ORDONANŢĂ nr. 92 din 24 decembrie 2003
privind Codul de procedură fiscală
EMITENT
  • GUVERNUL
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 941 din 29 decembrie 2003



    În temeiul art. 108 alin. (3) din Constituţie, republicată, şi al art. 1 pct. II.5 din Legea nr. 559/2003 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,
    Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă.

    Titlul I Dispoziţii generale


    Capitolul I Domeniul de aplicare al Codului de procedură fiscală


    Articolul 1

    Sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală
    (1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
    (2) Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.
    (3) Prin administrarea impozitelor şi taxelor se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
    a) înregistrarea fiscală;
    b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi taxelor;
    c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.


    Articolul 2

    Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative
    (1) Administrarea impozitelor şi taxelor prevăzute la art. 1 se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codului fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.
    (2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor şi taxelor.
    (3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă.


    Capitolul II Principii generale de conduită în administrarea impozitelor şi taxelor


    Articolul 3

    Aplicarea unitară a legislaţiei
    Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor şi taxelor datorate.


    Articolul 4

    Exercitarea dreptului de apreciere
    Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.


    Articolul 5

    Rolul activ
    (1) Organul fiscal înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale.
    (2) Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.
    (3) Organul fiscal are obligaţia să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente pentru corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul.
    (4) Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.
    (5) Organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal.


    Articolul 6

    Limba oficială în administraţia fiscală
    (1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.
    (2) Dacă la organele fiscale se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, organele fiscale vor solicita ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi.
    (3) Dispoziţiile legale cu privire la folosirea limbii minorităţilor naţionale se aplică în mod corespunzător.


    Articolul 7

    Dreptul de a fi ascultat
    (1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
    (2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:
    a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
    b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale;
    c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;
    d) urmează să se ia măsuri de executare silită.


    Articolul 8

    Obligaţia de cooperare
    (1) Contribuabilul este obligat să coopereze în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute.
    (2) Contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor juridice şi efective ce îi stau la dispoziţie.


    Articolul 9

    Secretul fiscal
    (1) Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi, în condiţiile legii, să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
    (2) Informaţiile referitoare la impozite, taxe şi alte obligaţii fiscale ale plătitorilor pot fi transmise numai;
    a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;
    b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate în baza unor convenţii;
    c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii.
    (3) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.
    (4) Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (2), în condiţiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice.
    (5) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului fiscal atrage răspunderea potrivit legii.


    Articolul 10

    Buna-credinţă
    Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii.


    Capitolul III Aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale


    Articolul 11

    Interpretarea legii
    Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.


    Articolul 12

    Criteriile economice
    Veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă sunt obţinute din activităţi ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.


    Articolul 13

    Eludarea legislaţiei fiscale
    (1) În cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.
    (2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 21.


    Capitolul IV Raportul juridic fiscal


    Articolul 14

    Conţinutul raportului de drept procedural fiscal
    Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal.


    Articolul 15

    Subiectele raportului juridic fiscal
    (1) Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
    (2) Contribuabilul este orice persoană care, potrivit Codului fiscal, datorează impozite şi taxe.
    (3) Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale, denumite în prezentul cod organe fiscale.


    Articolul 16

    Împuterniciţii
    (1) În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege, după caz.
    (2) Contribuabilul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de împuternicire, în formă scrisă şi în condiţiile prevăzute de lege. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data înregistrării actului de revocare.
    (3) Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organele fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să îndeplinească obligaţiile acestuia faţă de organul fiscal.
    (4) Prevederile prezentului articol sunt aplicabile şi reprezentanţilor fiscali desemnaţi potrivit Codului fiscal.


    Articolul 17

    Numirea curatorului fiscal
    (1) Dacă nu există un împuternicit potrivit art. 16, organul fiscal, în condiţiile legii, va solicita instanţei judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii.
    (2) Pentru activitatea sa curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.


    Articolul 18

    Obligaţiile reprezentanţilor legali
    (1) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora.
    (2) În cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate potrivit alin. (1), asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.


    Titlul II Dispoziţii generale privind raportul de drept material fiscal


    Capitolul I Dispoziţii generale


    Articolul 19

    Creanţele fiscale
    (1) Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
    (2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
    a) dreptul la perceperea impozitelor şi taxelor, dreptul la rambursarea impozitelor şi taxelor, dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale;
    b) dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
    (3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului.
    (4) În măsura în care plata sumei cu titlu de impozit, taxă sau altă obligaţie principală sau accesorie se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.


    Articolul 20

    Obligaţiile fiscale
    Prin obligaţii fiscale, în sensul prezentului cod, se înţelege:
    a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele şi taxele datorate;
    b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele şi taxele;
    c) obligaţia de a plăti, la termenele legale, impozitul şi taxa datorată;
    d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor şi taxelor, denumite obligaţii de plată accesorii;
    e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;
    f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.


    Articolul 21

    Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale
    (1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
    (2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.


    Articolul 22

    Stingerea creanţelor fiscale
    Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.


    Articolul 23

    Creditorii şi debitorii
    (1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 19, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.
    (2) În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:
    a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
    b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
    c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;
    d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată.
    e) alte persoane, în condiţiile legii.


    Articolul 24

    Plătitorul
    (1) Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare.
    (2) Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare, plătitor de obligaţii fiscale este persoana juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice.


    Articolul 25

    Răspunderea solidară
    (1) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
    a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
    b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
    (2) Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare se stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.


    Articolul 26

    Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii
    (1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se va stabili potrivit dispoziţiilor prezentului articol.
    (2) În scopul prevăzut la alin. (1) organul fiscal va întocmi o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal.
    (3) Decizia aprobată potrivit alin. (2) constituie titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare potrivit art. 25 şi va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi următoarele:
    a) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligaţiei debitorului principal, precum şi orice alte date de identificare;
    b) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală; domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
    c) cuantumul şi natura sumelor datorate;
    d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;
    e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.
    (4) Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.
    (5) Titlul de creanţă prevăzut la alin. (3) va fi comunicat persoanei obligate la plată, menţionându-se că aceasta urmează să facă plata în termenul stabilit.
    (6) Titlul de creanţă comunicat potrivit alin. (5) poate fi atacat în condiţiile legii.


    Articolul 27

    Drepturile şi obligaţiile succesorilor
    (1) Drepturile şi obligaţiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condiţiile dreptului comun.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă amenzi aplicate potrivit legii debitorului persoană fizică.


    Articolul 28

    Dispoziţii privind cesiunea creanţelor fiscale ale contribuabililor
    (1) Creanţele principale sau accesorii privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabililor, precum şi sumele afectate garantării executării unei obligaţii fiscale pot fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii.
    (2) Cesiunea produce efecte faţă de organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a fost notificată.
    (3) Desfiinţarea cesiunii sau constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei fiscale nu este opozabilă organului fiscal.


    Capitolul II Domiciliul fiscal


    Articolul 29

    Domiciliul fiscal
    (1) Prin domiciliu fiscal se înţelege:
    a) pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
    b) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;
    c) pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, adresa persoanei care reprezintă asocierea sau entitatea, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa domiciliului fiscal al oricăruia dintre asociaţi.
    (2) Prin adresa unde locuiesc efectiv, în sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de scurtă durată nefiind luate în considerare. Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte perioada unui an, nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv.
    (3) În situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. b) şi c), domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor.


    Titlul III Dispoziţii procedurale generale


    Capitolul I Competenţa organului fiscal


    Articolul 30

    Competenţa generală
    (1) Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală.
    (2) În cazul impozitului pe venit, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă competenţă specială de administrare.
    (3) Impozitele şi taxele care se datorează, potrivit legii, în vamă sunt administrate de către organele vamale.


    Articolul 31

    Competenţa teritorială
    (1) Pentru administrarea impozitelor şi taxelor competenţa revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor realizate prin stopaj la sursă reglementate în titlul III din Codul fiscal.
    (2) În cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi pe teritoriul României printr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe teritoriul căruia se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri.
    (3) Competenţa de administrare a impozitelor şi taxelor pentru marii contribuabili poate fi stabilită în sarcina altor organe fiscale, prin ordin al ministrului finanţelor publice.


    Articolul 32

    Competenţa în cazul sediilor secundare
    În cazul în care contribuabilul are, potrivit legii, obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa teritorială revine organului fiscal în a cărui rază teritorială acestea se află situate.


    Articolul 33

    Competenţa teritorială a serviciilor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale
    Serviciile fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale poartă răspunderea pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale.


    Articolul 34

    Competenţa specială
    (1) În situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în cazurile de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale, precum şi în caz de executare silită.


    Articolul 35

    Conflictul de competenţă
    (1) Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau necompetente. În acest caz organul fiscal care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul necompetent va continua procedura în derulare şi va solicita organului ierarhic superior comun să hotărască asupra conflictului.
    (2) În situaţia în care organele fiscale între care apare conflictul de competenţă nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun, organele ierarhic superioare acestora hotărăsc de comun acord asupra conflictului de competenţă ivit.


    Articolul 36

    Acord asupra competenţei
    Cu acordul organului fiscal care, conform prevederilor prezentului cod, deţine competenţa teritorială, precum şi al contribuabilului în cauză, un alt organ fiscal poate prelua activitatea de administrare a acestuia.


    Capitolul II Actele emise de organele fiscale


    Articolul 37

    Noţiunea de act administrativ fiscal
    În înţelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.


