DECIZIE Nr. 1 din 17 ianuarie 1995
privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL NR. 16 din 26 ianuarie 1995



    Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 30 noiembrie 1994, de către un grup de 28 de senatori, iar la data de 2 decembrie 1994, de către un grup de 66 de deputaţi, cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 privind instituirea unei taxe de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, lege adoptată atât de Senat, cît şi de Camera Deputaţilor la 28 noiembrie 1994.
    Deliberind asupra acestei sesizări, în şedinţa din 14 decembrie 1994, Plenul Curţii Constituţionale a ajuns la concluzia ca sesizarea parlamentarilor este intemeiata, declarind legea neconstitutionala, prin Decizia nr. 139 *), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994.
    Ulterior datei publicării acestei decizii, atât în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, cît şi prin mass-media, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul finanţelor, cît şi purtatorul de cuvint al Guvernului, au precizat ca autorităţile administrative din sistemul vamal vor percepe, în continuare, taxa de trecere a frontierei, întrucît Guvernul interpretează ca Ordonanţa Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 produce efecte juridice pe mai departe.
    După cum reiese din luarile de cuvint ale membrilor Guvernului în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 282 din 6 ianuarie 1995, Guvernul apreciază, în esenta, ca decizia Curţii Constituţionale prin care se declara o lege de aprobare a unei ordonanţe ca neconstitutionala nu produce nici un efect juridic asupra ordonanţei. Prin urmare, în cazul concret, în optica Guvernului, Ordonanţa Guvernului nr. 50/1994 va continua să se aplice până când Parlamentul va reexamina legea declarata neconstitutionala, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie.
    PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    având în vedere ca prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarata, pentru prima oara în practica Curţii Constituţionale, neconstitutionala o lege de aprobare a unei ordonanţe, iar poziţia Guvernului ridica o problemă de principiu, ce pune în discuţie prevederile Constituţiei, în realizarea scopului Curţii de a garanta suprematia Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, retine următoarele:
    1. Constituţia României reglementează în art. 107, coroborat cu art. 114, instituţia delegării legislative, iar în titlul V art. 140-145, instituţia contenciosului constituţional, sub forma unui grup special - Curtea Constituţională. De principiu, o interpretare sistematica a Constituţiei conduce la concluzia că nu se poate interpreta un text consacrat instituţiei delegării legislative, facindu-se abstractie de un text consacrat instituţiei contenciosului constituţional. Interpretarea riguroasă a Constituţiei trebuie să ducă la realizarea ratiunii de a fi a celor două instituţii.
    2. Instituţia delegării legislative urmăreşte sa rezolve anumite probleme de politica legislativă, deci de legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanţe. În acest scop, Guvernul înaintează uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Asadar, legiuitorul constituant a admis ca şi Guvernul, organ al Executivului, să fie investit, de către Parlament, în anumite condiţii, cu atribuţii ce vizează funcţia legislativă, specifică Parlamentului. Orice judecata asupra regimului delegării legislative şi a efectelor deciziei Curţii Constituţionale trebuie să plece de la ideea ca puterea Guvernului de a emite ordonanţe este o putere delegată şi nu o putere proprie. Constituţia României, spre deosebire de alte constituţii ce consacra instituţia delegării legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), ca "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a tarii".
    Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituţie, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Pe de altă parte, în alin. (3) al aceluiaşi articol se stabileşte ca Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanţele să-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanţele pe care le-a emis, în limitele delegării legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea ordonanţelor spre aprobare, aceasta operaţiune juridică, cum se menţionează în acelaşi text al Constituţiei, se face "potrivit procedurii legislative", iar prima faza a procedurii legislative, cum se stipulează în art. 73 din Constituţie, este iniţiativa legislativă. Conform alin. (3) al art. 73, "Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere", ceea ce, logic, trebuie admis ca se întâmplă şi în ipoteza la care se referă art. 114 alin. (3) din Constituţie.
