DECIZIE nr. 123 din 16 februarie 2006referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 257 din 22 martie 2006



    Ioan Vida - preşedinteNicolae Cochinescu - judecătorConstantin Doldur - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorKozsokar Gabor - judecătorPetre Ninosu - judecătorIon Predescu - judecătorAntonia Constantin - procurorBenke Karoly - magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La apelul nominal răspund autorii excepţiei, prin avocat, Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin consilier juridic, precum şi partea Augustin Clejan, procedura de citare fiind legal îndeplinită.Reprezentantul autorilor excepţiei solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a putea cere îndreptarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că, în realitate, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi nu a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din lege, aşa cum greşit s-a indicat în încheierea respectivă.Părţile prezente se opun acordării unui nou termen de judecată. Totodată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii, apreciind că instanţa de contencios administrativ a fost legal sesizată.Curtea respinge cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată, apreciind că a fost legal sesizată prin Încheierea din 15 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Reprezentantul autorilor excepţiei lasă la aprecierea Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.Părţile prezente solicită respingerea excepţiei ca inadmisibilă, apreciind că aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 188 din 27 aprilie 2004 şi nr. 272 din 24 iunie 2004.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu contravin art. 21 din Constituţie, deoarece instituirea unor termene sau proceduri speciale nu este de natură să încalce accesul liber la justiţie. De altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit dreptul statelor de a impune reglementări prin care condiţionează accesul liber la justiţie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 15 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2.537/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop într-un litigiu având ca obiect soluţionarea recursului împotriva unei sentinţe prin care o acţiune în contencios administrativ a fost respinsă, în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca tardiv introdusă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, precum şi celor ale art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Autorii excepţiei arată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Airey împotriva Irlandei, 1979 şi Leander împotriva Suediei, 1987) a stabilit că orice cale de atac trebuie să fie efectivă. Or, în optica autorilor excepţiei, există o încălcare a liberului acces la justiţie, întrucât textul de lege criticat instituie un termen de un an în care terţii se pot adresa instanţei, termen care curge de la data emiterii actului atacat, chiar dacă în acel moment aceştia nu erau nici vătămaţi şi nici nu îl cunoşteau, iar atunci când vătămarea s-a produs, acţiunea era deja tardivă.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii, îl constituie dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. Curtea observă însă că, în realitate, astfel cum a arătat reprezentantul autorilor excepţiei, în şedinţa publică de judecată din 16 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat în mod greşit în încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional prevederile legale pretins criticate. În consecinţă, Curtea reţine că obiect al excepţiei sunt dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care au următorul cuprins:"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului."Alin. (1) al art. 11 din lege, la care face referire art. 11 alin. (2), prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce la instanţa competentă într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii, data expirării termenului legal de soluţionare a cererii sau data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, după caz.Textul constituţional invocat în susţinerea excepţiei este cel al art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie.Totodată, sunt invocate în susţinerea excepţiei şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:În esenţă, autorii excepţiei consideră că textul de lege criticat contravine art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, întrucât instituie un termen de cel mult un an în care terţii se pot adresa instanţei, termen care curge de la data emiterii actului administrativ unilateral atacat, în condiţiile în care în acel moment terţii nu erau nici vătămaţi şi nici nu cunoşteau actul, iar atunci când vătămarea s-a produs, acţiunea devine tardivă.Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie şi la un proces echitabil. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Golder împotriva Regatului Unit, 1975). Curtea de la Strasbourg a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996). Aşadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere.Curtea reţine că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu instituie un termen de natură a afecta însăşi esenţa dreptului de acces liber la justiţie. Legiuitorul, instituind un astfel de termen, a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie. Totodată, Curtea constată că textul de lege criticat asigură posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a se adresa justiţiei, însă în formele şi modalităţile instituite prin lege.Faţă de cele arătate, Curtea constată că invocarea de către autorii excepţiei, în susţinerea acesteia, a cauzei Airey împotriva Irlandei, 1979, nu are relevanţă, întrucât acea cauză se referea la limitarea accesului la un tribunal datorită costurilor mari ale procedurii.Totodată, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat în susţinerea excepţiei, presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie. În consecinţă, atâta timp cât textul de lege criticat nu exclude acest drept, ci instituie numai un termen cu caracter procedural, nu se poate reţine încălcarea art. 13 din Convenţie.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 februarie 2006.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Benke Karoly________