbateri politice libere, al doilea faptul că statul dispune de o largă marjă de apreciere cu privire la dreptul la vot, având în vedere tradiţiile politice diferite ale statelor. Al treilea este acela potrivit căruia Curtea nu acceptă restricţii ale drepturilor prevăzute de art. 3 care sunt arbitrare şi bazate pe discriminare politică. Al patrulea principiu reflectă prudenţa Curţii Europene în a impune statelor o anumită viziune asupra interpretărilor constituţionale ţinând cont de importanţa suveranităţii naţionale în acest domeniu. (În acest sens, Michael O'Boyle, "Electoral disputes and the ECHR: an overview", J.-F. Renucci, "Traite de droit europeen des droits de l'homme", L.G.D.J., Paris, 2007, p. 277-282; Fr. Sudre, "Droit europeen et international des droits de l'homme", 9e edition revue et augmentee, PUF, Paris, 2008, p. 561-568, Corneliu Bîrsan "Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - comentariu pe articole", pag. 1774-1806).
        De altfel, aceasta a fost şi interpretarea pe care Curtea Constituţională a României a dat-o prin Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010.
        În sensul celor de mai sus apreciem că actul normativ criticat nu contravine dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
        4. Invocarea de către Curte a încălcării art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice este lipsită de fundament juridic. Astfel, aşa cum rezultă din Comentariul General al Comitetului Drepturilor Omului, ONU, organism care interpretează şi aplică Pactul, referitor la art. 25 privind dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a alege şi de a fi ales şi de a avea acces în condiţii generale de egalitate la funcţiile publice din ţara sa, modul de organizare a alegerilor nu este considerat ca intrând în sfera de organizare a alegerilor în statele membre.
        5. Modul în care a fost interpretat art. 37 din Constituţie implică faptul că toate statele care au alegeri comasate nu respectă dreptul de a fi ales. Astfel, nu se poate reţine argumentaţia potrivit căreia "întrucât există situaţii în care un candidat care nu a câştigat un mandat de ales local (primar sau preşedinte de consiliu judeţean), să-şi exprime dorinţa de a participa la alegerile naţionale pentru un mandat de parlamentar (deputat sau senator), lucru perfect posibil, dar numai în cazul unor alegeri care se desfăşoară la date diferite". Amintim că există mai multe cazuri de comasare a diferitelor tipuri de alegeri, un exemplu recent fiind şi comasarea alegerilor locale cu cele pentru Parlamentul European din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, din anul 2009.
        În această logică nici alegerile prezidenţiale nu s-ar mai putea organiza odată cu alegerile parlamentare, practică curentă în multe state democratice. Amintim că după adoptarea Constituţiei României în 1991 aceasta a fost practica între anii 1992 şi 2004.
        6. Referitor la prelungirea mandatului aleşilor locali, Curtea a reţinut că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), privitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, precum şi pe cele ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
        Prelungirea mandatului aleşilor locali constituie o practică a statelor democratice. Astfel, Franţa, prin Legea nr. 2005-1563 din 15 decembrie 2005 privind prelungirea duratei mandatului din 2007 a consilierilor municipali şi consilierilor generali, a prelungit cu un an mandatul consilierilor menţionaţi. Dintr-o perspectivă elementară comparativă nu se poate susţine că sa încălcat principiul neretroactivităţii legii, acesta fiind exclus din categoria principiilor care presupun o largă marjă de apreciere a statelor.
        Referitor la legislaţia română, potrivit principiului ierarhiei normelor juridice, apreciem că dispoziţiile art. 53 din Constituţie prevalează faţă de normele cuprinse în art. 38 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora "Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă". Una dintre particularităţile Constituţiei din 1991 este consacrarea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi într-un singur articol. Curtea a examinat, într-un context în care au fost invocate probleme determinate de criza economică, întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, Curtea a constatat că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe care legea criticată o reglementa îndeplinea condiţiile impuse de textul constituţional. Curtea a reţinut că "măsura de restrângere este prevăzută prin lege, vizează exerciţiul dreptului, iar nu substanţa acestuia, este determinată de o situaţie de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării, şi implicit, securitatea naţională".
        Acelaşi tip de argumentaţie a fost reluat de Curte prin deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011.
        Amintim că prin deciziile din 6 decembrie 2011, pronunţate în cauzele conexate nr. 4.232/2011, Felicia Mihăeş împotriva României, şi, respectiv, nr. 44.605/2011, Adrian Gavril Senteş împotriva României, prin care au fost respinse cererile formulate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a folosit în motivarea sa argumentul privitor la constrângerile bugetare legate de situaţia financiară determinată de criza economică.
        7. Apreciem că este lăudabil modul în care Curtea invocă Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept de la Veneţia. Constatăm o evoluţie pozitivă de la Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010 prin care Curtea constata că actul invocat nu are un caracter obligatoriu asupra statelor Uniunii Europene şi că, de altfel, Codul "nu impune sancţiuni în eventualitatea în care statele eşuează în implementarea dispoziţiilor sale".
        8. Partea finală a deciziei Curţii prin care se indică imperfecţiunile sistemului electoral românesc privind modul în care trebuie delimitate şi numerotate colegiile uninominale, organizarea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare şi se indică modalităţi de revizuire a legislaţiei electorale excedează în mod evident obiectului sesizării. Prin indicarea modalităţilor de revizuire a sistemului electoral există riscul unei antepronunţări a Curţii.