    Iniţiativa legislativă a Guvernului, de data aceasta, este circumstantiala, ea vizind, de fapt, ordonanţa pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezultă ca întreaga dezbatere parlamentară este, în fond, o dezbatere asupra textului ordonanţei, Parlamentul putind, potrivit principiului consacrat de art. 58 şi prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, sa aprobe în întregime textul ordonanţei, sa-l aprobe cu modificări, cum s-a şi intimplat în cazul Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994, sau sa respingă ordonanţa în întregime. Asa fiind, nu se poate admite ca întreaga dezbatere parlamentară, precum şi votul Camerelor, vizează numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, şi nu ar viza şi ordonanţa. Dovada este faptul ca legea care se adoptă nu are o denumire ce face abstractie de ordonanţa, dimpotriva, aceasta este intitulata "Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr....din....", cum este şi cazul legii declarate neconstitutionala de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994.
    Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanţele, vizează deci faptul ca spre deosebire de proiectele de legi obişnuite, care propun spre reglementare relaţii sociale noi, proiectul legii de aprobare a ordonanţei propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul abilitarii, care sunt de domeniul legii ordinare şi care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţie, produc efecte de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanţei se produc până la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, data de la care se va aplica legea, afară de cazul în care legea de aprobare a ordonanţei a fost declarata neconstitutionala înainte de promulgare, când efectele ordonanţei încetează pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.
    După depunerea ordonanţelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-a intrat în procedura legislativă, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de către Parlament, atacarea legii ca neconstitutionala potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie sau, dacă nu este cazul, promulgarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizează însă nu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi dispoziţiile ordonanţei care a fost supusă aprobării, ce constituie substanţa legii.
    3. Ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voinţa politica de a garanta efectiv aceasta suprematie prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Nu intimplator, deci, Constituţia din anul 1991 a înfiinţat în România Curtea Constituţională. Rolul sau de garant al supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independenta faţă de orice alta autoritate publică şi supunindu-se numai Constituţiei şi legii sale organice [ art. 1 alin. (1) şi (2) ].
    Constituţia stabileşte în art. 144 atribuţiile Curţii Constituţionale, între care figurează: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (lit. a); controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepţii, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti de către părţi sau instanţa, din oficiu, şi vizind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor (lit. c).
    Controlul de constituţionalitate nu este o frina în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor sa vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei.
    Legitimitatea democratica a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constitutionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedintele României). Asa fiind, este fireasca participarea Curţii Constituţionale - în formele determinate de Constituţie - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă constrinsa de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin rationamente juridice.
    Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constata neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabila a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forta legii. Aceasta concluzie poate fi uşor desprinsa dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situaţii ale controlului de constituţionalitate:
    a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa declarata neconstitutionala ori textul din cadrul lor sa nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege;
    b) admiterea sesizării de neconstituţionalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obliga Camera în cauza sa reexamineze aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei [ art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ];
    c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi înainte de promulgare are şi ea efect obligatoriu general, neputind fi ignorata de nimeni, dar are şi doua efecte specifice. Unul, intilnit şi în legislaţia altor tari, este imediat şi se adresează Preşedintelui României, obligându-l sa nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, intilnit în forme asemănătoare doar în Polonia şi Portugalia, se adresează Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea se trimite spre reexaminare acestuia şi dacă este adoptată în aceeaşi forma, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în care Camerele sa reexamineze legea, iar practica constituţională de până acum - care evidenţiază ca legea declarata neconstitutionala prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminata nici până în prezent -, poate duce la concluzia ca Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea, ci îşi poate însuşi, în mod tacit, poziţia Curţii Constituţionale. Dacă totuşi Camerele reexamineaza legea pentru a o pune de acord cu Constituţia, desigur ca decizia Curţii este obligatorie şi Parlamentul va trebui sa modifice textul în sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeaşi forma, fără a se întruni votul calificat cerut de art. 145 alin. (1), ar conserva neconstituţionalitatea. Numai în măsura în care legea ar fi adoptată în aceeaşi forma, cu majoritatea stabilită de acest text, obiecţia de neconstituţionalitate ar fi înlăturată. Este de observat ca majoritatea cerută de art. 145 alin. (1) este şi cea necesară pentru revizuirea Constituţiei, iar adoptarea legii cu aceasta majoritate se impune Curţii şi obliga pe Preşedinte sa o promulge. Până atunci, însă, ordinea constituţională este stabilită prin decizia Curţii şi nu poate fi ignorata;
    d) decizia prin care se constata neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituţie.
    Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenta acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului.
    4. Aplicind considerentele de mai sus privind delegarea legislativă şi rolul Curţii Constituţionale în procesul legislativ, la situaţia concretă care a determinat pronunţarea acestei decizii, este de reţinut ca Plenul Curţii Constituţionale considera ca are competenţa de a adopta prezenta decizie, în temeiul art. 144 lit. a) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 47/1992. Pronunţarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/1994, pronunţată în temeiul art. 144 lit. a) şi declarata obligatorie de către art. 145 alin. (2) din Constituţie. Constatind ca, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 48/1992, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, al carei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, precum şi ca, în conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituţie, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, apreciază că nu poate rămâne indiferent faţă de situaţia de neconstituţionalitate creata şi este nu numai îndreptăţit, ci chiar obligat să se pronunţe.
    Pe fond, Curtea Constituţională constata ca, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituţie nu face nici o distincţie, sunt supuse controlului înainte de promulgare atât legea prin care Guvernul este abilitat sa emita ordonanţe, cît şi legea prin care Parlamentul aproba sau respinge ordonanţele emise.
    În cazul în care se ataca o lege prin care s-a aprobat o ordonanţa a Guvernului, şi aceasta a fost declarata neconstitutionala, nu se poate susţine ca ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanţa, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii legislative, dezbaterea parlamentară vizind textele ordonanţei. Faptul ca în dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstitutionala Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o alta concluzie, deoarece este unanim recunoscut, în practica şi doctrina, ca puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 şi 10), se desprinde cu usurinta faptul ca, pentru declararea legii ca neconstitutionala, Curtea a avut în vedere şi art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se ca a instituit o taxa cu valoare de principiu, ce nu mai are un caracter excepţional, legat de aplicarea unei anumite măsuri de protecţie socială.
    Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu şi ordonanţa, care îşi va produce efectele mai departe, nu poate fi reţinută, deoarece nu tine seama de exigenţele procesului legislativ şi nici de distincţiile pe care le face art. 144 din Constituţie la lit. a) şi c). În temeiul art. 144 lit. c), ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale, pe cale de excepţie, dar numai până la momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepţia a dost admisă şi ordonanţa declarata neconstitutionala, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În cazul în care, însă, ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepţia a fost respinsă, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situaţii fiind în prezenta unei legi de admitere sau de respingere a ordonanţei. Dar acest control vizează, astfel cum a arătat, şi conţinutul legii, adică dispoziţiile cuprinse în ordonanţa.
    Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanţa îşi produce efectele, independent de legea de aprobare sau de respingere, ar insemna practic ca această lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, pe conţinut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru ca Parlamentul a aprobat ordonanţa, deşi nu a fost depusa până la împlinirea termenului de abilitare sau deşi nu erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituţie, cu privire la cvorumul legal şi, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituţie şi ea nu poate fi reţinută. De asemenea, dacă s-ar accepta teza ca ordonanţa îşi produce efectele independent de legea de aprobare care a fost declarata neconstitutionala, ar rezultă ca obiecţia de neconstituţionalitate se inlatura nu numai prin votarea de către Parlament a legii, în aceeaşi forma, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, asa cum prevede art. 145 alin.(1) din Constituţie, ci şi prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarata neconstitutionala, ceea ce ar insemna a adauga la Constituţie.
