DECIZIE nr. 903 din 6 iulie 2010
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 584 din 17 august 2010



    Augustin Zegrean - preşedinte
    Acsinte Gaspar - judecător
    Petre Lăzăroiu - judecător
    Mircea Ştefan Minea - judecător
    Ion Predescu - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader - judecător
    Iuliana Nedelcu - procuror
    Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent
    Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, excepţie ridicată de Aurina Bodea în Dosarul nr. 1.598/187/2008 al Tribunalului Bihor - Secţia penală.
    La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
    Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta observă că se critică, în realitate, doar alin. (2) al art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002. Cu privire la acesta, pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că norma este lipsită de precizie atât în ceea ce priveşte dispoziţia, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunea. Arată că lipsa de previzibilitate conduce la afectarea caracterului de lex certa al normei aplicabile şi, implicit, în condiţiile unei legi imprecise, la relativizarea garanţiilor care însoţesc dreptul la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În opinia sa, caracterul neprevizibil al normei prejudiciază şi dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei, drept prevăzut de art. 6 paragraful 3 din convenţia menţionată.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    Prin Încheierea din 15 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.598/187/2008, Tribunalul Bihor - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Aurina Bodea într-o cauză penală privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că art. 181 din Codul penal consacră infracţiunea de vătămare corporală simplă, iar art. 182 din acelaşi cod, infracţiunea de vătămare corporală gravă. Arată că art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 cuprinde o adăugire, prin care se completează o circumstanţă de agravare, neprevăzută în art. 181 din Codul penal. Mai arată că vătămarea corporală este gravă doar în încadrarea art. 182 din Codul penal, nu şi în cuprinsul art. 181 din acelaşi cod. Susţine că "această eroare de redactare a textului [...] duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin denaturarea încadrării juridice într-o faptă mai gravă decât cea comisă".
    Tribunalul Bihor - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la constituţionalitatea textului de lege criticat. Această instanţă a respins, iniţial, excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, considerând că prevederile de lege criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Împotriva încheierii de respingere autorul excepţiei a declarat recurs, în soluţionarea căruia Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a apreciat că excepţia întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992 şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, fără să facă vreo apreciere referitoare la conformitatea textului de lege criticat cu dispoziţiile Legii fundamentale.
    Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra excepţiei, până la data întocmirii raportului.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 24 martie 2003. Textul de lege criticat are următorul conţinut:
    - Art. 11: "(1) Neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul câinelui sau de deţinătorul temporar al acestuia asupra unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
    (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a avut ca urmare vătămarea corporală gravă, pedeapsa este cea prevăzută la art. 181-184 Cod penal.
    (3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
    (4) Acţiunea penală prevăzută la alin. (1) şi (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
    În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră dreptul la un proces echitabil.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că este întemeiată, urmând să o admită pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
    Analiza textelor de incriminare cuprinse în art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea (Cauza S.W. împotriva Marii Britanii, 1995 sau Cauza Cantoni împotriva Franţei, 1996). În acest sens, Curtea a remarcat că nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezultă dintr-o anumită faptă (Cauza Sissanis împotriva României, 2007). Or, prevederile de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu întrunesc aceste exigenţe.