                            Judecător,
                prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

                                *

                         OPINIE CONCURENTĂ

        Suntem de acord cu admiterea - în parte - a sesizării referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, care face obiectul criticilor în dosarul cu numărul de mai sus, pentru următoarele considerente*1):
    ─────────
        *1) Fiind vorba despre o opinie concurentă, nu vom relua argumentele şi explicaţiile din considerentele deciziei decât în măsura în care este absolut necesar.

        I. Sub aspectul criticilor extrinseci (referitoare la procedura de adoptare a legii), obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
        Constituţia României prevede, în cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul, două modalităţi prin care Executivul poate legifera: art. 114 care reglementează angajarea răspunderii Guvernului şi, respectiv, art. 115 prin care este stabilit regimul delegării legislative.
        În prezenta cauză interesează dispoziţiile art. 114 din Legea fundamentală, potrivit cărora: "(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
        (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
        (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern." (subl. ns.)
        Dispoziţiile constituţionale reproduse mai sus, deşi sunt lapidare, sunt foarte clare: ele conferă dreptul şi disponibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege (textul prevăzând că "Guvernul îşi poate angaja răspunderea..."), fără a stabili niciun fel de restricţii*2), singura consecinţă posibilă fiind aceea a demiterii Guvernului, în cazul în care o moţiune de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege este adoptată de Parlament cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 114 alin. (2)].
    ───────────
        *2) Numărul angajărilor de răspundere a Guvernului dintr-un an sau din perioada unui mandat este irelevant, având în vedere dispoziţiile art. 114 din Constituţie.

        În acest context constituţional, apreciindu-se ca insuficient de precisă şi detaliată reglementarea din Legea fundamentală, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-au cristalizat şi au fost reţinute ca fiind necesar a fi întrunite şi respectate următoarele condiţii pentru a se considera justificată încercarea adoptării unei legi prin angajarea răspunderii Guvernului: existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; domeniul reglementat să prezinte o deosebită importanţă; legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului să fie de imediată aplicare.
        Cerinţele de mai sus sunt îndeplinite în suficientă măsură în cazul de faţă. Astfel, în ceea ce priveşte urgenţa adoptării măsurilor conţinute în lege sau necesitatea adoptării cu maximă celeritate a reglementării legale, trebuie reţinut faptul că - în acord cu spiritul recomandării cuprinse în Codul bunelor practici în materie electorală, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), potrivit căreia modificările sau amendamentele aduse legislaţiei privind sistemul electoral ar trebui adoptate cu cel puţin un an înainte de alegeri - Guvernul a urmărit adoptarea pe calea rapidă a legii (prin angajarea răspunderii) în scopul asigurării unui termen - considerat rezonabil - în care să se poată aplica noile dispoziţii legale consacrate instituirii şi aplicării unui regim derogatoriu al alegerilor din anul 2012. În consecinţă şi celelalte condiţii (privitoare la importanţa domeniului reglementat şi aplicarea neîntârziată a legii) sunt îndeplinite, logica argumentării de mai sus fiind valabilă şi pentru susţinerea necesităţii adoptării legii în raport cu ultimele cerinţe evocate. În perioada de aproximativ un an de la data adoptării legii Guvernul ar urma să pregătească, să anunţe (cu cel puţin 4 luni înainte de data fixată) şi să organizeze - concomitent - alegerile locale şi alegerile parlamentare.
        Cum o moţiune de cenzură nu a fost iniţiată, dezbătută şi votată în condiţiile art. 113 şi 114 din Constituţie, legea pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea este considerată adoptată de Parlament*3).
    ─────────
        *3) În sensul arătat există deja o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale (a se vedea: Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011; Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011; Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011; Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011 etc.).