    În sfârşit, cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/1994 de declarare a neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, şi efecte specifice numai pentru Preşedinte şi Parlamentul României, ignorarea ei de către Guvern şi aplicarea în continuare a Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv răspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamata România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucura de nici o autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituţia stabileşte în art. 16 alin. (2) ca nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 51 ca respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
    Faţa de aceste considerente şi vazind şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (3), art. 51, art. 58 alin. (1), art. 73 alin. (1) şi (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan şi Victor Dan Zlatescu,
    DECIDE:
    1. Decizia prin care Curtea Constituţională declara, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, o lege ca neconstitutionala este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Dacă legea declarata neconstitutionala este adoptată în aceeaşi forma cu cel puţin o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, decizia Curţii Constituţionale îşi încetează aplicarea.
    2. Declararea ca neconstitutionala de către Curtea Constituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului include şi ordonanţa la care se referă, aceasta incetind sa mai producă efecte pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.
    3. În cazul în care Curtea Constituţională declara, în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din Constituţie, ca iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, legile şi ordonanţele atacate pe cale de excepţie sunt neconstituţionale, deciziile sale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
    Deliberarea a avut loc la data de 17 ianuarie 1995 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    prof. dr. VASILE GIONEA
    Magistrat-asistent,
    Constantin Burada
    OPINIE SEPARATĂ I
    1. Decizia emisă este inadmisibila, întrucît instituie o atribuţie a Curţii Constituţionale: interpretarea obligatorie a Constituţiei faţă de toate autorităţile publice, independent de soluţionarea unei cauze deduse judecaţii şi în lipsa oricărei sesizări.
    Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt prevăzute limitativ de art. 144 din Constituţie şi nici un alt act normativ, în afară unei legi de revizuire a Constituţiei, nu poate adauga o noua atribuţie, deci cu atât mai puţin o decizie a Curţii. Limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale a constituit obiectul dezbaterilor Adunării Constituante din septembrie 1991, care a respins orice modalitate de extindere a atribuţiilor pe care le-a adoptat. În aceste condiţii, decizia Curţii Constituţionale intră în contradictie cu voinţa Adunării Constituante.
    2. Potrivit art. 13 lit. A) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale aceasta poate emite decizii numai în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 144 din Constituţie adică, în ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor, exclusiv în scopul soluţionării unei obiecţii de neconstituţionalitate, anterior promulgării sau a unei excepţii de neconstituţionalitate a unei legi promulgate.
    Decizia emisă nu se încadrează în nici una dintre aceste ipoteze legale.
    Potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, completele de 3 sau 5 judecători dacă vor să se îndepărteze de la o interpretare juridică continuta într-o decizie a plenului sau a unui complet de judecată se pot adresa plenului spre a da o interpretare obligatorie pentru completele de judecată. Aceasta competenţa priveşte exclusiv controlul constituţionalităţii, exercitat în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, se exercită numai la cererea completelor de fond sau de recurs în scopul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate şi are un caracter strict intern, obligativitatea deciziei fiind limitată la completele de judecată ale Curţii Constituţionale.
    Decizia sus-menţionată a fost adoptată cu încălcarea Competentei constituţionale şi regulamentare a Curţii Constituţionale, deoarece:
    - a fost emisă din oficiu, deşi unul dintre principiile de funcţionare a Curţii Constituţionale este ca ea se poate pronunţa numai la sesizare;
    - s-a pronunţat în cadrul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituţie, deşi deciziile de interpretare, potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, se pot emite numai în cadrul litigiilor ce au ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate (art. 144 lit. c) din Constituţie);
    - scopul urmărit este acela de a institui o interpretare a Constituţiei obligatorie pentru autorităţile publice - prin ipoteza neexistand nici o excepţie de neconstituţionalitate legată de Ordonanţa Guvernului nr. 50/1994 în discuţie -, deşi potrivit prevederilor regulamentare decizia de interpretare poate fi obligatorie doar pentru completele de judecată.
