DECIZIA nr. 198 din 23 martie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 515 din 4 iulie 2017

    Valer Dorneanu

    - președinte

    Marian Enache

    - judecător

    Petre Lăzăroiu

    - judecător

    Mircea Ștefan Minea

    - judecător

    Daniel Marius Morar

    - judecător

    Mona-Maria Pivniceru

    - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu

    - judecător

    Varga Attila

    - judecător

    Cristina Teodora Pop

    - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de George Cristian Cădere în Dosarul nr. 898/103/2016 al Tribunalului Neamț - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 749 D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016 și nr. 718 din 6 decembrie 2016 și se solicită menținerea acestei jurisprudențe.
    CURTEA,

    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 9 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 898/103/2016, Tribunalul Neamț - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție de neconstituționalitate ridicată de George Cristian Cădere într-un dosar ce are ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că luarea măsurilor asigurătorii ab initio, de către instanțele judecătorești, fără o analiză a necesității și a proporționalității acestor măsuri, este de natură a afecta independența și imparțialitatea acestora, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 126 din Constituție. Se susține că, în aceste condiții, rolul judecătorului rămâne unul strict formal, fiind redus la aprobarea propunerii formulate de procuror, aspect ce subminează autoritatea judecătorească. Se arată, de asemenea, că sintagma „s-a săvârșit o infracțiune“ încalcă prezumția de nevinovăție, dreptul de acces liber la justiție și dreptul de proprietate privată. Se susține că, prin folosirea cuvântului „infracțiune“, legiuitorul are în vedere, întotdeauna, infracțiunea ca unic temei al răspunderii penale, așa cum aceasta este definită la art. 15 alin. (2) din Codul penal. Astfel, indiferent că este vorba despre o faptă consumată sau despre o tentativă, constatarea săvârșirii ei presupune parcurgerea, în întregime, a etapei urmăririi penale și a judecății, pentru ca, ulterior acestora, să fie pronunțată o soluție, conform art. 396 din Codul de procedură penală și că, doar în situația înlocuirii calității de inculpat cu cea de condamnat, poate fi înlăturată prezumția de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituție. Or, prin constatarea săvârșirii unei infracțiuni înaintea parcurgerii etapelor anterior menționate, textul criticat încalcă prezumția de nevinovăție a inculpatului și dreptul acestuia la un proces echitabil. Se observă că toate celelalte măsuri preventive pot fi dispuse, prelungite sau menținute în condițiile existenței unei „suspiciuni rezonabile“ că a fost săvârșită o infracțiune și că doar măsurile asigurătorii, în cazul comiterii unei infracțiuni de corupție, pot fi dispuse dacă „s-a săvârșit o infracțiune“, în condițiile în care, prin rechizitoriu, nu poate fi înfrântă prezumția invocată. Se susține că, odată dispusă în privința sa o măsură asigurătorie, conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, inculpatul are toate motivele să se teamă că judecătorul va considera, de plano, că el a săvârșit o infracțiune. Se arată, de asemenea, că Legea nr. 78/2000 nu prevede o durată maximă pentru care pot fi dispuse măsurile asigurătorii și nicio procedură de control periodic al legalității și temeiniciei acestor măsuri, aspect ce contravine prevederilor constituționale ale art. 53. În fine, se arată că prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, ce instituie obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii unor infracțiuni de corupție dintre cele reglementate prin legea analizată, discriminează inculpații care au săvârșit astfel de infracțiuni în raport cu cei care săvârșesc infracțiuni pentru care legea prevede pedepse cu limite speciale identice, dar în privința cărora nu există obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii.6. Tribunalul Neamț - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se susține, în acest sens, că luarea măsurilor asigurătorii de către instanțele judecătorești, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, este condiționată de constatarea săvârșirii unei infracțiuni și că aceasta este independentă de vreo apreciere a organului judiciar cu privire la proporționalitatea măsurilor și la oportunitatea luării acestora. Pentru aceste motive se apreciază că textul criticat afectează imparțialitatea judecătorilor, fiind susceptibil să creeze o temere a inculpatului în sensul că, odată ce s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, organele judiciare vor considera că el a săvârșit o infracțiune. Se susține că eliminarea din cuprinsul textului criticat a sintagmei „săvârșirea unei infracțiuni“ și reglementarea, în sarcina organului judiciar,
    a obligației de analiză a proporționalității măsurii asigurătorii dispuse și a oportunității luării acesteia, similară procedurii dispunerii măsurii arestării preventive, ar pune dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 în acord cu prevederile constituționale invocate.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016. Se susține că reglementarea măsurilor asigurătorii prin lege organică constituie o aplicație a principiului legalității incriminării și că textul criticat nu încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. Mai mult, se susține că prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 nu contravin dispozițiilor art. 126 din Constituție, întrucât dispunerea măsurilor asigurătorii criticate se face de către instanța competentă, în mod similar dispunerii pedepselor penale, potrivit normelor procesual penale și conform legii analizate, atribuție ce revine puterii judecătorești, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul separației puterilor în stat.9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și arată că își menține punctul de vedere care a fost reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,