    Articolul 38

    Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal
    (1) Actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă.
    (2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:
    a) denumirea organului fiscal emitent;
    b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
    c) obiectul actului administrativ fiscal;
    d) motivele de fapt;
    e) temeiul de drept;
    f) numele şi semnătura persoanelor împuternicite, potrivit legii;
    g) ştampila organului fiscal emitent;
    h) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul de soluţionare competent;
    i) menţiuni privind audierea contribuabilului.
    (3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul tehnicii de calcul este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor îndreptăţite potrivit legii şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.
    (4) Prin ordin al ministrului finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit în condiţiile alin. (3).


    Articolul 39

    Comunicarea actului administrativ fiscal
    (1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat.
    (2) Actul administrativ fiscal se comunică după cum urmează:
    a) prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului;
    b) prin persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
    c) prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, iar data comunicării va fi dovedită prin semnătura destinatarului;
    (3) În cazul în care se constată lipsa contribuabilului sau a oricărei persoane îndreptăţite să primească actul administrativ fiscal de la domiciliul fiscal al acestuia, comunicarea se face prin publicarea unui anunţ într-un cotidian naţional de largă circulaţie şi într-un cotidian local sau în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în care se menţionează că a fost emis actul pe numele contribuabilului. Actul administrativ fiscal se consideră comunicat în a cincea zi de la data publicării anunţului.
    (4) Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător.


    Articolul 40

    Opozabilitatea actului administrativ fiscal
    Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului, potrivit legii.


    Articolul 41

    Desfiinţarea sau modificarea actelor administrative fiscale
    Actul administrativ fiscal poate fi modificat sau desfiinţat în condiţiile prezentului cod.


    Articolul 42

    Îndreptarea erorilor materiale
    Organul fiscal poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului. Actul administrativ corectat se va comunică contribuabilului, potrivit legii.


    Capitolul III Administrarea şi aprecierea probelor


    Secţiunea 1 Dispoziţii generale


    Articolul 43

    Mijloace de probă
    (1) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la:
    a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
    b) solicitarea de expertize;
    c) folosirea înscrisurilor;
    d) efectuarea de cercetări la faţa locului.
    (2) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege.


    Articolul 44

    Dreptul organului fiscal de a solicita prezenţa contribuabilului la sediul său
    Organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediul său pentru a da informaţii şi lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale. O dată cu această solicitare, când este cazul, organul fiscal va indica şi documentele pe care contribuabilul este obligat să le prezinte.


    Articolul 45

    Comunicarea informaţiilor între organele fiscale
    Dacă într-o procedură fiscală se constată fapte care prezintă importanţă pentru alte raporturi juridice fiscale, organele fiscale îşi vor comunică reciproc informaţiile deţinute.


    Secţiunea a 2-a Informaţii şi expertize


    Articolul 46

    Obligaţia de a furniza informaţii
    (1) Contribuabilul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. Organul fiscal poate solicita informaţii şi altor persoane numai atunci când starea de fapt fiscală nu a fost clarificată de către contribuabil. Informaţiile furnizate de alte persoane vor fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă.
    (2) Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris şi va specifică natura informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care susţin informaţiile furnizate.
    (3) Declaraţia persoanelor obligate potrivit alin. (1) să furnizeze informaţii va fi, după caz, prezentată sau consemnată în scris.
    (4) În situaţia în care persoana obligată să furnizeze informaţia în scris este, din motive independente de voinţa sa, în imposibilitatea de a scrie, organul fiscal întocmeşte un proces-verbal.


    Articolul 47

    Obligaţia băncilor de a furniza informaţii
    (1) Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane fizice sau juridice care deschid sau închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Această comunicare se va face în prima jumătate a fiecărei luni, referitor la conturile deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea va fi adresată Ministerului Finanţelor Publice.
    (2) Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României vor elabora proceduri privind transmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1).


    Articolul 48

    Expertiza
    (1) Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize. Organul fiscal este obligat să comunice contribuabilului numele expertului.
    (2) Contribuabilul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.
    (3) Experţii au obligaţia să păstreze secretul fiscal asupra datelor şi informaţiilor pe care le dobândesc.
    (4) Expertiza se întocmeşte în scris.


    Secţiunea a 3-a Verificarea înscrisurilor şi cercetarea la faţa locului


    Articolul 49

    Prezentarea de înscrisuri
    (1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. Organul fiscal are dreptul de a solicita şi altor persoane înscrisuri, dacă starea de fapt fiscală nu a fost clarificată pe baza înscrisurilor puse la dispoziţie de către contribuabil.
    (2) Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul fiscal al persoanei obligate să le prezinte.


    Articolul 50

    Cercetarea la faţa locului
    (1) În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o cercetare la faţa locului, întocmind în acest sens proces-verbal.
    (2) Contribuabilii au obligaţia să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal pentru a efectua o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice ale incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
    (3) Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective vor fi înştiinţaţi în timp util despre cercetare, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 89 lit. b). Persoanele fizice vor fi informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă.
    (4) În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente, dispoziţiile privind ordonanţa preşedinţială din Codul de procedură civilă fiind aplicabile.
    (5) La cererea organului fiscal, organele de poliţie, jandarmerie ori alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să îi acorde sprijinul pentru aplicarea prevederilor prezentului articol.


    Secţiunea a 4-a Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi


    Articolul 51

    Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri
    (1) Soţul/soţia şi rudele contribuabilului până la gradul al 3-lea inclusiv pot refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.
    (2) Persoanele prevăzute la alin. (1) vor fi înştiinţate asupra acestui drept.


    Articolul 52

    Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii
    (1) Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii.
    (2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenţii, precum şi persoanele care participă la activitatea profesională a acestora.
    (3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.


    Secţiunea a 5-a Colaborarea între autorităţile publice


    Articolul 53

    Obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a furniza informaţii şi de a prezenta acte
    Autorităţile publice, instituţiile publice şi de interes public, centrale şi locale, precum şi serviciile descentralizate ale autorităţilor publice centrale vor furniza informaţii şi acte organelor fiscale, la cererea acestora.


    Articolul 54

    Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public
    (1) Autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în realizarea scopului prezentului cod.
    (2) Nu constituie activitate de colaborare acţiunile întreprinse de autorităţile prevăzute la alin. (1), în conformitate cu atribuţiile ce le revin potrivit legii.
    (3) Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea solicitată răspunde pentru datele furnizate.


    Articolul 55

    Condiţii şi limite ale colaborării
    (1) Colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public se realizează în limita atribuţiilor ce le revin potrivit legii.
    (2) Dacă autoritatea publică, instituţia publică sau de interes public solicitată refuză colaborarea, autoritatea publică superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu există, decizia va fi luată de autoritatea superioară celei solicitate.


    Articolul 56

    Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice
    (1) În baza convenţiilor internaţionale, organele fiscale vor colabora cu autorităţile fiscale similare din alte state.
    (2) În lipsa unei convenţii, organele fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorităţi fiscale din alt stat pe bază de reciprocitate.


    Secţiunea a 6-a Sarcina probei


    Articolul 57

    Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile
    Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.


    Articolul 58

    Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale
    (1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.
    (2) Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.


    Articolul 59

    Dovedirea titularului dreptului de proprietate în scopul impunerii
    (1) În cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care potrivit legii constituie baza impozabilă sunt deţinute de persoane care în mod continuu beneficiază de câştigurile sau orice foloase obişnuite aduse de acestea şi că persoanele respective declară în scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau valorilor în cauză, fără să arate însă care sunt titularii dreptului de proprietate, organul fiscal va proceda la stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale corespunzătoare în sarcina acelor persoane.
    (2) În condiţiile legii, obligaţia fiscală privind baza impozabilă prevăzută la alin. (1) va putea fi stabilită în sarcina titularilor dreptului de proprietate. Tot astfel aceştia datorează despăgubiri persoanelor care au făcut plata pentru stingerea obligaţiei stabilite potrivit alin. (1).


    Articolul 60

    Estimarea bazei de impunere
    (1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale.
    (2) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal.


    Capitolul IV Termene


    Articolul 61

    Calcularea termenelor
    În situaţia în care legislaţia fiscală nu prevede altfel, pentru modalităţile de calcul al termenelor se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie.


    Articolul 62

    Prelungirea termenelor
    Termenele pentru depunerea declaraţiilor fiscale şi termenele stabilite în baza legii de un organ fiscal pot fi prelungite în situaţii temeinic justificate, potrivit competenţei stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.


    Titlul IV Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală


    Articolul 63

    Obligaţia de înregistrare fiscală
    (1) Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal, primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare fiscală va fi:
    a) pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor, precum şi pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent;
    b) pentru persoanele fizice, codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
    c) pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal competent;
    d) pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele comercianţilor care au sediul principal al comerţului în străinătate, codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
    e) pentru persoanele fizice plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent.
    (2) Persoanele prevăzute la alin. (1) lit. d) se înregistrează fiscal potrivit procedurii speciale în materie.
    (3) În vederea atribuirii codului de identificare fiscală persoanele prevăzute la alin. (1) lit. a), c) şi e) au obligaţia să depună declaraţie de înregistrare fiscală.
    (4) Au obligaţia să depună o declaraţie de înregistrare fiscală şi persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b) care au calitatea de angajator.
    (5) Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
    a) data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică;
    b) data eliberării actului legal de funcţionare, începerii activităţii, data obţinerii primului venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice.