    3. Faţa de cele arătate, rezultă ca prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor, nu-şi găsesc aplicarea în ce priveşte decizia de interpretare emisă, întrucît aceste dispoziţii au în vedere doar deciziile date în temeiul competentei constituţionale cu care Curtea Constituţională a fost investită prin art. 144 din Constituţie.
    În alte regimuri constituţionale în care Curţile Constituţionale au fost investite cu atributia de a interpreta obligatoriu Constituţia, independent de soluţionarea unei cauze deduse judecaţii - ca în Federaţia Rusa, Ungaria, Slovacia, Bulgaria - aceasta este expres reglementată, stabilindu-se şi condiţiile de exercitare a acestei atribuţii.
    4. Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, reexaminarea legii declarate neconstituţionale de către Curte este o atribuţie inalienabila a Parlamentului, în sensul că numai acesta are competenţa sa hotărască, în cadrul procedurii respective, asupra formei finale a legii, iar până la adoptarea hotărârii sale, nici o alta autoritate publică nu este în drept sa modifice legi asa cum a fost adoptat iniţial.
    Arogându-şi dreptul de a decide, printr-o interpretare din oficiu, într-o problemă ce este de competenţa unei alte autorităţi publice, în cazul de faţa a Parlamentului, Curtea Constituţională a încălcat şi principiul separaţiei puterilor, depasindu-şi, pe de o parte, competenţa constituţională şi, pe de altă parte, perturbând raportul constituţional dintre Curte şi autoritatea legiuitoare singura competenţa, în cadrul procedurii legislative, de a hotărî asupra încuviinţării ordonanţei. De aceea decizia este contrară şi prevederilor art. 146 şi art. 147 privind revizuirea Constituţiei.
    5. Curtea Constituţională fiind o autoritate constituită prin Constituţie, atribuţiile sale, actele pe care le poate emite, ca şi obligativitatea lor sunt de stricta interpretare. De aceea prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei nu pot constitui temei legal pentru emiterea unei decizii de interpretare obligatorie pentru autorităţile publice, întrucît Constituţia nu poate fi apărată prin încălcarea ei.
    De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, întrucît aceasta prevedere legală poate privi numai atribuţiile constituţionale ale Curţii, înscrise la art. 144.
    Precedentul creat prin posibilitatea emiterii, din oficiu, de decizii de interpretare a Constituţiei, obligatorii pentru autorităţile publice, poate avea consecinţe perturbatorii ale ordinii constituţionale, contrare rolului şi funcţiilor Curţii Constituţionale în sistemul politic al tarii. Astfel nu ar mai exista nici o limita pentru implicarea Curţii în exercitarea competentei constituţionale a oricărei autorităţi publice în afară celor pe care ea însăşi înţelege sa şi le stabilească. Prin decizia de interpretare emisă, Curtea Constituţională şi-a arogat dreptul de a impieta asupra activităţii Parlamentului. Dar, fiindca decizia emisă instituie o noua competenţa, nimic nu ar putea sa o împiedice să se implice şi în exercitarea competentei constituţionale şi a altor autorităţi, cum ar fi a Guvernului, autorităţilor administraţiei publice sau a celor judecătoreşti.
    Pentru aceste motive, în lipsa unei dispoziţii constituţionale, decizia emisă este contrară principiului statului de drept, care, presupune, alături şi de alte rigori, respectarea întocmai de către autorităţile publice a competentelor ce le revin. În temeiul acestui principiu, orice act emis cu încălcarea competentei legale a unei autorităţi publice este nul de drept.
    Decizia emisă este contrară şi principiului democratic instituit de art. 58 din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul, fiind organul reprezentativ suprem al poporului, este unica autoritate legiuitoare a tarii.
    Judecător,
    prof. univ. dr. Ioan Muraru
    Judecător,
    conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
    Judecător,
    dr. Mihai Constantinescu
    OPINIE SEPARATĂ II
    1. Neconstituţionalitatea interpretării potrivit căreia decizia Curţii Constituţionale prin care o lege este declarata neconstitutionala are caracter obligatoriu pentru toate subiectele de drept
    Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea declarata ca neconstitutionala este supusă Parlamentului spre reexaminare.