    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“.13. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) referitoare la accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 126 privind instanțele judecătorești.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție au mai fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, și Decizia nr. 718 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.15. Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, paragrafele 13-23, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă.16. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor.17. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru.18. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat de autorul excepției.19. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.20. Referitor la norma juridică a cărei neconstituționalitate se invocă în prezenta cauză, aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.21. Curtea a constatat că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.22. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 44 din Constituție, Curtea a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.23. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a liberului acces la justiție, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituție semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu este de natură a înlătura aceste garanții procesuale, așa încât nu poate fi reținută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituție. De asemenea, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.24. În ceea ce privește susținerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare și de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge și nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-și angaja un avocat, chiar și pe parcursul acestei proceduri necontencioase.25. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, Curtea a constatat că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.27. Distinct de cele reținute prin jurisprudența mai sus prezentată, cu privire la critica referitoare la folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, a sintagmei „s-a săvârșit o infracțiune“, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii și care reprezintă legea generală în materia analizată, măsurile asigurătorii pot fi dispuse în cursul urmăririi penale, de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății. Așa fiind, dispunerea măsurilor asigurătorii poate fi făcută pe tot parcursul procesului penal. Or, sub aspectul stabilirii vinovăției inculpatului pentru săvârșirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție. Astfel, dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat. 28. Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăției inculpatului, în condițiile aplicării prezumției de nevinovăție, Curtea reține că sintagma „s-a săvârșit o infracțiune“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat nu are în vedere ultima etapă a procesului penal, aceea a certitudinii săvârșirii de către inculpat a uneia dintre infracțiunile reglementate prin Legea nr. 78/2000, ceea ce ar echivala cu răsturnarea prezumției de nevinovăție în defavoarea acestuia și cu încheierea procesului penal, ci reprezintă o exprimare cu caracter generic aplicabilă în toate etapele procesuale, mai sus analizate, etape ce se desfășoară cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (11). Prin urmare, în sfera acestei sintagme pot fi incluse toate nivelele de probare a vinovăției, expresia criticată fiind, astfel, aplicabilă atât suspectului și inculpatului, cât și persoanei condamnate și, în consecință, în oricare dintre etapele procesului penal enumerate la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. 29. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că acest caracter general și sintetic al dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a lipsi norma criticată de claritate, precizie sau previzibilitate și că aceasta îndeplinește cerințele impuse de standardul calității legii, prevăzut prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. Cu privire la norma constituțională anterior referită, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragraful 17). Or, prin raportare la aceste considerente, Curtea reține că orice persoană care săvârșește fapte dintre cele incriminate în cuprinsul cap. III din Legea nr. 78/2000 poate să aprecieze efectele acțiunilor sau inacțiunilor sale și să își adapteze conduita în funcție de acestea.30. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că persoanele care săvârșesc fapte sancționate penal prin prevederile Legii nr. 78/2000 și cele care săvârșesc alte categorii de fapte incriminate prin legi penale se află în situații juridice diferite, motiv pentru care reglementarea unui regim juridic diferit în privința lor nu este de natură a încălca principiul egalității în drepturi. În acest sens, instanța de contencios constituțional a precizat în jurisprudența sa că principiul nediscriminării presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).31. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, a prevederilor art. 53 din Constituție, Curtea constată că instituirea măsurilor asigurătorii constituie, într-adevăr, o restrângere semnificativă a exercițiului dreptului de proprietate privată, prevăzut la art. 44 din Constituție, dar că această restrângere respectă condițiile enumerate la art. 53 anterior invocat. Astfel, ea este prevăzută prin lege, are un scop legitim, constând în evitarea ascunderii bunurilor și în asigurarea bunurilor necesare acoperirii prejudiciilor create prin săvârșirea unor fapte de corupție prevăzute în cuprinsul Legii nr. 78/2000. Totodată, măsura criticată este adecvată scopurilor anterior menționate, este necesară într-o societate democratică, fiind impusă de nevoia asigurării posibilității executării hotărârilor judecătorești pronunțate conform actului normativ criticat, și asigură un just echilibru între interesul individual, referitor la exercitarea prerogativei folosinței bunurilor, și cel general, care are în vedere buna desfășurare a procesului penal. 32. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, întrucât norma constituțională anterior menționată prevede reglementarea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de George Cristian Cădere în Dosarul nr. 898/103/2016 al Tribunalului Neamț - Secția penală și constată că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă și general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Neamț - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunțată în ședința din data de 23 martie 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop

    ----