DECIZIA nr. 242 din 16 aprilie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) și art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 568 din 10 iulie 2019

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Marian Enache

    - judecător

    Petre Lăzăroiu

    - judecător

    Mircea Ștefan Minea

    - judecător

    Daniel Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Livia Doina Stanciu

    - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Mihaela Ionescu

    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Costel Bobic, respectiv a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Tănase în Dosarul nr. 15.169/318/2007** al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.451D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul Gheorghe Tănase a depus la dosar o cerere prin care solicită amânarea soluționării excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală, în vederea comunicării de către instanța de judecată a încheierii de îndreptare a erorii materiale cuprinse în minuta și dispozitivul actului de sesizare a instanței de control constituțional. Magistratul-asistent face precizarea că, la dosar, a fost comunicată Încheierea din 25 martie 2019 a Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul Deciziei penale nr. 1.675 din 17 decembrie 2015, pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul nr. 15.169/318/2007**.3. Având cuvântul, cu privire la cererea de amânare a soluționării excepției de neconstituționalitate, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia, având în vedere că la dosar se află încheierea de îndreptare a erorii materiale la care autorul excepției face referire.4. Președintele Curții respinge cererea de amânare a soluționării excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală.5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, reține că procedura de preschimbare a termenului de judecată este o procedură grațioasă, administrativă, astfel încât nu se justifică citarea părților. În același fel, procedura de soluționare a recuzării, fiind un incident procedural, nu reclamă citarea părților. Reține că soluționarea recuzării se face în camera de consiliu, fără citarea părților, iar încheierea prin care se soluționează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin Decizia penală nr. 1.675 din 17 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 15.169/318/2007**, completată prin Încheierea din 25 martie 2019, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală și, respectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepțiile au fost ridicate de Costel Bobic, respectiv de Gheorghe Tănase în soluționarea unei cauze penale în care a avut loc preschimbarea primului termen de judecată, respectiv a fost formulată o cerere de recuzare a completului de judecată.7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin - potrivit notelor scrise aflate la dosar și actului de sesizare a Curții - că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, încalcă dreptul la apărare și nesocotesc caracterul public al dezbaterilor, întrucât, potrivit acestora, cererea de recuzare și cererea de preschimbare a termenului de judecată se soluționează de către instanță în camera de consiliu, fără citarea părților.8. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepțiile de neconstituționalitate invocate sunt neîntemeiate, deoarece prin rezoluția de preschimbare a primului termen de judecată, respectiv prin soluționarea cererii de recuzare nu a avut loc o judecată efectivă a litigiului dedus judecății. Totodată, reține că procedurile reglementate de art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, respectiv art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală au fost introduse pentru a nu se prelungi durata de soluționare a fondului litigiului.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Cât privește normele procesual penale referitoare la procedura de soluționare a cererii de recuzare invocă deciziile Curții nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, respectiv nr. 992 din 8 iulie 2010, în care s-a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri. În ceea ce privește procedura preschimbării termenului de judecată reține că aceasta vizează o chestiune incidentală, ce nu presupune dezbateri asupra fondului cauzei penale, desfășurarea ei în camera de consiliu și fără citarea părților nefiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. Rațiunea preschimbării termenului de judecată rezidă în interesul public de a asigura buna administrare a justiției și celeritatea în soluționarea cauzelor. Subliniază că, pentru a garanta părților dreptul la un proces echitabil și posibilitatea exercitării dreptului la apărare, dispozițiile ultimei teze a art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când instanța preschimbă termenul de judecată, este obligată să dispună citarea de îndată a părților pentru noul termen fixat.11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile procesual penale criticate sunt constituționale. Reține că dispozițiile legale criticate referitoare la procedura soluționării cererii de recuzare, precum și cele referitoare la posibilitatea preschimbării primului termen sau a termenului luat în cunoștință, în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei, au fost instituite de legiuitor în temeiul competenței sale constituționale, astfel cum este aceasta stabilită de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, reflectând preocuparea acestuia de a asigura celeritatea acestor proceduri. De altfel, procedura de soluționare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba despre o chestiune de administrare a actului de justiție, totodată, soluția pronunțată în soluționarea cererilor de preschimbare a termenului vizând, în mod exclusiv, tot un aspect de procedură, iar nu fondul cauzei.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) și art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:– Art. 353 alin. (10): „Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință, cu respectarea principiului continuității completului, în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluția judecătorului în camera de consiliu și fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.“;– Art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7): „(5) Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. [...] (7) Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“15. În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale ale art. 353 alin. (10), autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul susține că acestea sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părților la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor și art. 129 referitor la căile de atac.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 68 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect. În considerentele deciziei precitate, paragrafele 23-28, Curtea a reținut că procedura de soluționare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiție. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal.17. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a observat că în ambele reglementări soluționarea recuzării se realizează fără citarea părților și a procurorului. Fiind sesizată cu dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluționarea recuzării, instanța de contencios constituțional a reținut că, potrivit prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (2), „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar, potrivit dispozițiilor art. 127 din Constituție, „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. De asemenea, Curtea a luat în considerare și prevederile cuprinse în art. 129 din Constituție, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Având în vedere aceste prevederi constituționale, Curtea a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Așa fiind, Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare este în deplină concordanță cu prevederile constituționale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005).18. De asemenea, Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanța de contencios constituțional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată“, iar părțile sunt ascultate numai „dacă se găsește necesar“, în vederea împiedicării tergiversării soluționării cererii de recuzare și, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012).19. În aceste condiții, Curtea a constatat că soluționarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoțită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerității acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluționării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea a observat că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, „dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii“, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită.20. Curtea a reținut, totodată, că, deși procedura soluționării cererii de recuzare nu este în principiu publică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să își susțină prin avocat cererea.21. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a constatat că prevederile art. 68 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.22. Cât privește dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea observă, de asemenea, că și acestea au mai fost supuse examinării sale, din perspectiva unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunțate deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, și nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.23. În motivarea soluției sale, în considerentele Deciziei nr. 531 din 11 iulie 2017, precitată, paragrafele 15-36, și ale Deciziei nr. 651 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragrafele 26-36, analizând succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare, Curtea a observat că, în ceea ce privește încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepție făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincție între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât privește încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit în legea procesual penală din 1864 că aceasta este supusă apelului (separat), iar în legea procesual penală din 1936 că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alin. 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanța de recurs. Alin. 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - a eliminării posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea a reținut că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât și după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziții exprese, pe cale doctrinară și jurisprudențială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac reglementate cu privire la hotărârea care se pronunță pe fondul cauzei.24. De asemenea, Curtea a observat că s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, și prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reținând că „dispozițiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituție, ci în deplină concordanță cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituție se prevede că «Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens, dispozițiile constituționale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât și condițiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de ședință prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, precum și cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituționale a dreptului la apărare sau a posibilității de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atari încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluționării fondului cauzei [...], în speță încheierea de ședință privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparține categoriei de încheieri date în cursul judecății, prin care instanța de judecată soluționează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei“ și că „în ceea ce privește încheierile, ca specie de hotărâri judecătorești pronunțate în cursul procesului, dar prin care nu se soluționează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătorești care soluționează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentințele și deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau cu decizia atacată, legiuitorul a acționat în limitele competenței sale, prevăzute prin dispozițiile constituționale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfășurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigență recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [...]“.25. Totodată, Curtea a reținut că s-a pronunțat prin numeroase decizii cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din același cod -, respingând excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că „Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) și ale art. 127 din Constituție, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii. Rezultă, așadar, că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Procedura de soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituționale.“ Cu același prilej, Curtea a reținut că, „în ceea ce privește încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare, aceasta nu soluționează fondul cauzei și, de aceea, lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispozițiilor art. 21 din Constituție. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei.“ (în acest sens, deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005; nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005; nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005; nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007; nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007; nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008; nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008; nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009; nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009; nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, și nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011).26. Curtea a constatat, în continuare, că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare stabilește că încheierea prin care se soluționează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Așadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalitățile de soluționare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abțineri și recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanță sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluționării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiție. [...] Încheierea prin care se soluționează cererea de abținere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac“. Curtea a observat că în expunerea de motive se menționează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunțării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfășurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât și cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunțării, justificarea opțiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părțile să abuzeze de instituția recuzării pentru a amâna momentul pronunțării unei soluții în cauză.27. Așa încât, față de formularea actualelor norme procesual penale și având în vedere criticile autorilor excepției - similare celor din prezenta cauză, Curtea a reținut că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curții Constituționale referitoare la dispozițiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „încheierea (s.n. de respingere a recuzării) poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei“, în condițiile în care actuala lege procesual penală stabilește, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluționează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Așadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, instanța de control constituțional nu a putut reține că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, „odată cu sentința“, în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală.28. Curtea a constatat însă că poate reține, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Așa încât Curtea a constatat că susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea, nu este întemeiată. Constituția nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condițiile legii“. Accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudența sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În aceste condiții, Curtea a constatat că procedura de soluționare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituționale precitate.29. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici celorlalte dispoziții constituționale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condițiile în care încheierea prin care instanța se pronunță cu privire la cererea de recuzare nu soluționează însuși procesul, nu antamează fondul cauzei.30. Cât privește dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. Garantarea existenței unui dublu grad de jurisdicție în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzații penale“ formulate împotriva unei persoane a fost analizată la nivelul unui prim grad de jurisdicție. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicție cu privire la încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reținut că încheierea prin care se soluționează recuzarea este pronunțată chiar de o instanță de judecată, adică de un organ de justiție, în condițiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță“, alin. (2) al aceluiași articol stabilind că „Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată“.31. Totodată, Curtea a constatat că, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunța după judecarea cauzei penale, părțile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condițiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existența cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanței de apel. De asemenea, existența cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Așadar, Curtea a reținut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestație în anulare, legiuitorul a acordat o importanță deosebită consecințelor existenței unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiție, în condițiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive și care își produce efectele.32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.33. În ceea ce privește dispozițiile art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea constată că posibilitatea completului învestit cu judecarea cauzei penale de a preschimba, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, primul termen sau termenul luat în cunoștință, în situația în care „din motive obiective“ instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori „în vederea soluționării cu celeritate a cauzei“, în condițiile în care continuitatea completului este respectată, reprezintă o chestiune de administrare a actului de justiție. Preschimbarea primului termen sau a termenului luat în cunoștință se înscrie între regulile privind judecata procesului penal referitoare la citare, având loc, potrivit textului criticat, în anumite condiții, cu respectarea principiului continuității completului, pentru anumite motive, părțile urmând a fi citate de îndată pentru noul termen de judecată. Așadar, există suficiente garanții pentru ca părțile să fie ferite de arbitrariu în dispunerea preschimbării primului termen sau a termenului luat în cunoștință, mai mult chiar acestea și persoana vătămată pot formula o astfel de cerere în vederea soluționării cu celeritate a cauzei, lipsa citării nefiind de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.34. Totodată, faptul că preschimbarea termenului de judecată se dispune prin rezoluția judecătorului, în camera de consiliu nu este de natură să aducă atingere dispozițiilor constituționale referitoare la caracterul public al dezbaterilor. Cu referire la acest aspect, Curtea reține că publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății și este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete“ și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Diennet împotriva Franței, paragraful 33). Totodată, instanța europeană a reținut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum și procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanță cu cerințele art. 6 din Convenție, deși apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanța de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunțată în Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39).35. Așadar, Curtea constată că posibilitatea preschimbării termenului de judecată și soluționarea recuzării în camera de consiliu, potrivit art. 68 alin. (5) teza întâi și art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală - în condițiile în care nici procedura de preschimbare a termenului de judecată și nici procedura de soluționare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba de chestiuni de administrare a actului de justiție -, sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“, și nu aduc atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate.36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Tănase, respectiv de Costel Bobic, în Dosarul nr. 15.169/318/2007** al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 68 alin. (5) teza întâi și alin. (7) și art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu

    ----