DECIZIE nr. 458 din 31 martie 2009
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 256 din 17 aprilie 2009



    Ioan Vida - preşedinte
    Nicolae Cochinescu - judecător
    Aspazia Cojocaru - judecător
    Acsinte Gaspar - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Ion Predescu - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Augustin Zegrean - judecător
    Carmen-Cătălina Gliga - procuror
    Marieta Safta - magistrat-asistent
    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG în Dosarul nr. 4.858/306/2007 al Tribunalului Sibiu - Secţia civilă.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 martie 2009, în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 31 martie 2009.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    Prin Încheierea din 22 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 4.858/306/2007, Tribunalul Sibiu - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă şi a prevederilor art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate de art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece, deşi executarea silită reprezintă o fază a procesului civil, prin înlăturarea intervenţiei instanţei în controlul de legalitate al începerii procedurii execuţionale, i s-a acordat acesteia un caracter administrativ, ce încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Prin modificarea dispoziţiilor art. 373^1 din Codul de procedură civilă s-au eliminat dispoziţiile legale care supuneau controlului de legalitate al instanţelor de judecată începerea executării, în prezent executorul judecătoresc fiind liber să aprecieze asupra legalităţii cererii creditorului întocmai ca o instanţă de judecată, ceea ce este vădit neconstituţional. Se mai arată că prin aprecierea greşită de către executorul judecătoresc a îndeplinirii sau nu a condiţiilor necesare punerii în executare, patrimoniul creditorului/debitorului poate fi afectat în sensul micşorării nejustificate sau a imposibilităţii de reîntregire, ceea ce încalcă dreptul de proprietate privată.
    Tribunalul Sibiu - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză este neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 21, art. 44 şi ale art. 126.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având următorul cuprins: "Art. 373^1. - Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel.
    Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
    În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea.
    În situaţia prevăzută de art. 371^7 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare."
    Se susţine că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 - Statul român, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi ale art. 126 - Instanţele judecătoreşti, cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, precum şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind dreptul de proprietate privată.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reţine următoarele:
    Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
    Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind "dreptul la un tribunal" în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.
    În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudenţa sa că "dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art. 6". (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997).
    Cu scopul declarat de a adapta procedura executării silite la exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pentru eliminarea deficienţelor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, care au determinat condamnarea statului român într-o serie de cauze, legiuitorul român a procedat la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia executării silite. Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea bunei desfăşurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale şi evitarea exercitării unor acţiuni abuzive sau nejustificate, cu condiţia ca modificările legislative realizate să respecte exigenţele statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Legea fundamentală, şi un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin adoptarea unor asemenea măsuri.
    Astfel, în ceea ce priveşte art. 373^1 din Codul de procedură civilă, a cărui modificare este criticată în prezenta cauză, se observă că, în redactarea anterioară intervenţiei legiuitorului prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, avea următorul cuprins: "Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.
    Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
    După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia."
    În această redactare, textul de lege îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul instanţei de judecată încă de la debutul acestei proceduri.
    Prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 s-a dat o nouă redactare art. 373^1 din Codul de procedură civilă, fiind eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării silite, în ansamblul său. Curtea constată că dispoziţiile art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
    Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 373^1 din Codul de procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 373^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate".
    Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", cât şi pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
    De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură. Curtea reţine, în acest sens, că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.
    Curtea mai constată că argumentele prezentate în expunerea de motive a Legii nr. 459/2006 nu sunt de natură să demonstreze necesitatea modificării art. 373^1 din Codul de procedură civilă, în sensul eliminării încuviinţării executării silite de către instanţa de judecată. Astfel, potrivit expunerii de motive, înlăturarea controlului judecătoresc în această etapă procesuală a fost apreciată ca fiind necesară pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri, arătându-se că încuviinţarea executării silite este "considerată, în practică, ca fiind una dintre procedurile care întârzie derularea executării". Se menţionează în acest context că "statul român a suferit mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea hotărârilor judecătoreşti". Or, nici analiza reglementării procedurii încuviinţării executării silite, nici a hotărârilor de condamnare a statului român pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi constituit una dintre cauzele întârzierii excesive a executării hotărârilor judecătoreşti.
    Astfel, art. 373^1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, asigura o maximă celeritate a acestei proceduri, instanţa soluţionând cererea de încuviinţare a executării silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
    În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, se observă că stabilesc obligaţii pozitive în sarcina statului, în sensul găsirii celor mai adecvate mijloace pentru a se asigura executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect. Astfel, reţinând că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (cauzele Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Sabin Popescu împotriva României, 2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin" (cauza Ruianu împotriva României, 2003).
    Eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite nu poate constitui un răspuns la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică o componentă a "arsenalului juridic adecvat şi suficient" la care face referire aceasta. Prin această modificare a legii se încalcă, aşa cum s-a arătat, separaţia puterilor în stat, principiile înfăptuirii justiţiei şi, prin aceasta, normele constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept şi, de asemenea, se încalcă însuşi spiritul jurisprudenţei menţionate. Curtea observă, în acest sens, că art. 373^1 din Codul de procedură civilă, în noua redactare, determină lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite, ceea ce are ca efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din contestarea actelor de executare. Pe de altă parte, se creează o reglementare neunitară şi contradictorie a procedurii executării silite. Astfel, în condiţiile în care, urmare modificării legislative în discuţie, la instanţa de executare nu se mai constituie un dosar privind executarea, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti prevede în continuare obligaţia executorului judecătoresc de a comunică instanţei copii de pe actele de executare silită, art. 50 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat stabilind că: "Art. 50. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor lor executorii judecătoreşti întocmesc procese-verbale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
    (2) Un exemplar al proceselor-verbale întocmite rămâne la executor, iar celelalte exemplare se comunică instanţei de executare şi celor interesaţi, după caz." O asemenea lipsă de corelare legislativă este de natură să tulbure bunul mers al executării silite, creând disfuncţionalităţi în derularea acesteia, aşadar având efecte contrare celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
    În concluzie, Curtea constată că modificarea art. 373^1 din Codul de procedură civilă, prin dispoziţiile art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, a determinat desfiinţarea unei importante garanţii a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti asupra începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (1), cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, de autorii excepţiei în motivarea acesteia, se constată că nu au incidenţă în cauză.
    Prezenta decizie nu constituie o reconsiderare a practicii Curţii Constituţionale. Aceasta, întrucât în jurisprudenţa sa anterioară privind art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, Curtea, pronunţându-se în limitele sesizării, a statuat asupra altor critici de neconstituţionalitate decât cele formulate în prezenta cauză, critici care vizau, în esenţă, fie posibilitatea executorului judecătoresc de a actualiza sumele de bani stabilite prin titlurile executorii (Decizia nr. 1.339 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009), fie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 95 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 9 februarie 2009). În acord cu această jurisprudenţă, precum şi cu cea privind constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (de exemplu Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007), Curtea constată că activitatea executorilor judecătoreşti reprezintă un element al statului de drept, în măsura în care prin modul de reglementare a competenţei şi atribuţiilor acestora nu se încalcă Legea fundamentală.
    În conformitate cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea reţine că este sarcina legiuitorului să găsească mijloace adecvate pentru a asigura eficienţa hotărârilor judecătoreşti, prin adoptarea unor măsuri legislative în sensul reducerii duratei şi a simplificării procedurii executării silite a acestora, cu respectarea exigenţelor constituţionale ale statului de drept.
    Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG în Dosarul nr. 4.858/306/2007 al Tribunalului Sibiu - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 373^1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
    Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 martie 2009.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    prof. univ. dr. IOAN VIDA
    Magistrat-asistent,
    Marieta Safta
    --------------