    Astfel, în primul rând, din cuprinsul art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 nu rezultă dacă este vorba despre o infracţiune de pericol sau de rezultat. Cu alte cuvinte, textul este imprecis, întrucât poate include varianta unei infracţiuni de rezultat, dar şi a uneia de pericol, fără să facă vreo distincţie. Acest lucru rezultă din faptul că alin. (1) incriminează ca infracţiune şi ipoteza în care neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul câinelui sau de deţinătorul temporar al acestuia asupra unei persoane nu se soldează cu niciun fel de vătămare a vreunei persoane, limitele pedepsei fiind aceleaşi atât pentru varianta infracţiunii de pericol descrise, care, deci, nu produce vreo vătămare, cât şi pentru varianta infracţiunii de rezultat, care poate avea consecinţe de gravitate diferită, culminând cu decesul victimei. De fapt, prin aplicarea dispoziţiilor alin. (2) ale art. 11 din ordonanţa de urgenţă se poate ajunge chiar la situaţia ca, din lipsa reperelor clare privitoare la individualizarea pedepselor, pedeapsa aplicată să fie mai mare atunci când neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin nu a avut nicio urmare vătămătoare decât în cazul în care o astfel de vătămare s-a produs. Astfel, în ipoteza unei infracţiuni de pericol, deci neurmată de un rezultat, sancţiunea, constând în închisoare de la 6 luni la 5 ani, este mai severă decât la acea infracţiune de rezultat la care fapta prevăzută în alin. (1) are ca urmare o vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (1) din Codul penal, pentru care sancţiunea constă în închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă. În plus, în ipoteza unei infracţiuni de rezultat, fapta incriminată de art. 11 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă absoarbe infracţiunea de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 180 din Codul penal.
    Curtea observă că textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din Codul penal la care art. 11 din ordonanţa de urgenţă face trimitere, ceea ce este de natură să genereze confuzii şi incertitudine cu privire la consecinţele inacţiunii descrise în norma de incriminare, dar şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea textelor de lege criticate. Astfel, prin compararea limitelor pedepsei prevăzute la art. 11 alin. (1), şi anume de la 6 luni la 5 ani, cu cele prevăzute pentru infracţiunile incriminate de art. 181-184 din Codul penal, la care face trimitere art. 11 alin. (2), se observă o discrepanţă în ceea ce priveşte consecinţele faptei, astfel cum s-a exemplificat mai sus.
    În plus, Curtea observă că alineatul al doilea al art. 11 din ordonanţa de urgenţă consacră o formă agravată a faptei prevăzute la alin. (1), atunci când aceasta are ca urmare o vătămare corporală gravă, însă face trimitere la regimul sancţionator consacrat pentru vătămarea corporală - art. 181 din Codul penal, vătămarea corporală gravă - art. 182 din Codul penal, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 din Codul penal, respectiv vătămarea corporală din culpă - art. 184 din Codul penal. Agravanta ia în considerare pericolul social sporit, rezultat din urmările alternative specifice vătămării corporale grave, dar face trimitere fie la regimul sancţionator mai puţin sever consacrat pentru infracţiunea de la art. 184 din Codul penal, fie la regimul sancţionator mai aspru instituit pentru lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 din Codul penal.
    Fapta având ca urmare moartea victimei este incriminată de două ori, însă este sancţionată cu pedepse diferite. Astfel, pe de o parte, în enumerarea limitativă de la alin. (2) se regăsesc şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 din Codul penal, pentru care sancţiunea constă în închisoare de la 5 la 15 ani, iar, pe de altă parte, potrivit alin (3), dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Prin urmare, există o gravă necorelare şi în ceea ce priveşte relaţia dintre alin. (3) al art. 11 din ordonanţa de urgenţă şi art. 183 din Codul penal. Ambele incriminează vătămarea care a avut ca urmare moartea victimei. În ceea ce priveşte elementul subiectiv, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 din Codul penal, pedepsită cu închisoarea de la 5 la 15 ani, nu poate fi săvârşită decât cu intenţie depăşită (praeterintenţie).
    Viciul de redactare constând în lipsa de corelare a limitelor de pedeapsă afectează garanţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, Curtea reţine că acest drept este un drept complex, care are mai multe componente. Printre acestea se regăseşte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa mai sus amintită a Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi dreptul destinatarului normei de a fi informat într-o manieră lipsită de ambiguităţi asupra comportamentelor interzise, pe care este obligat să le evite. Pentru ca acest drept să fie asigurat în mod efectiv, enunţurile juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod inechivoc asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale cuprinse în acestea. Or, dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 nu respectă aceste cerinţe esenţiale de redactare.
    De asemenea, în conceptul de proces echitabil este inclus şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la cuantumul pedepsei pe care instanţa o poate aplica pentru fapta prevăzută la art. 11 alin. (1). Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate.