    Articolul 64

    Înregistrarea şi scoaterea din evidenţă a plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată
    (1) Orice persoană impozabilă care realizează operaţiuni taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în următoarele situaţii:
    a) la înfiinţare, dacă declară că doreşte să opteze pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată;
    b) ulterior înfiinţării, dacă cifra de afaceri realizată este sub plafonul de scutire prevăzut de dispoziţiile Codului fiscal privitoare la taxa pe valoarea adăugată, dar doreşte să opteze pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată;
    c) după înfiinţare, în mod obligatoriu, dacă depăşeşte plafonul de scutire prevăzut de dispoziţiile Codului fiscal privitoare la taxa pe valoarea adăugată, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a depăşit acest plafon.
    (2) Persoanele care realizează în exclusivitate operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată, iar potrivit Codului fiscal pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată, trebuie să solicite înregistrarea ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată.
    (3) Cifra de afaceri declarată organului fiscal este cea determinată conform dispoziţiilor Codului fiscal privitoare la T.V.A.
    (4) În cazul persoanelor înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, codul de identificare fiscală este precedat de litera "R".
    (5) Data înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată este:
    a) data comunicării certificatului de înregistrare în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a);
    b) data de întâi a lunii următoare celei în care persoana impozabilă face opţiunea pentru taxare în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b);
    c) data de întâi a lunii următoare celei în care persoana impozabilă are obligaţia să solicite luarea în evidenţă ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. c).
    (6) Orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată care, ulterior înregistrării, realizează exclusiv operaţiuni care nu dau drept de deducere trebuie să solicite scoaterea din evidenţă ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care realizează exclusiv astfel de operaţiuni.
    (7) Orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată trebuie să solicite scoaterea din evidenţă ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data actului în care se consemnează situaţia respectivă.


    Articolul 65

    Obligaţia înscrierii codului de identificare fiscală pe documente
    (1) Plătitorii de impozite şi taxe au obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau orice alte documente emise codul de identificare fiscală propriu.
    (2) Documentele prezentate de plătitorii de impozite şi taxe băncilor, organelor fiscale şi altor instituţii publice, contribuabililor şi altor persoane interesate, fără a avea înscris codul de identificare fiscală a emitentului, nu sunt valabile ca documente fiscale.


    Articolul 66

    Declararea filialelor şi sediilor secundare
    (1) Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii secundare.
    (2) Contribuabilii cu domiciliul fiscal în România au obligaţia de a declara în termen de 30 de zile înfiinţarea de filiale şi sedii secundare în străinătate.


    Articolul 67

    Forma şi conţinutul declaraţiei de înregistrare fiscală
    (1) Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal şi va fi însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
    (2) Declaraţia de înregistrare fiscală va cuprinde: datele de identificare a contribuabilului, categoriile de obligaţii de plată datorate potrivit Codului fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a împuternicitului, datele privind situaţia juridică a contribuabilului, precum şi alte informaţii necesare administrării impozitelor şi taxelor.


    Articolul 68

    Certificatul de înregistrare fiscală
    (1) Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, depusă potrivit art. 63 alin. (3) şi (4), organul fiscal competent eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 30 de zile de la data depunerii declaraţiei. În certificatul de înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.
    (2) Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor de timbru.
    (3) Contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de servicii către populaţie sunt obligaţi să afişeze certificatul de înregistrare fiscală în locurile unde se desfăşoară activitatea.
    (4) În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal va elibera un duplicat al acestuia, în baza cererii contribuabililor şi a dovezii de publicare a pierderii, furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.


    Articolul 69

    Modificări ulterioare înregistrării fiscale
    (1) Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi depunerea declaraţiei de menţiuni.
    (2) La încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală, contribuabilii au obligaţia de a preda organelor fiscale, în vederea anulării, certificatul de înregistrare fiscală, o dată cu depunerea declaraţiei de menţiuni.


    Articolul 70

    Registrul contribuabililor
    (1) Organul fiscal competent organizează evidenţa plătitorilor de impozite şi taxe în cadrul registrului contribuabililor, care conţine:
    a) datele de identificare a contribuabilului;
    b) categoriile de obligaţii fiscale de plată datorate potrivit legii, denumite vector fiscal;
    c) alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.
    (2) Datele prevăzute la alin. (1) se completează pe baza informaţiilor comunicate de contribuabili, de oficiul registrului comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la alte autorităţi şi instituţii, precum şi din constatările proprii ale organului fiscal.
    (3) Datele din registrul contribuabililor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu corespund stării de fapt reale şi vor fi comunicate contribuabililor.
    (4) Modificarea din oficiu a domiciliului fiscal pe baza constatărilor făcute potrivit alin. (3) se face prin decizie emisă de organul fiscal competent, după ascultarea prealabilă a contribuabilului, potrivit art. 7.


    Articolul 71

    Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală
    În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.


    Articolul 72

    Reguli pentru conducerea evidenţei contabile şi fiscale
    (1) Evidenţele contabile şi fiscale vor fi conduse şi păstrate la domiciliul fiscal al contribuabilului sau la sediile secundare, după caz.
    (2) Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile sunt aplicabile şi pentru evidenţele fiscale.
    (3) În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic contribuabilul este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a generat.
    (4) Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege.
    (5) Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare, şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.
    (6) Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impunere ţinute de contribuabil.


    Titlul V Declaraţia fiscală


    Articolul 73

    Obligaţia de a depune declaraţii fiscale
    (1) Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
    (2) În cazul în care Codul fiscal nu prevede, Ministerul Finanţelor Publice va stabili termenul de depunere a declaraţiei fiscale.
    (3) Obligaţia de a depune declaraţie fiscală se menţine şi în cazurile în care:
    a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
    b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
    c) organul fiscal a stabilit din oficiu baza de impunere şi obligaţia fiscală.
    (4) În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri care, potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul fiscal competent poate aproba, la cererea contribuabilului, alte termene sau condiţii de depunere a declaraţiilor fiscale, în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor fiscale.


    Articolul 74

    Forma şi conţinutul declaraţiei fiscale
    (1) Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal.
    (2) În declaraţia fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.
    (3) Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil sau de către împuternicit.
    (4) Declaraţia fiscală trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale.
    (5) Pentru anumite categorii de obligaţii fiscale, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, organul fiscal poate transmite contribuabililor formularele de declarare a impozitelor şi taxelor, instrucţiunile de completare a acestora, alte informaţii utile, precum şi plicurile preadresate. În acest caz contravaloarea corespondenţei se suportă de către organul fiscal.


    Articolul 75

    Depunerea declaraţiilor fiscale
    (1) Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau la poştă prin scrisoare recomandată. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanţă, conform procedurii stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
    (2) Declaraţiile fiscale pot fi redactate de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din motive independente de voinţa contribuabilului acesta este în imposibilitatea de a scrie.
    (3) Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poştă, după caz.
    (4) Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale, prin estimarea bazei de impunere potrivit art. 60.


    Articolul 76

    Corectarea declaraţiilor fiscale
    Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie iniţiativă.


    Titlul VI Stabilirea impozitelor şi taxelor


    Capitolul I Dispoziţii generale


    Articolul 77

    Stabilirea impozitelor şi taxelor
    (1) Impozitele şi taxele se stabilesc astfel:
    a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 74 alin. (2) şi art. 78 alin. (3);
    b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazurile în care impozitul este scutit la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de impozit.


    Articolul 78

    Decizia de impunere
    (1) Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere.
    (2) Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impunere potrivit art. 81.
    (3) Declaraţia fiscală este asimilată cu o decizie de impunere sub rezerva unei verificări ulterioare.


    Articolul 79

    Forma şi conţinutul deciziei de impunere
    Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 38. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi categoria de impozit, baza de impunere, precum şi cuantumul impozitului, pentru fiecare perioadă impozabilă în parte.


    Articolul 80

    Acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere
    Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:
    a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri de impozite;
    b) deciziile privind bazele de impunere;
    c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii.


    Articolul 81

    Deciziile referitoare la bazele de impunere
    (1) Bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere, în următoarele situaţii:
    a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde şi repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
    b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz competenţa de a stabili baza de impunere o deţine organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
    (2) Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi numească un împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal.


    Articolul 82

    Stabilirea obligaţiilor fiscale sub rezerva verificării ulterioare
    (1) Cuantumul obligaţiilor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare.
    (2) Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent.
    (3) Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie sau ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripţie.


    Capitolul II Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale


    Articolul 83

    Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale
    (1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
    (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 21, dacă legea nu dispune altfel.
    (3) Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
    (4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.


    Articolul 84

    Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale
    Termenele prevăzute la art. 83 se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun.


    Articolul 85

    Efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale
    Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale, va proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.


    Titlul VII Inspecţia fiscală


    Capitolul I Sfera inspecţiei fiscale


    Articolul 86

    Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale
    (1) Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.
    (2) Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:
    a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;
    b) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;
    c) sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.
    (3) Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor prevăzute la alin. (2) organul de inspecţie fiscală va proceda la:
    a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
    b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului;
    c) discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz;
    d) solicitarea de informaţii de la terţi;
    e) stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;
    f) verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
    g) dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
    h) efectuarea de investigaţii fiscale potrivit alin. (2) lit. a);
    i) aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale.


    Articolul 87

    Persoanele supuse inspecţiei fiscale
    Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor şi a altor obligaţii fiscale prevăzute de lege.


