DECIZIA nr. 239 din 19 aprilie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) și art. 342 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 584 din 10 iulie 2018

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Marian Enache

    - judecător

    Petre Lăzăroiu

    - judecător

    Mircea Ștefan Minea

    - judecător

    Daniel Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Livia Doina Stanciu

    - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Mihaela Ionescu

    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) și art. 342 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian-Marin Mititelu și Gigel Preoteasa în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 461D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În susținerea soluției solicitate, referitor la dispozițiile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, reține că dreptul consacrat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - dreptul acuzatului de a se apăra el însuși - este distinct de dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală. Toate drepturile prevăzute de art. 83 lit. a)-g^1) din Codul de procedură penală sunt garanții ale dreptului la apărare al inculpatului pe care acesta le poate exercita singur. Măsura de a interzice inculpatului să asiste personal la actele de urmărire penală este o măsură justificată de protecția persoanelor vătămate și a martorilor. De altfel, arată că instanța de la Strasbourg s-a pronunțat, cu privire la art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, prin Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunțată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei, reamintind principiile care guvernează acest drept al acuzatului, respectiv faptul că dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. c) din Convenție nu înseamnă a da acuzatului dreptul de a decide chiar el în ce măsură să îi fie asigurată apărarea, decizia de a alege între cele două alternative - dreptul de a se apăra singur, respectiv dreptul de a beneficia de asistență calificată - depinzând de legislația internă aplicabilă și de regulile instanțelor de justiție, statele membre având o mare marjă de apreciere în acest domeniu. Totodată face referire la dispozițiile art. 19 din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, potrivit cărora victimele infracțiunilor au dreptul de a evita contactul cu autorul infracțiunii. În ceea ce privește dispozițiile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că, în cauză, contrar susținerilor autorilor excepției de neconstituționalitate, procurorul a emis o soluție temeinică și enumeră o serie de argumente pentru care excepția este neîntemeiată, respectiv faptul că părțile pot formula plângere împotriva actelor procurorului, totodată acestea având, în principiu, oricând acces la dosarul de urmărire penală, de asemenea, administrarea probelor, felul, ordinea, necesitatea administrării acestora fiind de competența organelor judiciare și, în sfârșit, faptul că, potrivit unei opinii doctrinare unanime, părțile pot formula plângere și împotriva omisiunii de a efectua acte de urmărire penală. Cât privește prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, solicită menținerea jurisprudenței instanței de control constituțional potrivit căreia în procedura de cameră preliminară nu se pot antama chestiuni ce țin de fondul cauzei, în acest sens făcând referire la Decizia Curții Constituționale nr. 253 din 25 aprilie 2017, paragraful 32.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea nr. 5 din 20 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) și art. 342 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian-Marin Mititelu și Gigel Preoteasa în soluționarea contestațiilor formulate împotriva Încheierii din data de 21 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1, prin care s-au respins cererile și excepțiile formulate de autori, s-a constatat legalitatea sesizării instanței și s-a dispus începerea judecății cu privire la aceștia.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii fac referire la deciziile Curții Constituționale nr. 448 din 29 octombrie 2013 și nr. 224 din 13 martie 2012, în care s-a reținut că instanța de contencios constituțional este competentă să realizeze o analiză a constituționalității interpretării pe care textele de lege au primit-o în practică. În ceea ce privește prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, învederează faptul că, în situațiile de excepție în care inculpatul înțelege să își asigure el însuși dreptul la apărare, norma în cauză trebuie interpretată și aplicată astfel încât inculpatului să îi fie asigurat dreptul de a asista la actele de urmărire penală efectuate în cauză, în caz contrar textul criticat fiind neconstituțional. Cât privește prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, susțin că aceste norme au fost interpretate și aplicate astfel încât să nu beneficieze de calea de atac stabilită de art. 339 din Codul de procedură penală. Consideră că normele procesual penale ale art. 286 alin. (1) sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că organul de urmărire penală are facultatea deplină de a stabili atât termenul în care se pronunță asupra cererilor și obiecțiunilor ridicate de suspect/inculpat, cât și care este natura actului (ordonanță sau rechizitoriu) prin care soluționează cererile și obiecțiunile ridicate de suspect/inculpat. În ceea ce privește prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, susțin că acestea sunt constituționale în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că pot face obiectul controlului în procedura de cameră preliminară și drepturile și garanțiile recunoscute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Consideră că garanțiile menționate nu pot fi excluse de la verificare în camera preliminară, întrucât verificarea lor odată cu soluționarea fondului cauzei duce tocmai la încălcarea flagrantă a dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, în condițiile în care procedura de cameră preliminară trebuie să pună capăt abuzului organelor de urmărire penală.6. Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, textul de lege instituind un drept în favoarea inculpatului, fiind exclus a i se da o interpretare contrarie. De asemenea, consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, în condițiile în care acest text de lege nu împiedică în niciun fel accesul liber la o instanță, atât instanța de control constituțional, cât și instanța de la Strasbourg făcând referire la „instanța judecătorească“ atunci când analizează liberul acces la justiție. În acest sens face referire la deciziile Curții Constituționale nr. 505 din 4 octombrie 2005 și nr. 88 din 27 februarie 2014. Totodată, reține că, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2) și art. 129, intră în competența exclusivă a legiuitorului stabilirea procedurii de judecată, precum și a căilor de atac, Legea fundamentală nereglementând gradele de jurisdicție, numărul ori natura căilor de atac ce pot fi exercitate. Opinează, totodată, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 este neîntemeiată, în condițiile în care limitele stabilite de legiuitor cât privește procedura de cameră preliminară nu sunt de natură să încalce principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - egalitatea în drepturi a cetățenilor, garantarea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi, accesul liber la justiție și dreptul la apărare. Rolul procedurii în camera preliminară este acela de a reprezenta un filtru în ceea ce privește aspecte exclusiv de legalitate asupra cauzei penale, respectiv de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată, instanța urmând să analizeze aspectele de fond ale acuzației, fără a mai examina legalitatea rechizitoriului și a materialului de urmărire penală, analiză care se efectuează de judecătorul de cameră preliminară. Judecătorul de cameră preliminară nu analizează temeinicia acuzației, respectiv dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. Reține că dispozițiile invocate de autorii excepției privind intervenirea unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, întrucât fapta nu ar exista sau ar exista autoritate de lucru judecat, reprezintă moduri de soluționare a acțiunii penale prin dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal. Or, având în vedere dispozițiile art. 346 din Codul de procedură penală, soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune sunt restituirea cauzei la procuror sau începerea judecății, astfel că nu poate soluționa acțiunea penală, având în vedere rolul camerei preliminare de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată. Așadar, chiar dacă s-ar constata existența vreunui caz din cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală sau ar interveni un astfel de caz pe parcursul desfășurării procedurii de cameră preliminară, acesta nu poate fi valorificat în această fază procesuală, revenind instanței de judecată competența de a analiza incidența dispozițiilor art. 16 din Codul de procedură penală și de a face aplicarea, dacă sunt îndeplinite condițiile, a art. 17 alin. (2) și art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Cât privește prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, reține că, chiar dacă dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală este prevăzut ca un drept al avocatului suspectului sau inculpatului, în ipoteza în care aceștia din urmă ar alege să își facă apărarea singuri vor putea asista la efectuarea actelor de urmărire penală în aceleași condiții cu cele reglementate pentru avocat, întrucât acesta din urmă nu poate exercita decât drepturile persoanei pe care o asistă. Consideră că prevederile criticate instituie un drept în favoarea inculpatului și nu poate fi interpretat ca fiind o cauză care împiedică inculpatul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală. În ceea ce privește prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, face referire la jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Cât privește prevederile ce reglementează obiectul procedurii de cameră preliminară, reține că, dacă judecătorul de cameră preliminară ar constata existența unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală sau ar interveni un astfel de caz pe parcursul desfășurării procedurii de cameră preliminară, el nu ar putea fi valorificat în această etapă procesuală, ci revine instanței de judecată competente să soluționeze fondul cauzei, fără ca prin aceasta să fie afectat vreunul dintre drepturile constituționale invocate.9. Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât autorii excepției se referă la situații ipotetice, în care consideră ca neconstituționale textele de lege criticate în măsura în care sunt interpretate și aplicate într-o manieră anume, la care se face referire în mod expres. Or, modul de aplicare a prevederilor legale într-o situație ipotetică excedează competenței Curții Constituționale, în condițiile în care neconstituționalitatea reprezintă o stare organică a normei juridice contestate și nu poate fi dedusă dintr-o interpretare discutabilă a acestora, vizând o situație ipotetică.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) și art. 342 din Codul de procedură penală, având următorul conținut: – Art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală - „Drepturile inculpatului“: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:[…] h) alte drepturi prevăzute de lege.“;– Art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală - „Actele organelor de urmărire penală“: „Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.“; – Art. 342 din Codul de procedură penală - „Obiectul procedurii în camera preliminară“: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“13. În susținerea neconstituționalității prevederilor art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Invocă și dispozițiile art. 14 - „Interzicerea discriminării“, art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept“ și art. 18 - „Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor“ din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cât privește prevederile art. 286 alin. (1) și art. 342 din Codul de procedură penală, susțin că acestea sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și alin. (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, respectiv principiul legalității, art. 15 alin. (1) potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea, art. 16 alin. (1) și alin. (2) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 privind înfăptuirea justiției. Susține că se aduce atingere și dispozițiilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“, art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv“, art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept“ și art. 18 - „Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor“ din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, cât privește prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, consideră că acestea sunt contrare și dispozițiilor art. 14 - „Interzicerea discriminării“.