DECIZIA nr. 114 din 28 februarie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) și art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 465 din 10 iunie 2019

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Marian Enache

    - judecător

    Petre Lăzăroiu

    - judecător

    Mircea Ștefan Minea

    - judecător

    Daniel-Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Livia Doina Stanciu

    - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Daniela Ramona Marițiu

    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) și art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dragoș George Bîlteanu în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.394D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției de neconstituționalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală. Arată că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.4. Cu privire la constituționalitatea celorlalte dispoziții criticate, reprezentantul Ministerului Public arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat, dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, și Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Solicită menținerea jurisprudenței Curții Constituționale, apreciind că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea acesteia.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:5. Prin Încheierea din 23 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și lit. c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) și art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dragoș George Bîlteanu, cu ocazia soluționării plângerii formulate de autorul excepției împotriva ordonanței parchetului de prelungire a duratei măsurii controlului judiciar.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susține că libertatea persoanei, ca drept fundamental al omului, este o componentă majoră a condiției umane, un imperativ impus de necesitatea de progres a societății contemporane. Una dintre componentele dreptului la libertate privește în mod specific dreptul la liberă circulație a persoanelor. Arată că, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, printre altele, măsurile preventive pot fi dispuse dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal. Or, sintagma „bunei desfășurări a procesului penal“ poate privi orice conduită necorespunzătoare a inculpatului. Așa fiind, apreciază că această sintagmă încalcă principiul clarității și previzibilității legii, întrucât legiuitorul nu reglementează, în concret, ce se are în vedere, lăsând organului judiciar libertatea nelimitată de a o interpreta. 7. Referitor la dispozițiile art. 202 alin. (4) lit. b) și c), ale art. 203 alin. (2) și ale art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepției apreciază că măsurile preventive, indiferent de natura lor, privative/restrictive de libertate, sunt subsumate unui scop comun, afectând dreptul fundamental la libertate. Susține că Legea fundamentală consacră principiul potrivit căruia libertatea persoanei și siguranța persoanei sunt inviolabile. Acțiunile autorităților publice privind restabilirea ordinii de drept sunt reglementate în mod riguros, așa încât libertatea individuală să fie pe deplin respectată și nicio persoană să nu fie victima unor acțiuni abuzive. Astfel, „Legea fundamentală statuează în sensul punerii măsurilor de limitare ori privare de libertate, ca măsuri, procesuale, sub autoritatea exclusivă a justiției“. Apreciază că garanțiile de independență sunt întrunite de către instanța judecătorească, nu și de organele de urmărire penală, în speță de procuror. Așa fiind, procurorul nu poate lua măsuri restrictive de libertate, cu referire la atribuții care revin justiției, exclusiv instanțelor de judecată și judecătorilor.8. Referitor la dispozițiile art. 215^1 din Codul de procedură penală arată că, spre deosebire de durata totală de 180 de zile a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar are o durată de 1 sau 2 ani, potrivit distincțiilor stabilite de legiuitor. Rezultă existența unui caracter discriminatoriu, sub aspectul duratei totale a măsurilor preventive, dat de faptul că în situații care prezintă un pericol concret mai ridicat pentru ordinea publică și pentru buna desfășurare a procesului penal, durata măsurii preventive privative de libertate este mai mică, iar în cazul existenței unui pericol concret mai redus, durata măsurii preventive restrictive de libertate este mai mare.9. Totodată, o altă condiție a restrângerii drepturilor fundamentale atașată cerinței asigurării unui just echilibru între interesul public și cel individual, precum și cerinței ca restrângerea să nu afecteze însăși substanța dreptului privește caracterul rezonabil al duratei totale a măsurii preventive, indiferent de natura acestora, privativă/restrictivă de libertate. Așa fiind, apreciază că o durată de 1 an, respectiv 2 ani, în cazul măsurilor restrictive de libertate, raportat la scopul dispunerii măsurilor preventive, nu este una rezonabilă.10. Mai mult, în cazul angajării răspunderii penale, o ingerință mai drastică, sub aspectul numărului drepturilor fundamentale afectate, măsura preventivă a controlului judiciar nu are niciun efect asupra pedepsei aplicate, în timp ce măsurile preventive privative de libertate se deduc din pedeapsa aplicată. Drept urmare, în această situație, măsura preventivă restrictivă de libertate se constituie într-o vătămare iremediabilă a drepturilor și intereselor legitime ale persoanei. În ceea ce privește dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, susține că nereglementarea termenului de soluționare a plângerii, anterior ajungerii la termen a măsurii preventive dispuse, duce, în fapt, la prelungirea acestei măsuri. 11. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că posibilitatea procurorului de a dispune măsura preventivă a controlului judiciar este o opțiune de politică penală, iar aprecierea asupra necesității luării unei măsuri preventive și asupra duratei controlului judiciar revine exclusiv organului judiciar, aspect ce răspunde necesității separării puterilor în stat. În continuare, face referire la Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, în care Curtea Constituțională a reținut că, potrivit Constituției, Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice. Câtă vreme instanța de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunțe o hotărâre în cauza dedusă judecății, atât cu prilejul soluționării fondului litigiului, cât și în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separației puterilor în stat.12. În ceea ce privește dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității acestora, prin Decizia nr. 339 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 23 iunie 2015, respingând excepția, ca neîntemeiată.13. Cu privire la durata măsurii preventive a controlului judiciar, se apreciază că acest aspect a fost supus cenzurii instanței de contencios constituțional, care a constatat absența unor reglementări normative sub acest aspect, pronunțând Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015. Or, ca urmare a acestei pronunțări a fost adoptată Legea nr. 75/2016 prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014, fiind remediată această omisiune.14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.15. Guvernul arată că, în privința art. 215^1 din Codul de procedură penală, autorul excepției formulează critici numai asupra duratei maxime a controlului judiciar în cursul urmăririi penale, apreciind-o nejustificat de mare prin raportare la durata maximă pe care legea o prevede în cazul măsurilor privative de libertate (arestarea preventivă și arest la domiciliu), pentru aceeași fază procesuală. Așadar, în cazul art. 215^1 din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie exclusiv prevederile alin. (6) al acestui articol.16. Susține că, în condițiile art. 213 alin. (1) și ale art. 215 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât luarea măsurii controlului judiciar, cât și prelungirea acesteia pot fi supuse controlului judecătorului de drepturi și libertăți, prin formularea unei plângeri împotriva ordonanței prin care au fost dispuse. În cadrul acestei proceduri inculpatul este citat, asistența sa juridică este obligatorie, iar instanța este obligată să îl asculte atunci când este prezent, în acest fel asigurându-se atât accesul la justiție, cât și caracterul echitabil al procedurii.17. În legătură cu pretinsa lipsă de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, decurgând din faptul că legiuitorul nu a definit sintagma „buna desfășurare a procesului penal“, Guvernul arată că, prin Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, Curtea Constituțională a respins o excepție de neconstituționalitate invocată în raport cu critici similare.18. În continuare, Guvernul apreciază că, prin reglementarea în art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a duratei maxime a controlului judiciar, legiuitorul asigură proporționalitatea între ingerința pe care măsura preventivă o determină în exercițiul unor drepturi și al unor libertăți fundamentale (libertatea individuală, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, libertatea economică) și scopul urmărit prin aceasta, respectiv desfășurarea în bune condiții a instrucției penale. De asemenea, întrucât măsura este necesară într-o societate democratică și se aplică nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, Guvernul apreciază că dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal“, sunt conforme prevederilor constituționale ale art. 53, iar ingerința în drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, constituțională.19. De asemenea, Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 29 alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Subliniază faptul că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile criticate „sunt constituționale în măsura în care soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală“. Așa fiind, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c), art. 203 alin. (2), art. 211 alin. (1) și ale art. 215^1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, iar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală este, de asemenea, neîntemeiată.20. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul de vedere în sensul constituționalității dispozițiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta fiind reținut în deciziile nr. 744 din 13 decembrie 2016, precitată, și nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017. Precizează, de asemenea, că sensul sintagmei „buna desfășurare a procesului penal“ este acela de prevenire a situațiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna și corecta desfășurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul.21. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art. 202 alin. (4) lit. b) și c) și art. 203 alin. (2), art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului invocă deciziile Curții Constituționale nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, și nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010. Susține că, examinând activitatea procurorului din perspectiva unor critici similare, Curtea Constituțională a constatat că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituțional al imparțialității. Din principiul imparțialității rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăți, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor, are obligația să își exercite acțiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit și fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părțile din procesele judiciare la care participă.22. Mai mult decât atât, arată că textele criticate au fost supuse controlului de constituționalitate, iar instanța de contencios constituțional a concluzionat că „luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii și cu asigurarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală“, iar „asupra legalității și temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunță judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluționării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanței procurorului“ (Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, paragrafele 20 și 21). În cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi și libertăți poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligațiile din conținutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate și siguranță consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat.“23. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate ale art. 213 alin. (2) și ale art. 215^1 alin. (6) din același cod, Avocatul Poporului arată că instanța de contencios constituțional a analizat restrângerea exercitării drepturilor menționate în cazul controlului judiciar, respectiv dacă această restrângere este conformă cu condițiile constituționale, și a reținut că „ingerința generată de instituția controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept“ (Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată).24. Cât privește critica privind durata maximă a măsurii controlului judiciar, arată că măsurile preventive privative de libertate și cele restrictive, deși ambele fac parte din categoria măsurilor preventive, au naturi juridice diferite. Analizând cele două tipuri de măsuri preventive, din perspectiva scopului pentru care sunt dispuse, a gradului de restrângere a exercițiului unor drepturi și al unor libertăți, dar și a obligațiilor și interdicțiilor aplicate, se observă că măsura controlului nu este numai mai ușoară, dar se și aplică individualizat, în funcție de specificul fiecărei situații, prin urmare abordarea mult mai strictă a reglementărilor constituționale și legale în materia arestului preventiv este pe deplin justificată. Totodată, instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, analizând speța din perspectiva unor critici similare, a constatat că dispozițiile „art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar, dispusă în cursul urmăririi penale, sunt constituționale“.25. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:26. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.27. În ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, din notele scrise ale autorului excepției, rezultă că acesta critică doar alin. 6 al art. 215^1 din Codul de procedură penală, iar nu întregul articol. Așa fiind, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și lit. c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) și art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins:– Art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și lit. c):(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
    [...](4) Măsurile preventive sunt:
    [...]
    b) controlul judiciar;
    c) controlul judiciar pe cauțiune.
    – Art. 203 alin. (2): „Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.“;– Art. 211 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“;– Art. 213 alin. (2): „Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului.“;– Art. 215^1 alin. (6): „În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.“
    28. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 25 referitor la libera circulație, art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, art. 41 referitor la munca și protecția socială a muncii, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 49 referitor la protecția copiilor și a tinerilor, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, art. 125 referitor la statutul judecătorilor, art. 126 referitor la instanțele judecătorești, art. 131 referitor la rolul Ministerului Public și art. 132 referitor la statutul procurorilor.29. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, și Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate referitoare la neconstituționalitatea sintagmei „în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal“, cuprinsă de art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) din Codul de procedură penală.30. Cu acele prilejuri, Curtea, reținând propria jurisprudență și pe cea a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarității și previzibilității legii, a constatat că în noul Cod de procedură penală, similar legii procesual penale anterioare, legiuitorul utilizează în reglementarea scopului general de luare a măsurilor preventive aceeași sintagmă, respectiv „asigurarea bunei desfășurări a procesului penal“, care, în acest mod, a devenit expresie consacrată. Astfel, ținând cont de jurisprudența și doctrina dezvoltate cu privire la conținutul acestei sintagme și luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudența care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție, pe cale de consecință nefiind încălcate nici celelalte dispoziții constituționale și convenționale invocate.31. Curtea a reținut că stabilirea „unor repere obiective în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei sintagme“ de către instanțe nu ar fi de natură a oferi un plus de claritate normei procesual penale criticate, ci, dimpotrivă, o astfel de reglementare ar aduce atingere plenitudinii de jurisdicție a organului judiciar competent să dispună cu privire la măsura preventivă, care ar fi astfel împiedicat să aprecieze, în concret, în funcție de circumstanțele cauzei. De altfel, Curtea a reamintit că, „pentru a ajunge la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui“.32. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.33. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 203 alin. (2) și art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reține că, prin Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, precitată, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 203 alin. (2) și art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la luarea măsurii controlului judiciar de către procuror. Cu acel prilej, Curtea, plecând de la rolul constituțional al Ministerului Public, a subliniat că procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ținut de respectarea tuturor garanțiilor de legalitate și imparțialitate cerute de art. 132 din Constituție și este obligat ca, în cadrul activității judiciare, să reprezinte interesele generale ale societății, să apere ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor (Decizia nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010). Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României, „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic“. Principiul legalității este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activității procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispozițiile legii, fără posibilitatea de a acționa întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor (Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În același fel, Curtea a reținut că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituțional al imparțialității (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). Din principiul imparțialității rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăți, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor, are obligația să își exercite acțiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit și fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părțile din procesele judiciare la care participă (Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005).34. Totodată, Curtea a reținut că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror se face într-o procedură expres reglementată în art. 212 din Codul de procedură penală, care stabilește că procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere, inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar, iar măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 209 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a constatat că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii și cu asigurarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală.35. De asemenea, Curtea a reținut că asupra legalității și temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunță judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluționării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanței procurorului. Normele procesual penale menționate sunt în acord cu dispozițiile art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora „Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege“. Așadar, exercitarea căii de atac împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar reprezintă o modalitate de acces la justiție prin care inculpatul, ale cărui drepturi constituționale au fost restrânse, își exercită dreptul de a se adresa unei instanțe naționale competente să examineze pretențiile sale, un control judiciar care asigură respectarea drepturilor constituționale invocate. În cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi și libertăți poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia sau poate modifica obligațiile din conținutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate și siguranță consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat“.36. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.37. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.38. În continuare, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile Curții sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României și au putere numai pentru viitor. Având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și reținând că decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 13 aprilie 2017, iar încheierea de sesizare a instanței de contencios constituțional în prezentul dosar este din 23 septembrie 2016, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.39. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, în ceea ce privește proporționalitatea duratei maxime a măsurii controlului judiciar dispuse în cursul urmăririi penale.40. Cu acel prilej, Curtea a reținut că proporționalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea a constatat existența unei proporționalități obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă și a unei proporționalități subiective ce se circumscrie situației de fapt și de drept în care inculpatul se găsește la momentul dispunerii față de acesta a măsurii preventive. Curtea a apreciat că analiza proporționalității obiective ține de resortul contenciosului constituțional, pe când analiza proporționalității subiective ține de resortul instanței judecătorești chemate să se pronunțe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea a reținut că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecință, că reținerea nu poate depăși 24 de ore, iar arestarea preventivă și arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăși împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reținut că, nereglementând expres, la nivel constituțional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituțional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce țin de politica penală a statului.41. Curtea a constatat că durata maximă pentru care pot fi dispuse măsurile preventive privative de libertate este de 180 de zile - aproximativ 6 luni, pe când durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar este 1 an, respectiv 2 ani. Totodată, Curtea a reținut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar de către organele judiciare are ca scop, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Din această perspectivă, având în vedere scopul pentru care este dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, precum și faptul că măsurile preventive privative de libertate au un caracter mai intruziv decât cea a controlului judiciar, Curtea a apreciat că stabilirea unei durate maxime pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar de 1 an, respectiv 2 ani, nu contravine principiului proporționalității.42. De altfel, Curtea a reținut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar presupune impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Prin art. 215 din Codul de procedură penală se instituie, ope legis, o serie de obligații pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații pozitive și negative, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 333 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14). Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispozițiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispuse în cursul urmăririi penale, sunt constituționale, necontravenind prevederilor constituționale invocate de autorul excepției.43. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.44. Distinct de cele reținute în jurisprudența anterior menționată, în ceea ce privește critica potrivit căreia durata măsurii controlului judiciar nu se deduce din pedeapsa aplicată, Curtea reține că deducerea măsurilor preventive din durata pedepsei aplicate este reglementată cu titlu general de dispozițiile art. 72 alin. (1) din Codul penal. Curtea a constatat că aceste dispoziții reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunțate. Totodată, teza a doua a aceluiași alineat prevede faptul că scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Totodată, Curtea a constatat că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecția libertății individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. Din această perspectivă, Curtea a reținut că, deși inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuși, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcție de împrejurările și complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate (Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, paragrafele 11 și 13).45. De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea unui mecanism de computare a măsurilor preventive privative de libertate, constituie o garanție a libertății individuale a persoanelor care execută astfel de măsuri în cursul procesului penal, garanție ce constituie, totodată, o formă de protecție a dreptului lor la viață privată și de familie (Decizia nr. 441 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 23 octombrie 2017, paragraful 36).46. În ceea ce privește computarea măsurilor preventive privative de libertate, în doctrină s-a apreciat că, „potrivit legii, scăderea reținerii și a arestării preventive din durata pedepsei privative de libertate pronunțate este o măsură necesară, justificată și echitabilă, deoarece deținerea preventivă constituind o consecință a faptei penale săvârșite, la fel ca și pedeapsa, în acest mod condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanță dacă nu s-ar face această scădere. Rezultă că un element important în calcularea duratei pedepsei care urmează să fie executată îl constituie computarea din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat a perioadei cât acesta a fost arestat preventiv, care se știe că, în funcție de complexitatea cauzei penale, poate însuma uneori luni de zile. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate, [...], legea o scade din pedeapsa pronunțată, deoarece atât detențiunea preventivă, cât și pedeapsa aplicată însumează suferința globală pe care cel vinovat de comiterea infracțiunii o suportă pe deplin justificat. Dacă legea nu ar admite scăderea prevenției privative de libertate din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat, s-ar crea o inechitate între gravitatea faptei și pedeapsa prea grea pe care o suportă condamnatul“.47. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că instituția computării duratei măsurilor preventive privative de libertate rezidă în faptul că, deși diferite prin natura lor, măsurile preventive privative de libertate se aseamănă pedepsei închisorii din perspectiva faptului că, în ambele cazuri, libertatea individuală este îngrădită, fiind vizată în mod direct starea de libertate a unei persoane (suspect, inculpat, condamnat), concretizându-se în privarea acestuia de libertate.48. Or, noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). În acest context, Curtea reține că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate).49. În acest sens, Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exercițiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, așa cum acestea sunt reglementate la art. 209 și 210, art. 216 și 217 și art. 218-222 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exercițiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulație, prevăzută la art. 25 din Constituție, dreptul la viață intimă, familială și privată, reglementat la art. 26 din Constituție, dreptul la informație, prevăzut la art. 31 din Constituție, accesul la cultură, reglementat la art. 33, și dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituție. La rândul lor, măsura controlului judiciar și măsura controlului judiciar pe cauțiune, reglementate la art. 211-215^1 și art. 216 și 217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privința inculpatului, una sau mai multe dintre obligațiile reglementate la alin. (2) al aceluiași art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).50. Așa fiind, Curtea constată că deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (a se vedea, în sens contrar, Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitoare la natura arestului la domiciliu).51. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că este întemeiată opțiunea legiuitorului de a nu prevedea computarea duratei măsurilor preventive restrictive de libertate din pedeapsa închisorii pronunțate, fără a fi încălcate prevederile constituționale invocate.52. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dragoș George Bîlteanu în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți și constată că dispozițiile art. 202 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1) și art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu

    -----