    Articolul 88

    Formele şi întinderea inspecţiei fiscale
    (1) Formele de inspecţie fiscală sunt:
    a) inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;
    b) inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
    (2) Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.


    Articolul 89

    Proceduri de control fiscal
    În realizarea atribuţiilor inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:
    a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate, modul de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat;
    b) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;
    c) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane.


    Articolul 90

    Perioada supusă inspecţiei fiscale
    (1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
    (2) La contribuabilii mari perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la momentul finalizării controlului anterior, în condiţiile alin. (1).
    (3) La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă:
    a) există indicii privind diminuarea impozitelor şi taxelor;
    b) nu au fost depuse declaraţii fiscale.


    Capitolul II Realizarea inspecţiei fiscale


    Articolul 91

    Competenţa
    (1) Inspecţia fiscală se exercită nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, conform dispoziţiilor prezentului titlu.
    (2) Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal.


    Articolul 92

    Selectarea contribuabililor pentru inspecţie fiscală
    (1) Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul fiscal competent.
    (2) Contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.


    Articolul 93

    Avizul de inspecţie fiscală
    (1) Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
    (2) Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde:
    a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
    b) data de începere a inspecţiei fiscale;
    c) obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
    d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate.


    Articolul 94

    Comunicarea avizului de inspecţie fiscală
    (1) Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
    a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
    b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
    (2) Comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară:
    a) pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului;
    b) în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii;
    c) în cazul controlului inopinat.


    Articolul 95

    Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale
    (1) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
    (2) Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
    (3) Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul fiscal are dreptul să inspecteze locurile în care se desfăşoară activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei persoane desemnate de acesta.
    (4) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului fiscal.


    Articolul 96

    Reguli privind inspecţia fiscală
    (1) Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere.
    (2) Inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.
    (3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
    (4) Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.
    (5) Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
    (6) La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
    (7) La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă pe propria răspundere din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală.
    (8) Contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.


    Articolul 97

    Obligaţia de colaborare a contribuabilului
    (1) Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
    (2) La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi persoane care să dea informaţii. Dacă informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente, atunci inspectorul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii.


    Articolul 98

    Dreptul contribuabilului de a fi informat
    (1) Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală.
    (2) La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va purta o discuţie finală cu contribuabilul asupra constatărilor şi consecinţelor lor fiscale.
    (3) Data, ora, locul şi problematica discuţiei vor fi comunicate contribuabilului în timp util.
    (4) Contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale.


    Articolul 99

    Sesizarea organelor de urmărire penală
    (1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.
    (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.


    Articolul 100

    Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale
    (1) Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei, din punct de vedere faptic şi legal.
    (2) Dacă, ca urmare a inspecţiei, se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi comunicat în scris contribuabilului.


    Titlul VIII Colectarea creanţelor fiscale


    Capitolul I Dispoziţii generale


    Articolul 101

    Colectarea creanţelor fiscale
    (1) În sensul prezentului titlu, colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale.
    (2) Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.
    (3) Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii.


    Articolul 102

    Termenele de plată
    (1) Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează.
    (2) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:
    a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;
    b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.
    (3) Pentru creanţele fiscale care nu au prevăzute termene de plată Ministerul Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.
    (4) Contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat, la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi la fondul asigurărilor sociale de sănătate, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.


    Capitolul II Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare şi restituire


    Articolul 103

    Dispoziţii privind efectuarea plăţii
    (1) Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
    (2) Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă sau alte obligaţii fiscale, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
    (3) În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
    a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate de organul fiscal;
    b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal sau prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 110.


    Articolul 104

    Ordinea stingerii datoriilor
    (1) Plata obligaţiilor fiscale se efectuează în următoarea ordine:
    a) obligaţii fiscale cu termene de plată în anul curent;
    b) obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
    c) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la lit. b);
    d) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
    (2) În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor fiscale, conform prevederilor alin. (1), creditorul fiscal va proceda la stingerea obligaţiilor fiscale pe care le administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată de prezentul cod, şi va înştiinţa despre aceasta debitorul în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.


    Articolul 105

    Compensarea
    (1) Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
    (2) Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
    (3) Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în ordinea prevăzută la art. 104 alin. (1).
    (4) Compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în următoarea ordine:
    a) bugetul de stat;
    b) fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
    c) bugetul asigurărilor sociale de stat;
    d) bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
    e) bugetul asigurărilor pentru şomaj.
    (5) Organul competent va înştiinţa în scris debitorul despre măsura compensării luate potrivit alin. (3), în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.


    Articolul 106

    Restituiri de sume
    (1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
    a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
    b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
    c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
    d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
    e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
    f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;
    g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 160;
    h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, precum şi cauţiunea depusă în conformitate cu prevederile art. 164 alin. (1), după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
    (2) În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
    (3) Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1) şi (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.
    (4) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
    (5) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată restituindu-se debitorului.


    Articolul 107

    Obligaţia băncilor supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială
    Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială şi care efectuează plăţile dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic, cu prioritate, sumele reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de debitori şi/sau creanţe fiscale cuprinse în dispoziţiile de încasare emise de organele de executare.


    Capitolul III Dobânzi şi penalităţi de întârziere


    Articolul 108

    Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere
    (1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
    (2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.


    Articolul 109

    Dobânzi
    (1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
    (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se datorează dobânzi după cum urmează:
    a) pentru diferenţele de impozite şi taxe, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului sau taxei, pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv;
    b) pentru impozitele şi taxele stinse prin executare silită, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător;
    c) pentru impozitele şi taxele debitorului declarat insolvabil, dobânzile se calculează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii, inclusiv.
    (3) Modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor reprezentând eventuale diferenţe între impozitul pe profit plătit la data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere întocmite pe baza situaţiei financiare anuale va fi reglementat prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
    (4) Pentru obligaţiile fiscale neachitate la termenul de plată, reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum urmează:
    a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate stabilite de organul fiscal prin decizii de plăţi anticipate se calculează până la data plăţii debitului sau, după caz, până la data de 31 decembrie;
    b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere, potrivit lit. a), se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora, inclusiv;
    c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai mic decât cel stabilit prin deciziile de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, la soldul neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală, urmând a se face regularizarea dobânzii în mod corespunzător.
    (5) Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.


    Articolul 110

    Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară
    Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului plătitorului, nu îl exonerează pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage pentru acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute la art. 109 şi 114, după termenul de 3 zile.


    Articolul 111

    Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării şi în cazul deschiderii procedurii de reorganizare judiciară
    (1) În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile se datorează până la data stingerii inclusiv. Data stingerii este, pentru compensările la cerere, data depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar pentru compensările efectuate înaintea restituirii sau rambursării sumei cuvenite debitorului, data depunerii cererii de rambursare sau restituire.
    (2) În cazul în care în urma exercitării controlului sau analizării cererii de compensare s-a stabilit că suma ce urmează a se compensa este mai mică decât suma cuprinsă în cererea de compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere se recalculează pentru diferenţa rămasă de la data înregistrării cererii de compensare.
    (3) Pentru obligaţiile fiscale stinse prin procedurile de compensare prevăzute de actele normative speciale, data stingerii este data la care se efectuează compensarea prevăzută în actul normativ care o reglementează sau în normele metodologice de aplicare a acestuia, aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
    (4) Pentru obligaţiile fiscale neplătite la termen atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment.


    Articolul 112

    Dobânzi în cazul înlesnirilor la plată
    Pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plata impozitelor şi taxelor restante se datorează dobânzi.


    Articolul 113

    Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget
    (1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 191 alin. (2), cu excepţia sumelor provenite din impozitul pe venit.
    (2) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 109 alin. (5).


    Articolul 114

    Penalităţi de întârziere
    (1) Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei acestora până la data stingerii acestora inclusiv. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.
    (2) Pentru situaţiile prevăzute la art. 109 alin. (3) şi (4) penalităţilor de întârziere li se aplică regimul stabilit pentru dobânzi.
    (3) Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită.
    (4) În cazul în care s-au acordat înlesniri la plată, penalitatea de întârziere se datorează până la data de întâi a lunii următoare celei în care s-au acordat înlesnirile. Nerespectarea înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de întârziere de la data încetării valabilităţii înlesnirilor, conform legii.
    (5) Nivelul penalităţii de întârziere se poate modifica anual prin legea bugetului de stat.


    Capitolul IV Înlesniri la plată


    Articolul 115

    Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale
    La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda pentru obligaţiile fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.


    Capitolul V Constituirea de garanţii


    Articolul 116

    Constituirea de garanţii
    Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii pentru:
    a) suspendarea executării silite în condiţiile art. 137 alin. (6);
    b) ridicarea măsurilor asigurătorii;
    c) asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată, în condiţiile art. 23 alin. (2) lit. d);
    d) în alte cazuri prevăzute de lege.


    Articolul 117

    Tipuri de garanţii
    Garanţiile pentru luarea măsurilor prevăzute la art. 116 se pot constitui, în condiţiile legii, prin:
    a) consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
    b) scrisoare de garanţie bancară;
    c) ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară;
    d) gaj asupra unor bunuri mobile;
    e) fidejusiune.


    Articolul 118

    Valorificarea garanţiilor
    Organul competent, în condiţiile legii, se îndestulează din garanţiile depuse, dacă nu s-a realizat scopul pentru care acestea au fost solicitate.