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit art. 83 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, inculpatul beneficiază de drepturile specifice calității pe care o are în procesul penal, enumerate la lit. a)-g^1), cât și „alte drepturi prevăzute de lege“, astfel cum prevede lit. h) a articolului menționat. Autorii excepției consideră că normele procesual penale precitate sunt neconstituționale „în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că inculpatului nu îi este permis să asiste la actele de urmărire penală, chiar și în situația în care a înțeles să uzeze de dreptul de a se apăra singur conform art. 10 alin. (1) din Codul de procedură penală“. Totodată, potrivit art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, „procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.“ Autorii excepției critică aceste din urmă norme „în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că organul de urmărire penală are facultatea deplină de a stabili atât termenul în care se pronunță asupra cererilor și obiecțiunilor ridicate de suspect/inculpat, cât și care este natura actului (ordonanță sau rechizitoriu) prin care soluționează cererile și obiecțiunile ridicate de suspect/inculpat“.15. Așadar, Curtea constată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 83 lit. h) și art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii pun în discuție constituționalitatea interpretării pe care aceste texte de lege au primit-o în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De aceea, din această perspectivă, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 126 alin. (1) din Constituție, excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 83 lit. h) și art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, în interpretarea precizată în actul de sesizare, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, soluționarea sa excedând competenței Curții Constituționale.16. Cât privește dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional pronunțând numeroase decizii prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată. Față de criticile formulate în prezenta cauză, Curtea apreciază ca fiind relevante deciziile nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, paragrafele 11-15, nr. 516 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 25 octombrie 2017, paragrafele 14-22, nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, paragrafele 23-33.17. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar, cât privește modalitatea concretă de realizare a justiției, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, aceasta este circumscrisă legii care stabilește atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată. Așa fiind, plenitudinea de jurisdicție a autorităților chemate să înfăptuiască justiția este structurată, și nu limitată în funcție de anumite proceduri, termene și condiții a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiție. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanțelor judecătorești, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecății să fie dezlegate de o instanță judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicție a instanțelor judecătorești sunt reprezentate de competența acordată Curții Constituționale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) și de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.18. În continuare, Curtea a reținut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți și instanțele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenței atribuite de lege, să se pronunțe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competența lor, respectând, deci, exigența mai sus enunțată, împrejurarea că, în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi, obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 și art. 419 din Codul de procedură penală și cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestației în anulare numai în situațiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casație în situațiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.], nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece, așa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, cu condiția ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituționale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât și crearea premiselor constituționale în vederea realizării de către instanțele judecătorești a unei justiții unice, egale și imparțiale.19. Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiții legale ori competențe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).20. Așa fiind, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. S-a reținut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probațiunii, s-a reținut că în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea.21. În aceste condiții, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. Așadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale.22. În prezenta cauză, autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care sunt interpretate și aplicate în sensul că pot face obiectul controlului în procedura de cameră preliminară și drepturile și garanțiile recunoscute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, față de cele reținute în jurisprudența sa, anterior citată, Curtea constată că existența unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, fiind de competența instanței de judecată competente să soluționeze fondul cauzei să pronunțe - în condițiile art. 396 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală - o soluție de achitare sau încetare a procesului penal. Curtea constată că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, în condițiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, precitată, legiuitorul poate institui anumite limite de competență, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, numai legii. De altfel, există norme procesual penale în temeiul cărora instituțiile procesual penale invocate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condițiile în care instituția procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014).23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 lit. h) și art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian-Marin Mititelu și Gigel Preoteasa în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 19 aprilie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu

    ------