DECIZIE nr. 432 din 21 iunie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 841 din 24 octombrie 2016



        Mona-Maria Pivniceru - preşedinte
        Petre Lăzăroiu - judecător
        Daniel Marius Morar - judecător
        Augustin Zegrean - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu - judecător
        Tudorel Toader - judecător
        Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 47/1992, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.648D/2015.
    2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Pentru început, reprezentantul autorului excepţiei subliniază anumite caracteristici ale căii extraordinare de atac a recursului în casaţie. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiei art. 440 alin. (2) - sintagma "dacă cererea este vădit nefondată". Totodată, precizează că, la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, a fost avută în vedere şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014. Arată că accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor şi valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată, trebuie temeinic justificată, astfel încât dezavantajele create să nu depăşească posibilele avantaje. În continuare, invocă Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004. Apreciază că recursul în casaţie reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental recunoscut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    4. Arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 din Convenţie a fost încălcat atunci când normele referitoare la forma ce trebuie respectată în cazul introducerii unui recurs îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. Condiţionările impuse de legiuitor accesului liber la justiţie nu pot fi acceptate dacă afectează acest drept în însăşi substanţa sa. Astfel, prin impunerea obligativităţii formulării cererii de recurs doar prin intermediul unui avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului în casaţie, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie. Apreciază că în această situaţie trebuie aplicate considerentele Deciziei nr. 462 din 17 septembrie 2014, prin care Curtea Constituţională a dezvoltat practica potrivit căreia limitarea unui drept trebuie analizată prin prisma unui test de proporţionalitate, care vizează scopul reglementării, caracterul necesar al măsurii şi proporţionalitatea.
    5. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor, apreciază că dispoziţiile de lege criticate au în vedere crearea unei căi extraordinare de atac ce vizează verificarea conformităţii hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept. Referă asupra faptului că în expunerea de motive nu se face nicio referire la situaţia obligativităţii formulării cererii de recurs prin intermediul unui avocat. În ceea ce priveşte mijloacele folosite de către legiuitor, apreciază că măsura în cauză poate fi, in abstracto, adecvată pentru impunerea unei rigori şi a unei discipline procesuale. Referitor la caracterul necesar al măsurii criticate, apreciază că aceasta este în măsură să concureze la realizarea scopului urmărit. Cu toate acestea, apreciază că nu există un raport rezonabil între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile de lege criticate realizând un dezechilibru între aceste două interese concurente. Astfel, persoana care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective prin intermediul acestei căi de atac este condiţionată de încheierea unui contract de asistenţă judiciară prin avocat la formularea recursului.
    6. Fiind o condiţie de admisibilitate a recursului, legiuitorul impune în sarcina individului costuri suplimentare, care nu pot fi justificate din punct de vedere obiectiv şi nici din punctul de vedere al înfăptuirii unei justiţii imparţiale şi egale pentru toţi, în spiritul şi litera art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. Ca urmare, interesul individual este afectat în mod iremediabil, cu atât mai mult cu cât calea recursului în casaţie are ca obiectiv principal conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept. Apreciază că obligaţia formulării cererii prin avocat în etapa procesuală a recursului în casaţie este o condiţie excesivă, în situaţia în care nu îi corespunde dreptul justiţiabilului la asistenţă juridică specializată la nivelul impus de lege, şi anume asigurarea accesului la un avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Impunerea unei sarcini excesive părţilor este de natură să producă un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile (plata avocatului) sau sancţiunile procedurale (respingerea sau restituirea pe cale administrativă a cererii), după caz. Rezultă, astfel, suprimarea dreptului de acces liber la justiţie.
    7. În ceea ce priveşte încălcarea art. 24 din Constituţie, coroborat cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, art. 47 paragraful 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 14 paragraful 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, autorul excepţiei arată că dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat şi garantat constituţional, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Arată că asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului este supusă exigenţelor art. 90 din Codul de procedură penală, care prevede în mod expres şi limitativ situaţiile în care se acordă. De asemenea, menţionează că ajutorul public judiciar nu se acordă în cauzele penale conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Astfel, apreciază că legiuitorul a impus justiţiabililor obligativitatea formulării prin avocat a unei căi de atac menite să garanteze legalitatea hotărârilor judecătoreşti, fără a lua măsurile legislative necesare pentru a asigura asistenţa juridică a celor care nu dispun de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Ca atare, apreciază că obligaţia instituită pentru exercitarea recursului în casaţie echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului dreptului fundamental la apărare într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează însăşi substanţa dreptului la apărare. Asigurarea condiţionată a dreptului la apărare este de natură să conducă la privarea persoanelor interesate de dreptul de a formula şi exercita o cale de atac, ceea ce echivalează cu o sancţiune procesuală aplicată celor lipsiţi de veniturile necesare pentru plata serviciilor unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    8. În final, apreciază că sunt încălcate şi prevederile art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţie faţă de art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 47 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    9. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. Arată că prin modalitatea de reglementare a recursului în casaţie legiuitorul a urmărit impunerea unei rigori şi a unei discipline procesuale pentru a se evita introducerea unor cereri de recurs în casaţie abuzive, şicanatorii, şi care nu s-ar înscrie în mod riguros motivelor de recurs prevăzute de legiuitor. Aceste condiţionări ilustrează viziunea legiuitorului asupra acestei căi extraordinare de atac prin care se urmăreşte confirmarea unei hotărâri judecătoreşti cu legea, motiv pentru care atât condiţiile de exercitare, cât şi cazurile în care această cale extraordinară de atac poate fi exercitată sunt strict şi limitativ prevăzute. În raport de natura acestei căi extraordinare de atac, instituirea unor condiţii servesc scopului legitim al legiuitorului, sunt adecvate naturii acestei căi extraordinare de atac şi sunt şi necesare. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, apreciază că nu poate fi vorba de o similitudine între reglementarea criticată din Codul de procedură penală şi reglementarea procesual civilă care a făcut obiectul Deciziei nr. 462 din 17 septembrie 2014. Arată că în cazul dispoziţiilor procesual civile se condiţiona de existenţa serviciilor unui avocat atât exercitarea căii de atac, motivarea acesteia, reprezentarea, asistarea, fiind necesară prezenţa avocatului pe tot parcursul acestei căi extraordinare de atac. În materie penală, legiuitorul a optat însă doar pentru obligativitatea redactării cererii de recurs în casaţie de un avocat, iar dacă se trece de faza admisibilităţii în principiu, legiuitorul a prevăzut posibilitatea părţii de a se apăra singură sau, în ipoteza în care apărarea este obligatorie, art. 445 alin. (1) din Codul de procedură penală a prevăzut asigurarea apărării din oficiu. Astfel, simpla condiţie ca cererea de recurs în casaţie să fie redactată de un avocat nu este o măsură împovărătoare financiar pentru parte, dimpotrivă, ea are ca scop preîntâmpinarea respingerii ca inadmisibilă a cererii care nu se circumscrie caracterizării căii de atac, a menţionării cazului de casare etc. Aşadar, apreciază că măsura reglementată de dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate este una proporţională, criticile fiind nefondate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    10. Prin Adresa nr. 15.355 din 10 noiembrie 2015, Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie art. 11 alin. (1) lit. d) din şi al Legea nr. 47/1992, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
    11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că prevederile legale similare, prin care se reglementează obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat incluse în Codul de procedură civilă, respectiv în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3), au fost constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014. În continuare, făcând referire la Decizia nr. 670 din 18 mai 2011 şi Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Avocatul Poporului apreciază că recursul în casaţie reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 47 alin. (1) şi alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    12. Se arată că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor. Astfel, în speţă, prin instituirea obligativităţii formulării recursului prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. Aşa fiind, trebuie analizat, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele impuse acestui drept reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit, de natură să transforme dreptul în unul iluzoriu/teoretic.
    13. Avocatul Poporului apreciază că, pentru a verifica conformitatea dispoziţiilor criticate cu principiul proporţionalităţii, trebuie examinată legitimitatea obiectivului urmărit şi adecvarea mijlocului folosit pentru îndeplinirea obiectivului urmărit; dacă măsura este necesară, adică indispensabilă pentru îndeplinirea scopului; dacă măsura este proporţională - se respectă justul echilibru între obiectivul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acesteia.
    14. În ceea ce priveşte obiectivul urmărit de legiuitor, se susţine că acesta este reprezentat de necesitatea de a crea o cale extraordinară de atac în care se analizează conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Avocatul Poporului apreciază că acest obiectiv este unul legitim. În ceea ce priveşte adecvarea mijlocului folosit pentru îndeplinirea obiectivului urmărit, apreciază că măsura legislativă poate fi in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale.
    15. În continuare, Avocatul Poporului, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii cu obiectivul urmărit, apreciază că nu există un raport rezonabil între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate realizând un dezechilibru între cele două interese concurente. Consideră că obligaţia formulării cererii prin avocat în etapa procesuală a recursului în casaţie este o condiţie excesivă în situaţia în care nu îi corespunde un drept al justiţiabilului la asistenţă juridică specializată la nivelul impus de lege, şi anume asigurarea accesului la un avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Impunerea unei sarcini excesive părţilor este de natură să producă un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile (plata avocatului) sau sancţiunile procedurale (respingerea sau restituirea pe cale administrativa a cererii), după caz. Astfel, apreciază că ne aflăm în situaţia suprimării dreptului - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita o cale de atac menită să vegheze conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept.
    16. De asemenea, se susţine că dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat şi garantat constituţional, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului este supusă exigenţelor art. 90 din Codul de procedură penală, care prevede în mod expres şi limitativ situaţiile în care se acordă, iar ajutorul public judiciar nu se acordă în cauzele penale. Astfel, apreciază că legiuitorul a impus justiţiabililor obligativitatea formulării prin avocat a unei căi de atac menită să garanteze legalitatea hotărârilor judecătoreşti, fără a lua măsurile legislative necesare pentru a asigura asistenţa juridică a celor care nu dispun de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Ca urmare, reţine că obligaţia instituită pentru exercitarea recursului în casaţie echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului dreptului fundamental la apărare într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează însăşi substanţa dreptului la apărare. Astfel, se reliefează faptul că obligaţia legală impusă este disproporţionată, de natură să rupă justul echilibrul ce trebuie să existe între preocuparea legitimă de asigurare a accesului liber la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare.
    17. Având în vedere art. 6 par. 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 14 paragraful 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Avocatul Poporului consideră că stabilirea unei asemenea obligaţii în sarcina inculpatului, părţii civile şi a părţii responsabile civilmente fără resurse financiare reprezintă practic privarea de dreptul de a se adresa unui judecător.