    Capitolul VI Măsuri asigurătorii


    Articolul 119

    Poprirea şi sechestrul asigurătoriu
    (1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.
    (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
    (3) Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată şi nu a devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. O dată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
    (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.
    (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
    (6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.
    (7) În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.
    (8) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (7) sunt lovite de nulitate absolută.
    (9) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
    (10) Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 162.


    Articolul 120

    Ridicarea măsurilor asigurătorii
    Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 119 se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 117, după caz.


    Capitolul VII Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau restituirea


    Articolul 121

    Începerea termenului de prescripţie
    (1) Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
    (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.


    Articolul 122

    Suspendarea termenului de prescripţie
    Termenul de prescripţie prevăzut la art. 121 se suspendă:
    a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
    b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
    c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
    d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
    e) în alte cazuri prevăzute de lege.


    Articolul 123

    Întreruperea termenului de prescripţie
    Termenul de prescripţie prevăzut la art. 121 se întrerupe:
    a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
    b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
    c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
    d) pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii contribuabilului;
    e) în alte cazuri prevăzute de lege.


    Articolul 124

    Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie
    (1) Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori.
    (2) Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.


    Articolul 125

    Prescripţia dreptului de a cere compensarea sau restituirea
    Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.


    Capitolul VIII Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită


    Secţiunea 1 Dispoziţii generale


    Articolul 126

    Organele de executare silită
    (1) În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului cod.
    (2) Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.
    (3) Creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod.
    (4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.
    (5) Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, organul de executare coordonator poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare asupra terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.
    (6) Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc bunurile.
    (7) Organul de executare coordonator va sesiza în scris celelalte organe prevăzute la alin. (5), comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.
    (8) În cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită se va face, potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organele de executare prevăzute de acesta. Dispoziţiile legii privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică în mod corespunzător.
    (9) Când se constată că domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înştiinţându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.


    Articolul 127

    Executarea silită în cazul debitorilor solidari
    (1) Organul de executare coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri urmăribile.
    (2) Organul de executare coordonator înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi ia măsuri de executare silită, comunicând întregul debit fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială domiciliază sau îşi au sediul ceilalţi codebitori, aplicându-se dispoziţiile art. 126.
    (3) Organele de executare sesizate cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă nominală, vor lua măsuri de executare silită şi vor comunică organului de executare coordonator sumele realizate în contul debitorului, în termen de 10 zile de la realizarea acestora.
    (4) Dacă organul de executare coordonator, care ţine evidenţa întregului debit, constată că acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate potrivit alin. (3), el este obligat să ceară în scris acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită.


    Articolul 128

    Executorii fiscali
    (1) Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali. Aceştia trebuie să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
    (2) Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi delegaţie emisă de organul de executare silită.
    (3) În exercitarea atribuţiilor ce le revin, pentru aplicarea procedurilor de executare silită, executorii fiscali pot:
    a) să între în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
    b) să între în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile;
    c) să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
    (4) Executorul fiscal poate intră în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
    (5) Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6,00-20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei prevăzute la alin. (4).
    (6) În absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute la alin. (3), executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei sau a altui agent al forţei publice şi a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile alin. (4) şi (5).


    Articolul 129

    Executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică
    Pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia.


    Articolul 130

    Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite
    (1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează numai în temeiul unui titlu executoriu emis de organul fiscal competent sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
    (2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
    (3) Executarea silită începe numai după ce debitorul a fost înştiinţat să plătească, iar după înştiinţare au trecut 15 zile de la comunicare.
    (4) Actul prevăzut la alin. (1), în cuprinsul căruia s-a înscris creanţa fiscală, denumit titlu executoriu, va conţine, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), următoarele: codul de identificare fiscală; domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice alte date de identificare; cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate; temeiul legal al puterii executorii a titlului.
    (5) Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor fiscale se va întocmi un singur titlu executoriu.
    (6) Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe fiscale, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor prevăzute la art. 126.
    (7) În cazul în care titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la art. 31 alin. (1) nu cuprind unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada comunicării acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile executorii organelor emitente.
    (8) În cazul în care titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt organ, organul de executare îi va confirma primirea, în termen de 30 de zile.


    Articolul 131

    Reguli privind executarea silită
    (1) Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare.
    (2) Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
    (3) În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită prevăzute de prezentul cod.
    (4) Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.
    (5) Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.
    (6) În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalităţi de întârziere sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, care se comunică debitorului.
    (7) Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.


    Articolul 132

    Obligaţia de informare
    În vederea începerii executării silite, organul de executare competent se poate folosi de mijloacele de probă prevăzute la art. 43, în vederea determinării averii şi a venitului debitorului. La cererea organului fiscal, debitorul este obligat să furnizeze în scris, pe propria răspundere, informaţiile solicitate.


    Articolul 133

    Precizarea naturii debitului
    În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării.


    Articolul 134

    Somaţia
    (1) Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu.
    (2) Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), următoarele: numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acesteia.


    Articolul 135

    Drepturi şi obligaţii ale terţului
    Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de ipotecă sau un privilegiu. Terţul va participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului, potrivit legii.


    Articolul 136

    Evaluarea bunurilor supuse executării silite
    (1) Înaintea valorificării bunurilor acestea vor fi evaluate. În acest scop organul de executare va apela la organe şi persoane de specialitate, a căror selectare nu este supusă reglementărilor privind achiziţiile publice şi care sunt obligate să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin în acest sens.
    (2) Organul de executare va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.
    (3) Atunci când se consideră necesar, organul de executare va proceda la o nouă evaluare.


    Articolul 137

    Suspendarea sau încetarea executării silite
    (1) Executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute de prezentul cod.
    (2) Executarea silită se suspendă:
    a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;
    b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
    c) în cazul prevăzut la art. 145;
    d) în alte cazuri prevăzute de lege.
    (3) Executarea silită se întrerupe:
    a) la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;
    b) în alte cazuri prevăzute de lege.
    (4) Executarea silită încetează dacă:
    a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;
    b) a fost desfiinţat titlul executoriu;
    c) în alte cazuri prevăzute de lege.
    (5) În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a executării silite prin poprirea conturilor bancare.
    (6) O dată cu cererea de suspendare prevăzută la alin. (5) debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini, oferite în vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute de lege.


    Secţiunea a 2-a Executarea silită prin poprire


    Articolul 138

    Executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor
    (1) Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
    (2) În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.
    (3) Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
    (4) Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi.
    (5) Poprirea nu este supusă validării.
    (6) Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asiguratorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
    (7) Terţul poprit este obligat ca, în termen de 5 zile de la primirea comunicării ce i s-a făcut potrivit alin. (4) şi (6), să înştiinţeze organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu orice titlu debitorului.
    (8) Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin înştiinţarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului sau la data expirării termenului prevăzut la alin. (7).
    (9) După înfiinţarea popririi terţul poprit este obligat să facă de îndată reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sumele reţinute în contul indicat de organul de executare, comunicând totodată în scris despre existenţa altor creditori.
    (10) În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va anunţa în scris despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 160.
    (11) Pentru stingerea creanţelor fiscale debitorii deţinători de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra conturilor bancare, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, o dată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, făcută debitorului potrivit art. 39, o copie certificată de pe acest titlu va fi comunicată băncii la care se află deschis contul debitorului. Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul.
    (12) În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii potrivit alin. (11), sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate. Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.
    (13) Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare va înştiinţa de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau parţială a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În caz contrar banca este obligată să procedeze conform dispoziţiilor alin. (12).
    (14) În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor urmări executarea acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului.
    (15) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător.


    Articolul 139

    Executarea silită a terţului poprit
    (1) Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit sau nu respectă dispoziţiile art. 138 alin. (9)-(15), precum şi în cazul în care invocă alte neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi.
    (2) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
    (3) Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe executarea silită a terţului poprit, în condiţiile prezentului cod.


    Secţiunea a 3-a Executarea silită a bunurilor mobile


    Articolul 140

    Executarea silită a bunurilor mobile
    (1) Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
    (2) În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale:
    a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
    b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
    c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;
    d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
    e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
    f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
    (3) Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executare silită.
    (4) Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal.
    (5) Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie nu este necesară o nouă sechestrare.
    (6) Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă bunurile prevăzute la alin. (5) se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
    (7) Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cheltuielile executării silite.
    (8) Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.
    (9) De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
    (10) Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.
    (11) În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei fiscale şi la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu comunicarea somaţiei.


    Articolul 141

    Procesul-verbal de sechestru
    (1) Procesul-verbal de sechestru va cuprinde:
    a) denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut sechestrul;
    b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei;
    c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul executoriu în baza căruia se face executarea silită;
    d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;
    e) sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
    f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;
    g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea şi individualizarea acestora, menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz;
    h) menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;
    i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;
    j) numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de depozitare a acestora, după caz;
    k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
    l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
    m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal va menţiona această împrejurare.
    (2) Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare.
    (3) În vederea valorificării organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.
    (4) Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei fiscale, organul de executare va face investigaţiile necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.
    (5) Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru sau dacă au fost substituite sau degradate, executorul fiscal încheie un proces-verbal de constatare. Pentru bunurile găsite cu prilejul investigaţiilor efectuate conform alin. (4) se va încheia procesul-verbal de sechestru.
    (6) Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
    (7) Executorul fiscal care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior va consemna aceasta în procesul-verbal, la care va anexa o copie de pe proceseleverbale de sechestru respective. Prin acelaşi proces-verbal executorul fiscal va declara sechestrate, când este necesar, şi alte bunuri pe care le va identifica.
    (8) Bunurile înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră sechestrate şi în cadrul noii executări silite.
    (9) În cazul în care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni va consemna aceasta în procesulverbal de sechestru şi va sesiza de îndată organele de urmărire penală competente.