        II. Cu privire la criticile intrinseci formulate prin sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea legii analizate arătăm următoarele:
        1. În conformitate cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 121 alin. (1) - referitoare la consiliile locale şi la primari, precum şi cu cele cuprinse în art. 122 alin. (2) - privitoare la consiliile judeţene, autorităţile publice locale sunt alese şi funcţionează în condiţiile legii*4). Actele normative care guvernează domeniul în care îşi exercită competenţele autorităţile administraţiei publice locale sunt: Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Ansamblul legislativ menţionat asigură cadrul pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, funcţionarea acestor autorităţi, precum şi competenţele/atribuţiile aleşilor locali.
    ──────────
        *4) Legea fundamentală face trimitere la lege, act normativ prin care se stabileşte modul de alegere şi funcţionare a autorităţilor publice locale (a se vedea, în acest sens, şi comentariul la dispoziţiile art. 121 şi art. 122 din Constituţie, în I. Muraru, E. S. Tănăsescu - coord., CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. Comentariu pe articole, Edit. "C. H. Beck", Bucureşti, 2008, p. 1177-1197).

        Este însă unanim acceptat faptul că reglementările legale trebuie să fie "în pas cu vremea", aceasta însemnând că - după ce sunt adoptate şi puse în aplicare - actele normative pot fi modificate, completate sau chiar abrogate şi înlocuite, pentru ca normele aflate în vigoare să corespundă mereu noilor realităţi politice, sociale şi/sau economice. În perioada actuală, frământările multiple determinate de criza financiară şi economică prelungită au impus în întreaga lume o bogată şi laborioasă activitate legislativă al cărei scop este tocmai aducerea şi menţinerea cadrului legislativ cât mai aproape de realităţile socioeconomice şi politice care se schimbă - uneori - cu o viteză uimitoare*5).
    ────────
        *5) A se observa, de pildă, rapiditatea cu care se modifică directivele şi regulamentele comunitare.

        Într-o asemenea perioadă, Guvernul (având în vedere, în principal, considerente economico-financiare, aşa cum rezultă din expunerea de motive a legii criticate) a apreciat că este necesară modificarea sistemului electoral şi - prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului - a determinat adoptarea unei reglementări care, prin derogare de la prevederile legilor mai sus menţionate (conform dispoziţiilor art. I), stabileşte că în anul 2012 alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale vor avea loc la data alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat*6).
    ───────
        *6) Trebuie precizat, în acest context, că atât în România, cât şi în alte state europene (Franţa, Marea Britanie, Turcia, Ungaria etc.) au mai fost organizate alegeri concomitente, fără a se considera că astfel se încalcă în vreun fel Constituţia.

        Regimul derogatoriu (care prevede organizarea concomitentă - în anul 2012 - a alegerilor locale cu cele parlamentare) instituit prin legea care face obiectul prezentei analize nu este contrar Constituţiei, din moment ce nu există nicio dispoziţie expresă sau implicită care să interzică ori să restricţioneze desfăşurarea în acelaşi timp a celor două categorii de alegeri*7).
    ────────
        *7) Nici critica referitoare la încălcarea, prin legea care face obiectul sesizării, a principiului neretroactivităţii legii civile [prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie] nu este întemeiată, întrucât - aşa cum Curtea a statuat deja (prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002) - o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior pentru că, într-un asemenea caz, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În cazul legii supuse analizei se prevede implicit amânarea alegerilor locale până la data când se vor ţine alegerile parlamentare, prin aceasta dispunându-se prelungirea - în fapt - a mandatului aleşilor locali (şi nicidecum scurtarea mandatului acestora, care ar fi putut fi considerată, într-adevăr, ca o prevedere legală cu efect retroactiv).