    18. În final, arată că, potrivit art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, statul obligându-se să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratate". Având în vedere că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sunt de natură să îmbogăţească conţinutul dispoziţiilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, apreciază că Parlamentul are îndatorirea de a legifera norme corespunzătoare pentru asigurarea reală a respectării acestor drepturi, în lipsa cărora nu se poate concepe existenţa statului de drept. Fără îndeplinirea acestor îndatoriri, normele constituţionale menţionate ar avea un caracter pur declarativ, situaţie inadmisibilă pentru un stat care împărtăşeşte valorile democratice ce fac parte din ordinea publică europeană, aşa cum este prefigurat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi ale art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    20. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate instituie obligaţia redactării recursului în casaţie de către un avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub sancţiunea restituirii către partea care a formulat cererea de recurs în casaţie fără respectarea dispoziţiilor imperative ale legii, pe cale administrativă, a respectivei cereri de recurs în casaţie. Arată că normele de reglementare a competenţelor instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac, constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege.
    21. În ceea ce priveşte compatibilitatea cu dispoziţiile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a unor dispoziţii legale care impun ca în toate cazurile în care este vorba de motivarea şi susţinerea unui recurs în casaţie în materie penală în faţa instanţei supreme dintr-o ţară, autorul cererii să fie asistat în mod obligatoriu de către un avocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că această exigenţă nu este în sine contrară art. 6 al Convenţiei, ea fiind una comună sistemelor de drept din multe state ale Consiliului Europei şi, în orice caz, este compatibilă cu caracteristicile unei Curţi Supreme de Justiţie, care examinează recursuri referitoare la probleme de drept (Hotărârea din 19 mai 2009 pronunţată în Cauza Kulikowski împotriva Poloniei). În doctrină s-a arătat că soluţia legislativă analizată s-a impus deoarece recursul a fost mai exact conturat ca o cale extraordinară de atac prin care se verifică exclusiv legalitatea hotărârilor care sunt supuse acestei căi de atac, astfel că, pentru calitatea actului de justiţie, este necesar ca cel puţin în această etapă să existe o dezbatere între specialişti, judecători, pe de o parte, şi avocaţi/consilieri juridici/părţi sau mandatari licenţiaţi în drept, pe de altă parte. Susţine că, printre avantajele soluţiei criticate, în doctrină au fost menţionate identificarea şi argumentarea motivelor de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, în perspectiva unei terminalis sententia, urmată de susţinerea lor de o persoană cu înaltă calificare şi experienţă juridică şi constituirea astfel a unora dintre premisele esenţiale pentru salvgardarea drepturilor şi intereselor părţilor din proces şi pentru finalizarea procesului în termen optim şi previzibil şi în mod echitabil. S-a mai arătat că o cale de atac extraordinară atât de complexă, cum este recursul, care poate fi formulat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, şi care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de ordin substanţial şi procedural, nu poate fi exercitată, în condiţii rezonabile şi cu şanse reale de succes, decât prin intermediul unui specialist cu pregătire juridică, astfel putându-se înţelege mai bine de ce este obligatorie asistenţa juridică a părţii care doreşte să exercite recursul, respectiv să se apere împotriva căii de atac declarate de partea adversă.
    22. Având în vedere aceste aspecte, Guvernul opinează că dispoziţiile legale criticate, care nu afectează nici dreptul părţii de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, sunt conforme cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În ceea ce priveşte critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Dispoziţiile legale criticate nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părţii care formulează cererea de recurs în casaţie, aceasta putând să fie asistată de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări părţilor şi altor subiecţi procesuali, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. Astfel, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
    23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi alin. (2) au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:
    - Art. 436 alin. (2): "Inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.";
    - Art. 439 alin. (4^1): "În cazul în care cererea de recurs în casaţie nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs în casaţie.";
    - Art. 440 alin. (1) şi alin. (2): "(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.
    (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie."
    26. Avocatul Poporului susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi alin. (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 şi art. 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 47 paragraful 3 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma "menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat", fără a distinge între cele două situaţii.
    28. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
    29. Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: "în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele". Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale.
    30. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că, în faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii.
    31. În continuare, în ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta "presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege". Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă.
    32. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi decizie, a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit.
    33. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50).
    34. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54).
    35. Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă.
    36. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.
    37. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie.
    38. În continuare, Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24.
    39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:

    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor şi constată că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2016.

    PREŞEDINTE,

    prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU

    Magistrat-asistent,

    Daniela Ramona Mariţiu

    ------