    Articolul 142

    Custodele
    (1) Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
    (2) În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate.
    (3) Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul-verbal de sechestru.
    (4) În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.


    Secţiunea a 4-a Executarea silită a bunurilor imobile


    Articolul 143

    Executarea silită a bunurilor imobile
    (1) Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.
    (2) Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul.
    (3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
    (4) Dispoziţiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
    (5) Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art. 140 alin. (9) şi (10) şi ale art. 141 alin. (1) şi (2) fiind aplicabile.
    (6) Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.
    (7) Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
    (8) Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
    (9) Biroul de carte funciară va comunică organelor de executare, la cererea acestora, celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care vor fi înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
    (10) Creditorii debitorului, alţii decât titularii drepturilor menţionate la alin. (9), sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de la înscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să comunice în scris organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.


    Articolul 144

    Instituirea administratorului-sechestru
    (1) La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
    (2) Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică.
    (3) Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate potrivit alin. (1) la unităţile abilitate şi va depune recipisa la organul de executare.
    (4) Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.


    Articolul 145

    Suspendarea executării silite a bunurilor imobile
    (1) După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
    (2) De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se suspendă.
    (3) Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.
    (4) Dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea conform prevederilor alin. (2) se sustrage ulterior de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 25.


    Secţiunea a 5-a Executarea silită a altor bunuri


    Articolul 146

    Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini
    (1) Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile prezentului cod privind bunurile imobile.
    (2) Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese sunt aplicabile prevederile prezentului cod privind bunurile mobile.
    (3) Organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.


    Articolul 147

    Executarea silită a unui ansamblu de bunuri
    (1) Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase.
    (2) Pentru executarea silită a bunurilor prevăzute la alin. (1) organul de executare va proceda la sechestrarea acestora, potrivit prevederilor prezentului cod.
    (3) Prevederile secţiunii a 3-a privind executarea silită a bunurilor mobile şi ale secţiunii a 4-a privind executarea silită a bunurilor imobile, precum şi ale art. 154 privind plata în rate se aplică în mod corespunzător.


    Secţiunea a 6-a Valorificarea bunurilor


    Articolul 148

    Valorificarea bunurilor sechestrate
    (1) În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii, s-a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării silite.
    (2) Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.
    (3) În sensul alin. (2) organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin:
    a) înţelegerea părţilor;
    b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
    c) vânzare directă;
    d) vânzare la licitaţie;
    e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
    (4) Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în regim de urgenţă.
    (5) Dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul sau ora vânzării directe sau la licitaţie a fost schimbată de organul de executare, se vor face alte publicaţii şi anunţuri, potrivit art. 151.
    (6) Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au obligaţii fiscale restante.
    (7) În sensul alin. (6), în categoria obligaţiilor fiscale restante nu se cuprind obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat, potrivit legii, reduceri, amânări sau eşalonări la plată.


    Articolul 149

    Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor
    (1) Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de debitorul însuşi, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei fiscale. Debitorul este obligat să prezinte în scris organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând numele şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus.
    (2) Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
    (3) Organul de executare, după analiza propunerilor prevăzute la alin. (1), va comunică aprobarea indicând termenul şi contul bugetar în care preţul bunului va fi virat de cumpărător.
    (4) Indisponibilizarea prevăzută la art. 140 alin. (9) şi (10) se ridică după creditarea contului bugetar menţionat la alin. (3).


    Articolul 150

    Valorificarea bunurilor prin vânzare directă
    (1) Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:
    a) pentru bunurile prevăzute la art. 148 alin. (4);
    b) înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează integral creanţa fiscală;
    c) pe parcursul procedurii de valorificare prin licitaţie sau după finalizarea ei, dacă bunul nu a fost vândut şi o persoană oferă cel puţin preţul de evaluare.
    (2) Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de proprietate.
    (3) În cazul în care organul de executare înregistrează în condiţiile prevăzute la alin. (1) mai multe cereri, va vinde bunul persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.


    Articolul 151

    Vânzarea bunurilor la licitaţie
    (1) Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
    (2) Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de executare, al primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile, şi prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de Internet sau, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
    (3) Despre data, ora şi locul licitaţiei vor fi înştiinţaţi şi debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.
    (4) Anunţul privind vânzarea cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi următoarele:
    a) numărul dosarului de executare silită;
    b) bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
    c) preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
    d) indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;
    e) data, ora şi locul vânzării;
    f) invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
    g) invitaţia către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;
    h) menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună, în cazul vânzării prin licitaţie, până la termenul de vânzare, o taxă de participare reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;
    i) menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada emisă de creditorii bugetari că nu au obligaţii fiscale restante;
    j) data afişării publicaţiei de vânzare.
    (5) Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare, după caz.
    (6) Debitorul este obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate acestui scop.
    (7) Pentru participarea la licitaţie ofertanţii depun, cu cel puţin o zi înainte de data licitaţiei, următoarele documente:
    a) oferta de cumpărare;
    b) dovada plăţii taxei de participare, potrivit alin. (11);
    c) împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
    d) pentru persoanele juridice de naţionalitate română, copie de pe certificatul unic de înregistrare eliberat de oficiul registrului comerţului;
    e) pentru persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;
    f) pentru persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;
    g) pentru persoanele fizice străine, copie de pe paşaport;
    h) dovada, emisă de creditorii fiscali, că nu are obligaţii fiscale restante.
    (8) Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare pentru prima licitaţie, diminuat cu 25% pentru a doua licitaţie şi cu 50% pentru a treia licitaţie.
    (9) Licitaţia începe de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este superior celui prevăzut la alin. (8), iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ.
    (10) Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât preţul de pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
    (11) Taxa de participare reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului. În termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie, organul de executare va dispune în scris restituirea taxei de participare participanţilor care au depus oferte de cumpărare şi nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul adjudecării taxa se reţine în contul preţului. Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la licitaţie, celui care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit preţul, reţinându-se în contul organului de executare pentru acoperirea cheltuielilor de executare silită.


    Articolul 152

    Comisia de licitaţie
    (1) Vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie. Atribuţiile comisiei şi competenţele acesteia sunt stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
    (2) La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul fiscal va da citire mai întâi anunţului de vânzare şi apoi ofertelor scrise primite până la data prevăzută la art. 151 alin. (7).
    (3) Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de pornire al licitaţiei conform art. 151 alin. (8), organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii.
    (4) În cazul în care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi, organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
    (5) La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 50% din preţul de evaluare.
    (6) Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă publicitate a vânzării, conform prevederilor art. 151.
    (7) După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei.
    (8) În procesul-verbal prevăzut la alin. (7) se vor menţiona, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi următoarele: numele şi prenumele sau denumirea cumpărătorului, precum şi domiciliul sau sediul acestuia; numărul dosarului de executare silită; indicarea bunurilor adjudecate, a preţului la care bunul a fost adjudecat şi a taxei pe valoarea adăugată, dacă este cazul; toţi cei care au participat la licitaţie şi sumele oferite de fiecare participant, precum şi, dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a realizat.


    Articolul 153

    Adjudecarea
    (1) După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu contravaloarea taxei de participare, în lei, în numerar la o unitatea a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data adjudecării.
    (2) Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, procedura vânzării la licitaţie se va relua în termen de 10 zile de la data adjudecării. În acest caz, adjudecatarul este obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ.
    (3) Adjudecatarul va putea să achite la următoarea licitaţie preţul oferit iniţial, caz în care va fi obligat numai la plata cheltuielilor cauzate de noua licitaţie.
    (4) Dacă la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea acestuia.
    (5) Termenul prevăzut la alin. (1) se aplică şi în cazul valorificării conform înţelegerii părţilor sau prin vânzare directă.


    Articolul 154

    Plata în rate
    (1) În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate, în cel mult 12 rate lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului imobil şi cu plata unei dobânzi stabilite conform prezentului cod. Organul de executare va stabili condiţiile şi termenele de plată a preţului în rate.
    (2) Cumpărătorul nu va putea înstrăina bunul imobil decât după plata preţului în întregime şi a dobânzii stabilite.
    (3) În cazul neplăţii avansului prevăzut la alin. (1) dispoziţiile art. 153 se aplică în mod corespunzător.
    (4) Suma reprezentând dobânda nu stinge creanţele fiscale pentru care s-a început executarea silită şi constituie venit al bugetului corespunzător creanţei principale.


    Articolul 155

    Procesul-verbal de adjudecare
    (1) În cazul vânzării bunurilor imobile, organul de executare va încheia procesul-verbal de adjudecare, în termen de cel mult 5 zile de la plata în întregime a preţului sau a avansului prevăzut la art. 154 alin. (1), dacă bunul a fost vândut cu plata în rate. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operând la data încheierii acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil va fi trimis, în cazul vânzării cu plata în rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii stabilite pentru imobilul transmis, pe baza căruia se face înscrierea în cartea funciară.
    (2) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (1) va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi următoarele menţiuni:
    a) numărul dosarului de executare silită;
    b) numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
    c) numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul cumpărătorului;
    d) codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
    e) preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
    f) modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
    g) datele de identificare a bunului;
    h) menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară;
    i) menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza căruia se emite titlul executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;
    j) semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
    (3) În cazul în care cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la termenele stabilite, el va putea fi executat silit pentru plata sumei datorate, în baza procesului-verbal de adjudecare care constituie titlu executoriu.
    (4) În cazul vânzării bunurilor mobile, după plata preţului, executorul fiscal întocmeşte în termen de 5 zile un proces-verbal de adjudecare care constituie titlu de proprietate.
    (5) Procesul-verbal de adjudecare întocmit în condiţiile alin. (4) va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 38 alin. (2), şi elementele prevăzute la alin. (2), din prezentul articol, cu excepţia lit. f), h) şi i), precum şi menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate. Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se va transmite organului de executare coordonator şi cumpărătorului.