    În consecinţa, decizia de neconstituţionalitate a Curţii are ca efect continuarea suspendării termenului de promulgare şi declararea obligaţiei constituţionale de reexaminare a legii. Numai aceste doua consecinţe sunt constituţionale, iar orice alte urmări, nefiind prevăzute de Constituţie, sunt contrare legii fundamentale şi deci inadmisibile.
    Reexaminarea presupune, prin ipoteza, ca legea nu e desfiintata, fiind absurd să se considere ca Parlamentul reexamineaza o lege inexistenta.
    Reexaminarea este obligatorie, deoarece are ca rol punerea de acord a prevederilor legii cu Constituţia în raport cu decizia Curţii. De aceea, cît timp Parlamentul nu s-a pronunţat, procesul legislativ este încă în curs, prin parcurgerea procedurii de reexaminare. Este semnificativă, în acest sens, situaţia declarării de către Curte ca neconstituţionale a unor dispoziţii din regulamentele parlamentare, potrivit art. 144 lit. b) din Constituţie. Camerele Parlamentului, în cadrul reexaminarii, trebuie să le pună de acord cu cerinţele Constituţiei. În decizia de interpretare se susţine ca, chiar înainte de reexaminare, textele declarate neconstituţionale ar fi inaplicabile. Aceasta ar insemna ca activitatea Camerelor legată de dispoziţiile declarate neconstituţionale sa nu mai fie posibila, indiferent de natura lor, chiar dacă privesc activitatea legislativă. De aceea, în alte regimuri constituţionale, cum este în Polonia, s-a prevăzut un termen până la care reexaminarea trebuie să aibă loc. Faptul ca în cadrul procedurii din ţara noastră nu exista un termen de acest fel nu poate conduce la concluzia - reţinută în decizia de interpretare - ca în fond "Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea", deoarece o asemenea întârziere angajează exclusiv răspunderea pe plan politic a parlamentarilor şi forţelor politice ce le reprezintă. De aceea este excesiva şi concluzia reţinută în aceeaşi decizie în sensul că până la definitivarea legii în cadrul reexaminarii "ordinea constituţională este stabilită prin decizia Curţii".
    2. Neconstituţionalitatea interpretării referitoare la încetarea efectelor Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994
    Întrucît pe toată perioada de reexaminare, legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 exista în continuare în forma în care a fost adoptată de Parlament, este contradictoriu să se presupună, asa cum o face decizia de interpretare, ca, deşi legea de aprobare a ordonanţei exista, ordonanţa pe care o aproba a fost desfiintata. Una din două: ori legea de aprobare a ordonanţei este desfiintata, ca urmare a declarării sale ca neconstitutionala şi atunci, evident, pe cale de consecinţa, ordonanţa pe care a aprobat-o este, la rindul sau, desfiintata, ori legea respectiva nu este desfiintata, urmînd a fi supusă reexaminarii, după cum prevede art. 145 alin. (1) din Constituţie şi, atunci, nici ordonanţa pe care o aproba nu este desfiintata, deoarece altminteri, legea însăşi ar fi fără obiect.
    În consecinţa, cît timp legea de aprobare a ordonanţei nu a fost infirmata, în cadrul procedurii de reexaminare, ordonanţa nu poate fi considerată ca desfiintata. Nu s-ar putea susţine nici ca aplicarea ei este suspendată, până la reexaminarea legii, deoarece aceasta ar fi, de asemenea, contrar legii de aprobare, a carei existenta depinde exclusiv de legiuitor şi a carei desfiinţare sau readaptare urmează a se face în cadrul procedurii de reexaminare. Din alt punct de vedere, inaplicabilitatea unei ordonanţe ca urmare a constatării, de către Curtea Constituţională, a caracterului sau neconstitutional este posibila numai în cadrul atributiei prevăzute de art. 144 lit. c) din Constituţie, prin soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece, în acest caz nemaiexistând obligaţia de reexaminare, sunt incidente exclusiv prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor.