    În fine, Curtea constată că alin. (4) al art. 11 din ordonanţa de urgenţă cuprinde, de asemenea, vicii de redactare, întrucât foloseşte o formulare improprie. Potrivit acesteia, acţiunea penală prevăzută la alin. (1) şi (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Legiuitorul a incriminat în alineatele menţionate fapte socialmente periculoase, consacrând infracţiuni, de pericol sau rezultat, nicidecum o acţiune penală. Se observă însă că atât în cazul vătămării corporale grave - art. 182 din Codul penal, cât şi în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte - art. 183 din Codul penal, la care textele de incriminare fac trimitere, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. În ultima ipoteză nici nu este posibilă incidenţa principiului disponibilităţii, în condiţiile în care fapta are ca urmare moartea victimei. Cu toate acestea, art. 11 alin. (4), care stabileşte că acţiunea penală "prevăzută la alin. (1) şi (2)" se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, se referă inclusiv la infracţiunea de neluare a măsurilor de prevenire a atacului canin care a avut ca urmare vătămarea corporală cauzatoare de moarte. Într-o asemenea ipoteză, este, desigur, evidentă lipsa de logică internă a reglementării, care o privează de eficienţă şi lasă neacoperită modalitatea de declanşare a acţiunii penale. Se poate presupune că aceasta va fi pornită din oficiu, dar, la fel de bine, se poate presupune că va fi pornită doar la plângerea prealabilă a rudelor apropiate. Dar norma juridică, în special cea de natură penală, trebuie să conţină reglementări riguroase, cea supusă, în cazul de faţă, controlului de constituţionalitate fiind însă ambiguă şi lipsită de precizie. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte fraza a doua a alin. (4), care prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, întrucât, de vreme ce victima a decedat, nu este posibilă ipoteza împăcării părţilor.
    Aşadar, art. 11 conţine o multitudine de inadvertenţe, prezentând deficienţe grave de redactare care îi conferă un caracter neconstituţional. Curtea observă că, în ceea ce priveşte tehnica legislativă, textul ar fi trebuit elaborat fie ca o normă specială, cu reglementări distincte, care să creeze un regim sancţionator specific, fie ar fi trebuit să impună un sistem de sancţionare corelat cu cel prevăzut de Codul penal pentru infracţiunile de vătămare corporală. Or, art. 11 instituie un regim mixt şi confuz, derutant atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la vinovăţia acesteia şi să individualizeze în mod judicios pedeapsa corespunzătoare faptei, în funcţie de gravitatea urmărilor acesteia.
    Este necesar ca textul să fie regândit în ansamblul său. Deficienţele art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002, astfel cum au fost revelate în cele de mai sus, trebuie corectate de Guvern, în concordanţă cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie. Incriminarea comportamentului periculos al proprietarilor sau posesorilor de câini periculoşi sau agresivi este fără îndoială necesară, acesta reprezentând o ameninţare gravă la adresa vieţii şi siguranţei personale a cetăţenilor. Norma penală sancţionatoare trebuie să întrunească însă, aşa cum s-a arătat, exigenţele de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse, cu valoare de principiu, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la un proces echitabil.
    Curtea observă totodată că prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate însă prin prisma unor critici diferite. Prin Decizia nr. 234 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 11 aprilie 2006, raportându-se la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. În cauza de faţă, criticile formulate au relevat aspecte cu examinarea cărora Curtea nu fusese învestită în cadrul soluţionării excepţiei asupra căreia s-a pronunţat prin decizia amintită. Prin urmare, reconsiderarea soluţiei pronunţate cu acel prilej se justifică prin noutatea argumentelor invocate în prezenta motivare a criticii de neconstituţionalitate.
    Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul prezentei decizii.
    Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurina Bodea în Dosarul nr. 1.598/187/2008 al Tribunalului Bihor - Secţia penală şi constată că prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2010.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
    AUGUSTIN ZEGREAN
    Magistrat-asistent,
    Valentina Bărbăţeanu
    -------