        Pe de altă parte, prevederile art. 121 şi art. 122 din Constituţie fac trimitere la lege atunci când statuează modalitatea alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, lege care - aşa cum arătam mai sus - poate fi modificată*8); invocarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală ca unic temei al neconstituţionalităţii unei legi prin care se instituie un regim derogatoriu de la o altă lege nu poate reprezenta un element decisiv pe baza căruia să poată fi repudiat un act normativ adoptat în Parlament.
    ──────────
        *8) Din acest motiv, nu se poate susţine nici faptul că legea care face obiectul sesizării ar încălca dispoziţiile art. 26, 38, 69 şi 93 din Legea nr. 215/2001 (care statuează că durata mandatului aleşilor locali nu poate fi prelungită decât în cazurile limitativ enumerate în textele articolelor menţionate), întrucât regimul juridic al alegerilor pentru anul 2012, instituit prin legea criticată, este unul derogatoriu; or, derogarea expresă de la prevederile unor norme juridice dintr-o lege - făcută printr-un act normativ de acelaşi rang - exprimă intenţia legiuitorului de a modifica norma de la care se derogă.

        În niciun caz însă programarea alegerilor locale la aceeaşi dată cu cele parlamentare nu poate avea ca efect încălcarea prevederilor art. 36 din Constituţie privind dreptul de vot; ar fi deplasat să se concluzioneze că în cazul în care alegerile se desfăşoară la data diferite dreptul de vot este neîngrădit, în timp ce dacă s-ar desfăşura concomitent acest drept ar fi îngrădit.
        2. Unele dintre prevederile Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali contravin însă dispoziţiilor constituţionale.
        Astfel, dispoziţiile art. I alin. (5) şi alin. (6) din această lege sunt greşit redactate, ele instituind termene de decădere care vizează instanţa judecătorească, ceea ce nu este posibil; instanţa nu poate fi sancţionată şi "decăzută din dreptul de a soluţiona" cererile sau acţiunile care îi sunt date în competenţă, întrucât ea este autoritatea care înfăptuieşte justiţia. Termenul de decădere instituit printr-un act normativ poate viza numai părţile din proces, în cazul de faţă pe titularul acţiunii. De aceea, textele de lege menţionate sunt cel puţin neclare, nu sunt previzibile şi predictibile, motiv pentru care ele aduc atingere atât principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, cât şi accesului liber la justiţie, drept prevăzut de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie.
        De asemenea, art. 65^16 din cap. XIV^1 - nou-introdus - privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, instituind interdicţia unei persoane de a candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator, respectiv pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator, contravine dispoziţiilor art. 37 din Constituţie care - garantând oricărei persoane (cu drept de vot) dreptul de a fi aleasă - impune numai anumite limite de vârstă, nu şi interdicţii în ceea ce priveşte alegerea demnităţii pentru care un cetăţean doreşte să candideze. În plus, este de reţinut faptul că dreptul de a fi ales (la fel ca şi dreptul la vot) este un drept fundamental, exclusiv politic, care - în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie - trebuie înţeles, interpretat şi aplicat în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte*9).
    ───────────
        *9) A se vedea, pe larg, asupra acestor aspecte I. Muraru, E. S. Tănăsescu - coord., op. cit., p. 342-343; I. Muraru, E. S. Tănăsescu, DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE, vol. II, ed. a 12-a, Edit. "C. H. Beck", Bucureşti, 2006, p. 94-96; C. Bîrsan, CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Edit. "C. H. Beck", Bucureşti, 2010, p. 996.

                            Judecători,
                       dr. Mircea Ştefan Minea
                         dr. Petre Lăzăroi

                             ----------