    Decizia de interpretare, însă, deşi se întemeiază pe prevederile art. 144 lit. a) din Constituţie, referitoare la controlul anterior promulgării, preia soluţia specifică atributiei prevăzute de art. 144 lit. c) din Constituţie privind controlul posterior, prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Aplicindu-se o modalitate specifică controlului posterior, privind excepţiile de neconstituţionalitate, la controlul preventiv, înaintea promulgării, prin decizia de interpretare s-a adoptat o soluţie conceptual inadmisibila, întrucît controlul preventiv se supune unor reguli cu totul diferite de cel posterior, care priveşte excepţiile de neconstituţionalitate. Aceasta soluţie este neconstitutionala şi sub aspectul efectelor, întrucît presupune suspendarea sub condiţie a aplicării unei legi - ordonanţa fiind din acest punct de vedere similară legii - şi anume ca legea de aprobare sa nu fie reconfirmata de Parlament potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie. Aceasta noua modalitate - suspendarea sub condiţie a aplicării unei legi de către Curtea Constituţională - este neconstitutionala, nu numai fiindca nu este prevăzută de Constituţie dar şi, mai ales, deoarece Curtea, depasindu-şi statutul sau, exercita astfel, o funcţie specifică de legiuitor. Curtea ar insemna sa nu mai fie doar un garant al supremaţiei Constituţiei, ci şi o Camera legiuitoare, cu o putere mai mare chiar decît a Camerelor parlamentare, întrucît efectele - ca legiuitor al deciziilor sale - nu ar mai fi supuse promulgării.
    Decizia de interpretare constituie şi o impietate asupra competentei legislative a Parlamentului în ce priveşte adoptarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanţei.
    Potrivit art. 114 alin. (5) din Constituţie, aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face prin lege. De aceea, atât timp cît nu a intervenit o lege, ordonanţa nu poate fi considerată ca aprobată sau respinsă, desigur dacă, între timp, nu a devenit caducă şi, deci ea este aplicabilă. Asa cum s-a arătat, decizia de neconstituţionalitate nu are ca efect desfiinţarea legii şi nici nu poate avea acest efect din moment ce legea respectiva este supusă reexaminarii.
    Cu încălcarea prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, decizia de interpretare, substituindu-se Parlamentului, a statuat ca ordonanţa este inaplicabila, deşi nu a intervenit o lege de respingere, numai legiuitorul putind, în cadrul procesului legislativ, sa desfiinteze ordonanţa şi, astfel sa curme aplicarea ei, la data când, fiind promulgată, legea de respingere este publicată în Monitorul Oficial al României.
    Prin decizia Curţii Constituţionale se ajunge astfel la înlocuirea dezbaterii parlamentare între forţele politice ce se opun ordonanţei, reprezentate de semnatarii obiectiei de neconstituţionalitate - U.D.M.R., P.D. etc. - şi cei care au votat legea.
    3. Nelegalitatea interpretării potrivit cu care toate deciziile date în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din Constituţie, indiferent de natura controlului, sunt obligatorii de la publicarea lor în Monitorul Oficial a României
    Dacă, în ce priveşte deciziile emise în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, interpretarea data este conformă prevederilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în ce priveşte deciziile date în temeiul art. 144 lit. a) şi b) din Constituţie, interpretarea data este contrară art. 20 alin. (2) şi art. 22 alin. (3) din această lege. Potrivit acestor texte, atât la controlul anterior promulgării legilor, cît şi la controlul regulamentelor Camerelor, deciziile de neconstituţionalitate se comunică înaintea publicării şi produc efecte din momentul primirii lor la cele două Camere ale Parlamentului. În caz contrar, ar insemna ca intirzierea publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României să fie o cauza de suspendare a declasarii procedurii de reexaminare de către Parlament. Notă *) A se vedea rectificarea din Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 12 ianuarie 1995.
    Judecător,
    conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
    Judecător,
    dr. Mihai Constantinescu
    ------------------