    Articolul 156

    Reluarea procedurii de valorificare
    (1) Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin modalităţile prevăzute la art. 148, acestea vor fi restituite debitorului cu menţinerea măsurii de indisponibilizare, până la împlinirea termenului de prescripţie. În cadrul acestui termen organul de executare poate relua oricând procedura de valorificare şi va putea, după caz, să ia măsura numirii, menţinerii ori schimbării administratorului-sechestru ori custodelui.
    (2) În cazul în care debitorii cărora urma să li se restituie bunuri potrivit alin. (1) nu se mai află la domiciliul fiscal declarat şi, în urma demersurilor întreprinse, nu au putut fi identificaţi, organul fiscal va proceda la înştiinţarea acestora, cu procedura prevăzută pentru comunicarea prin publicitate potrivit art. 39 alin. (3), că bunul în cauză este păstrat la dispoziţia proprietarului până la împlinirea unui termen de 6 luni de la data comunicării respective, după care va fi valorificat potrivit dispoziţiilor legale privind valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, dacă legea nu prevede altfel.
    (3) Cele arătate la alin. (2) vor fi consemnate într-un proces-verbal întocmit de organul fiscal.
    (4) În cazul bunurilor imobile, în baza procesului-verbal prevăzut la alin. (3) în condiţiile legii se va sesiza instanţa judecătorească competentă cu acţiune în constatarea dreptului de proprietate privată a statului asupra bunului respectiv.


    Articolul 157

    Darea în plată
    (1) În tot cursul executării silite asupra bunurilor imobile ale debitorului persoană juridică, inclusiv în perioada în care poate avea loc reluarea procedurii de valorificare în condiţiile art. 156 alin. (1), creanţele fiscale pot fi stinse, la cererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a statului a bunurilor imobile supuse executării silite.
    (2) În scopul prevăzut la alin. (1) organul abilitat să efectueze procedura de executare silită, potrivit legii, va transmite cererea, împreună cu un exemplar al dosarului de executare silită şi propunerile sale, comisiei numite prin ordin al ministrului finanţelor publice, care va decide asupra modului de soluţionare a acesteia şi va dispune organului abilitat să efectueze procedura de executare silită, încheierea procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului a bunului imobil şi stingerea creanţei pentru care s-a început executarea silită.
    (3) De la data depunerii cererii de către debitor până la data întocmirii procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului, bunul imobil rămâne indisponibilizat.
    (4) Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a statului a bunului imobil constituie titlu de proprietate. Operaţiunea de transfer al dreptului de proprietate, ca efect al dării în plată, este scutită de taxa pe valoarea adăugată.
    (5) Bunurile imobile trecute în proprietatea publică a statului conform alin. (1) pot fi date în administrare în condiţiile legii.
    (6) În cazul în care bunurile imobile trecute în proprietatea publică a statului conform prezentului cod au fost revendicate şi restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul persoană juridică va fi obligat la plata sumelor stinse prin această modalitate.


    Capitolul IX Cheltuieli


    Articolul 158

    Cheltuieli de executare silită
    (1) Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.
    (2) Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit prezentului cod, care are la bază documente privind cheltuielile efectuate.
    (3) Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organele de executare, din bugetul acestora.
    (4) Cheltuielile de executare silită care nu au la bază documente care să ateste că au fost efectuate în scopul executării silite nu sunt în sarcina debitorului urmărit.
    (5) Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la bugetul de stat.


    Capitolul X Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită


    Articolul 159

    Sumele realizate din executare silită
    (1) Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate după comunicarea somaţiei prin orice modalitate prevăzută de prezentul cod.
    (2) Creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate conform alin. (1), în ordinea vechimii, mai întâi creanţa principală şi apoi accesoriile acesteia.
    (3) Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda la compensare, potrivit art. 105, sau se restituie, la cerere, debitorului, după caz.
    (4) Despre sumele de restituit debitorul va fi înştiinţat de îndată.


    Articolul 160

    Ordinea de distribuire
    (1) În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor, organele prevăzute la art. 126 vor proceda la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
    a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;
    b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
    c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
    d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
    e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
    f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
    g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
    h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
    i) alte creanţe.
    (2) Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.


    Articolul 161

    Reguli privind eliberarea şi distribuirea
    (1) Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.
    (2) Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei principale.
    (3) În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, despre care a luat cunoştinţă în condiţiile art. 141 alin. (6) şi ale art. 143 alin. (9), organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.
    (4) Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.
    (5) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
    (6) Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va consemna de executorul fiscal de îndată într-un proces-verbal, care se va semna de toţi cei îndreptăţiţi.
    (7) Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale.
    (8) După întocmirea procesului-verbal prevăzut la alin. (6) nici un creditor nu mai este în drept să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.


    Capitolul XI Contestaţia la executare silită


    Articolul 162

    Contestaţia la executare silită
    (1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.
    (2) Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
    (3) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.


    Articolul 163

    Termen de contestare
    (1) Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:
    a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
    b) contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
    c) cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
    (2) Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării.
    (3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (2) nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.


    Articolul 164

    Condiţii de sesizare a instanţei
    (1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului.
    (2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.
    (3) Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii.
    (4) Cauţiunea se restituie în cazul admiterii în totalitate a contestaţiei.


    Articolul 165

    Judecarea contestaţiei
    (1) La judecarea contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.
    (2) La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
    (3) Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
    (4) În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
    (5) În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 10.000.000 lei.


    Capitolul XII Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi


    Articolul 166

    Insolvabilitatea
    (1) Creanţele fiscale urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa acestora în cazul în care debitorul respectiv se găseşte în stare de insolvabilitate.
    (2) Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:
    a) când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
    b) când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite neachitate;
    c) când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
    d) când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acestea ori în alte locuri, unde există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
    e) când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii fiscale.
    (3) Prevederile alin. (2) nu se aplică în cazul în care există succesori universali sau cu titlu universal, potrivit dreptului comun, sau există debitori solidari potrivit art. 25.
    (4) Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, conducătorul organului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.
    (5) În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsurile necesare de redebitare a sumelor şi de executare silită.


    Articolul 167

    Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment
    (1) Organul de executare este obligat ca pentru creanţele fiscale datorate de comercianţi, societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative meşteşugăreşti sau persoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti competente începerea procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului, în condiţiile legii.
    (2) Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului se vor înainta instanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.


    Articolul 168

    Anularea creanţelor fiscale
    (1) În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, prin hotărâre, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de creanţe fiscale.
    (2) În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei prin poştă sunt suportate de organul fiscal.
    (3) Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 100.000 lei, se anulează. Anual, prin hotărâre a Guvernului se stabileşte plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.


    Titlul IX Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale


    Capitolul I Dreptul la contestaţie


    Articolul 169

    Posibilitatea de contestare
    (1) Împotriva titlului de creanţă fiscală şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii.
    (2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.
    (3) Baza de impunere şi impozitul sau taxa stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.
    (4) În cazul deciziilor referitoare la baza de impunere, reglementate potrivit art. 81 alin. (1), contestaţia se poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.
    (5) Bazele de impunere constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin contestarea acestei decizii.


    Articolul 170

    Forma şi conţinutul contestaţiei
    (1) Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
    a) datele de identificare a contestatorului;
    b) obiectul contestaţiei;
    c) motivele de fapt şi de drept;
    d) dovezile pe care se întemeiază;
    e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.
    (2) Contestaţia se depune la organul fiscal al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru.


    Articolul 171

    Termenul de depunere a contestaţiei
    (1) Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii.
    (2) În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului administrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.
    (3) În cazul în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată, în termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
    (4) Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. h), contestaţia poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, organului de soluţionare competent.


    Articolul 172

    Retragerea contestaţiei
    (1) Contestaţia poate fi retrasă de contestator până la soluţionarea acesteia. Organul de soluţionare competent va comunică contestatorului decizia prin care se ia act de renunţarea la contestaţie.
    (2) Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.


    Capitolul II Competenţa de soluţionare a contestaţiilor.

    Decizia de soluţionare

    Articolul 173

    Organul competent
    (1) Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum şi a titlurilor de creanţă privind datoria vamală se soluţionează după cum urmează:
    a) contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatorii sunt înregistraţi ca plătitori de impozite şi taxe;
    b) contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau mai mare, precum şi cele formulate împotriva actelor emise de organe centrale se soluţionează de către organe competente de soluţionare constituite la nivel central.
    (2) Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.
    (3) Cuantumul sumelor prevăzute la alin. (1) se actualizează prin hotărâre a Guvernului.


    Articolul 174

    Decizia de soluţionare
    (1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie.
    (2) Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.


    Articolul 175

    Forma şi conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei
    (1) Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi va cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul.
    (2) Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent, obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat.
    (3) Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei.
    (4) Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă.
    (5) Decizia se semnează de către conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.


    Capitolul III Dispoziţii procedurale


    Articolul 176

    Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare
    (1) Organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluţionarea contestaţiei, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei. Înainte de introducerea altor persoane, contestatorul va fi ascultat conform art. 7.
    (2) Persoanele care participă la realizarea venitului în sensul art. 169 alin. (4) şi nu au înaintat contestaţie vor fi introduse din oficiu.
    (3) Persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunică toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Această persoană are drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţiei şi are dreptul să înainteze propriile sale cereri.
    (4) Dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la intervenţia forţată şi voluntară sunt aplicabile.


    Articolul 177

    Soluţionarea contestaţiei
    (1) În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării.
    (2) Organul de soluţionare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi.
    (3) Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.
    (4) Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi în susţinerea cauzei. În această situaţie, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz, i se va oferi posibilitatea să se pronunţe asupra acestora.
    (5) Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei.


    Articolul 178

    Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă
    (1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
    a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;
    b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
    (2) Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate.
    (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.


    Articolul 179

    Suspendarea executării actului administrativ fiscal
    (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
    (2) Organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda executarea actului administrativ atacat până la soluţionarea contestaţiei, la cererea temeinic justificată a contestatorului.
    (3) Dacă se suspendă executarea unei decizii referitoare la baza de impunere, atunci se va suspenda şi executarea deciziei de impunere ulterioare.
    (4) Organele de soluţionare pot dispune instituirea măsurilor asigurătorii de către organul fiscal competent în condiţiile prezentului cod.


    Capitolul IV Soluţii asupra contestaţiei


    Articolul 180

    Soluţii asupra contestaţiei
    (1) Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
    (2) În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat.
    (3) Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.
    (4) Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 178.


    Articolul 181

    Respingerea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale
    (1) Dacă organul de soluţionare competent constată neîndeplinirea unei condiţii procedurale, contestaţia va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei.
    (2) Contestaţia nu poate fi respinsă dacă poartă o denumire greşită.


    Articolul 182

    Comunicarea deciziei şi calea de atac
    (1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 39, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
    (2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.


    Titlul X Sancţiuni


    Articolul 183

    Contravenţii
    (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:
    a) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau de menţiuni;
    b) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor fiscale, în condiţiile art. 73;
    c) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 49 şi art. 50 alin. (2);
    d) nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 96 alin. (7);
    e) neaducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite potrivit art. 96 alin. (8);
    f) nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente, potrivit art. 65 alin. (1);
    g) nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri asimilate salariilor a obligaţiilor privind completarea şi păstrarea fişelor fiscale;
    h) neîndeplinirea obligaţiilor privind transmiterea la organul fiscal competent sau, după caz, la terţe persoane a formularelor şi documentelor prevăzute de legea fiscală, altele decât declaraţiile fiscale şi declaraţiile de înregistrare fiscală sau de menţiuni;
    i) nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor de decontare prevăzute de prezentul cod;
    j) nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit, potrivit prezentului cod;
    k) nerespectarea obligaţiei de comunicare prevăzute la art. 143 alin. (9).
    (2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează astfel:
    a) cu amendă de la 15.000.000 lei la 30.000.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. c);
    b) cu amendă de la 500.000 lei la 5.000.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 5.000.000 lei la 25.000.000 lei, pentru persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. d);
    c) cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei, pentru persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. e);
    d) cu amendă de la 500.000 lei la 15.000.000 lei, pentru persoanele fizice, şi cu amendă de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele juridice, în cazul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. a), b), f)-k).
    (3) În cazul persoanelor fizice nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de venit constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.


    Articolul 184

    Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor
    Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele fiscale competente.


    Articolul 185

    Actualizarea sumei amenzilor
    Limitele amenzilor contravenţionale prevăzute în prezentul cod pot fi actualizate anual, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.


    Articolul 186

    Dispoziţii aplicabile
    Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile legale referitoare la regimul juridic al contravenţiilor.


    Titlul XI Dispoziţii tranzitorii şi finale


    Articolul 187

    Dispoziţii privind funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale
    (1) În exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice şi beneficiază de protecţie potrivit legii.
    (2) Ministerul Finanţelor Publice poate constitui fonduri pentru acordarea de stimulente personalului din aparatul propriu şi din unităţile subordonate, după caz, prin reţinerea unei cote de 5% din sumele încasate prin executare silită potrivit prevederilor prezentului cod, din sumele încasate în cadrul procedurii de reorganizare judiciară şi faliment, precum şi din surse reglementate prin alte acte normative.
    (3) Sistemul de acordare a stimulentelor pentru personalul din aparatul propriu şi din unităţile subordonate Ministerului Finanţelor Publice, care desfăşoară activităţile prevăzute la alin. (2), va fi stabilit similar sistemului de salarizare pentru personalul bugetar şi va fi aprobat prin ordin al ministrului finanţelor publice.


    Articolul 188

    Acte normative de aplicare
    (1) În aplicarea prezentului cod Guvernul adoptă norme metodologice de aplicare.
    (2) Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, privind creanţele fiscale, se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
    (3) Formularele necesare şi instrucţiunile de utilizare a acestora, pentru administrarea impozitelor şi taxelor locale, se aprobă prin ordin comun al ministrului administraţiei şi internelor şi ministrului finanţelor publice.


    Articolul 189

    Scutirea organelor fiscale de plată taxelor
    Organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale.


    Articolul 190

    Înscrierea creanţelor la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
    Pentru creanţele bugetare administrate de Ministerul Finanţelor Publice, acesta este autorizat ca operator care, prin unităţile sale teritoriale ca agenţi împuterniciţi, să înscrie creanţele cuprinse în titluri executorii la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.


    Articolul 191

    Dispoziţii privind termenele
    (1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal, în termen de 45 de zile de la înregistrare, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
    (2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.
    (3) Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.


    Articolul 192

    Confiscări
    (1) Confiscările dispuse potrivit legii se duc la îndeplinire de către organele care au dispus confiscarea. Confiscările dispuse de procurori sau de instanţele de judecată se duc la îndeplinire de către organele competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar valorificarea se face de organele competente ale Ministerului Finanţelor Publice, conform legii.
    (2) Sumele confiscate, precum şi cele realizate din valorificarea bunurilor confiscate, mai puţin cheltuielile impuse de ducerea la îndeplinire şi de valorificare, se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz, conform legii.


    Articolul 193

    Dispoziţii tranzitorii privind înregistrarea fiscală
    (1) Persoanele prevăzute la art. 63 alin. (4), care sunt deja înregistrate, au obligaţia de a depune declaraţia de înregistrare fiscală în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului cod.
    (2) Codurile de identificare fiscală şi certificatele de înregistrare fiscală atribuite anterior intrării în vigoare a prezentului cod rămân valabile.
    (3) Persoanele înregistrate în registrul contribuabililor la data intrării în vigoare a prezentului cod, al căror domiciliu fiscal diferă de sediul social, în cazul persoanelor juridice, sau de domiciliu, în cazul persoanelor fizice, după caz, au obligaţia de a depune declaraţia de înregistrare fiscală în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului cod. În caz contrar se consideră valabil ca domiciliu fiscal ultimul domiciliu sau sediu declarat.


    Articolul 194

    Dispoziţii tranzitorii privind soluţionarea cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată
    Cererile de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, depuse potrivit legii privind taxa pe valoarea adăugată şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentului cod, se soluţionează potrivit reglementărilor în temeiul cărora au fost depuse.


    Articolul 195

    Dispoziţii tranzitorii privind inspecţia fiscală
    Inspecţiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute. În aceste condiţii, măsurile dispuse prin procesul-verbal de control au valoare de act administrativ fiscal.


    Articolul 196

    Dispoziţii tranzitorii privind soluţionarea contestaţiilor
    Contestaţiile depuse înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se soluţionează potrivit procedurii administrativ-jurisdicţionale existente la data depunerii contestaţiei.


    Articolul 197

    Dispoziţii tranzitorii privind executarea silită
    Executările silite, în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod, se continuă potrivit dispoziţiilor acestuia, actele îndeplinite anterior rămânând valabile.


    Articolul 198

    Intrarea în vigoare
    Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2004. Dispoziţiile titlului X Sancţiuni intră în vigoare la data de 10 ianuarie 2004.


    Articolul 199

    Conflictul temporal al actelor normative
    Reglementările emise în temeiul ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă prevăzute la art. 200 rămân aplicabile până la data aprobării actelor normative de aplicare a prezentului cod, prevăzute la art. 188, în măsura în care nu contravin prevederilor acestuia.


    Articolul 200

    Abrogări
    La data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă:
    a) Ordonanţa Guvernului nr. 82/1998 privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite şi taxe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 1 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;
    b) Ordonanţa Guvernului nr. 68/1997 privind procedura de întocmire şi depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 24 martie 1999, cu modificările şi completările ulterioare;
    c) Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 152;
    d) Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 64/1999, cu modificările şi completările ulterioare;
    e) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 506/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
    f) Ordonanţa Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 2 februarie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 358/2003.
    PRIM-MINISTRU
    ADRIAN NĂSTASE
    Contrasemnează:
    ────────────────
    Ministrul finanţelor publice,
    Mihai Nicolae Tănăsescu
    Bucureşti, 24 decembrie 2003.
    Nr. 92.
    ────────────